– Aţi mai fost pe Chrysalis, nu-i aşa?

Funcţionarul încearcă din nou să lege o conversaţie.

– Nu.

Tresare şi se opreşte din mers.

– Dar ştiţi câte ceva despre… vreau să zic…

– Nu ştiu nimic despre planeta voastră. Ai vreo problemă cu asta?

Îmi continui drumul fără să privesc în urmă. Ştiu că sunt cam dur cu el, dar nu am chef de discuţii acum, mai ales cu o persoană care comunică prin voce.

– Nu, desigur, răspunde omul şi se grăbeşte să mă ajungă. Mă gândeam doar… dacă mergeţi în Oraşul Vechi înseamnă că…

Îi arunc o privire fioroasă.

– De fapt, nu e treaba mea, admite el amărât.

Ajung la poarta de îmbarcare şi mă grăbesc să intru în cabină. E surprinzător de strâmtă, deşi are şase locuri, câte trei pe fiecare parte. Îmi arunc rucsacul într-un colţ şi mă aplec să privesc prin micul hublou de pe peretele opus intrării. Dă spre cala transportorului, pe jumătate plină cu containere.

– Sunteţi singurul pasager, spune funcţionarul în spatele meu. Ştiţi, transportăm foarte rar persoane, aşa că nu s-au făcut amenajări. O să vă cam zdruncine în timpul coborârii.

Băgase capul pe uşă şi mă privea cu o expresie ciudată. Computerul îmi indică tristeţe, dar aş putea să jur că e, de fapt, milă. Nu e cazul. Dacă ar şti pe ce fel de nave am fost eu. Nu spun nimic şi privesc din nou prin hublou. Lângă peretele din dreapta zăresc un mecanoid cu ochi galbeni. În spaţiul imens al calei pare doar o jucărie, deşi cred că are aproape cinci metri înălţime.

– E Golly, spune funcţionarul. Robot stivuitor din clasa…

– Sper că el nu e prea vorbăreţ.

– Păi, nu vorbeşte deloc, se repede omul să-mi explice, apoi îşi dă seama ce voiam să spun. Eu… ăăă… trebuie să plec. Vă rog să nu vă conectaţi la interfaţa de comandă. Transportorul a fost programat să facă singur escală în Oraşul Vechi.

Mă întorc şi-i zâmbesc. Brusc, mi-a devenit simpatic. Deci ştie că am fost pilot şi e convins că aş putea prelua controlul navetei. Îi fac semn din cap că am înţeles, iar funcţionarul schiţează un salut anemic şi pleacă.

În sfârşit, singur. Mă trântesc pe un scaun şi închid ochii. Panourile virtuale de pe pupile se dizolvă în întuneric şi rămân acolo, abia vizibile în marginea câmpului vizual. Unul singur clipeşte uşor, mă atenţionează că emoţiile au depăşit nivelul normal. Îl aduc în faţă şi privesc o clipă cifrele, apoi îl expediez înapoi. Îmi pot da seama şi singur că inima îmi bate mai tare, că adrenalina mi se insinuează în tot corpul şi o răceală începe să-mi urce pe şira spinării. Aştept de mult ziua asta, e normal ca emoţiile înăbuşite atâta timp să caute o cale de evadare.

Întunericul devine transparent, dezvelind o câmpie galbenă, nesfârşită… Paşii mei întâlnesc urmele pe care tot eu le-am lăsat în nisipul fierbinte şi le adâncesc… Merg pe loc, iar planeta se roteşte sub mine scrâşnind… Un huruit continuu care creşte… şi creşte… până când imaginea nu mai rezistă şi se rupe în bucăţi. Deschid ochii. Lumina din tavan tremură multiplicată de vibraţia care străbate peretele metalic, se scurge pe spătarul scaunului şi îmi pătrunde în oase. Îmi conectez în grabă dispozitivele de siguranţă şi aştept crispat să se termine. După câteva secunde lungi, un pocnet sec mă izbeşte în ceafă, apoi zgomotul încetează brusc. Am plecat.

Linişte totală. Liniştea nemişcării, a spaţiului vid. În mintea mea, câmpia galbenă începe din nou să prindă contur. Emoţiile vor să macine în continuare amintiri dintr-un trecut inexistent. Gata! Le-am lăsat destul. Încep să-mi fac exerciţiile de control repetate în sute de ore de antrenament şi, în câteva secunde, ajung la o stare normală. Foştii mei camarazi ar fi râs de mine o zi întreagă, dar ei sunt departe acum. Aici, în cabina asta strâmtă, sunt doar eu şi încă cinci scaune goale. Dincolo de hublou robotul stă nemişcat, încremenit parcă într-un fel de meditaţie mecanică. Îi trimit un mesaj: Hello! Ochii galbeni i se aprind pentru o clipă, apoi se sting încet. Nu înţelege. Ştiu că roboţii de acest tip răspund doar la un set mic de comenzi pe care nu-l cunosc, însă prefer să cred că e supărat pe mine. La urma urmei sunt un intrus pe nava lui.

Zumzetul înfundat mă anunţă că au pornit motoarele. Scanez rapid frecvenţele şi mă conectez la fluxul de date transmis de transportor, iar interfaţa de comandă apare prompt. Da, i-am spus funcţionarului că nu mă voi conecta la ea, dar nu mă pot abţine. Vreau doar niște imagini, vreau să privesc planeta roşie de sus, să văd cum creşte şi acaparează orizontul pe măsură ce urcă spre mine. Securitatea e, ca de obicei, rudimentară, aşa că ajung imediat la informaţiile despre navă. În zadar însă caut senzori optici. Nu există aşa ceva.

Cobor. Am întâlnit atât de mulţi oameni care-şi căutau drumul urcând către stele! I-am văzut surâzători, plimbându-se mândri pe punţile largi ale navelor, admirând exploziile supernovelor şi culorile încântătoare ale norilor de praf, savurându-şi libertatea de cetăţeni ai galaxiei. Iar eu, care am avut parte de toate astea de când mă ştiu, am ales să las totul în urmă şi să cobor. Şi unde? Pe o sferă caldă, acoperită de ape.

Planeta Nembus 4, numită de locuitorii ei Chrysalis. În reţeaua Uniunii am găsit foarte puţine informaţii despre ea. Miez fierbinte, ocean pe toată suprafaţa, atmosferă respirabilă, floră şi faună sărace, colonii miniere răspândite pe câteva zeci de platforme plutitoare, comerţ cu metale rare. Şi, totuşi, oferta era tentantă.

Un sunetul discret mi se strecoară între gânduri. Panoul de comunicaţii clipeşte şi recunosc în el faţa rotundă a lui Nick.

– Danny Boy! izbucneşte vocea sintetizată a fostului meu camarad.

E singurul care îmi spune aşa.

– Salutare, Nick, gândesc eu şi gândul trece dincolo, unde computerul lui Nick îl rosteşte cu vocea mea.

– Acum m-am întors din misiune şi mi-au zis că ai plecat deja, continuă el.

– Da. Mathys a găsit o navă comercială care venea încoace şi-a aranjat să mă aducă şi pe mine. Aşa că n-am mai aşteptat…

– Stai puţin! Nu te văd. Unde ţi-e DPA-ul?

Duc repede mâna la brâu, dar micul dispozitiv nu mai e acolo. L-am predat la plecare, odată cu restul echipamentului.

– Nu mai am DPA.

– Ah, da, am uitat că a trebuit să-l dai înapoi. Flota nu face cadouri.

Imaginea lui Nick dispare, apoi propriul lui DPA îl localizează din nou. S-a aşezat pe un fotoliu şi acum soarbe dintr-un pahar cu lichid albastru în timp ce gândeşte următoarea întrebare.

– Ai aterizat?

– Încă nu. O să ajung jos în câteva minute.

– Bine. Fii atent! Am informaţii noi despre planeta pe care te duci.

– Altceva decât datele din reţea?

– Bineînţeles. Am vorbit personal cu un colonel de la Informaţii…

Sunt sigur că n-a vorbit cu nici un colonel, dar lui Nick îi place să exagereze. Probabil a tras de limbă vreun funcţionar mărunt.

– … şi mi-a spus tot ce ştiu ei despre Nembus 4. Îţi trimit acum.

Un text lung începe să curgă pe ecran. Nu sunt informaţii secrete, dar e mult mai mult decât ce ştiu eu. Trebuie să apreciez efortul lui Nick, deşi… nu prea înţeleg de ce ţine să mă ajute acum, după ce a încercat de atâtea ori să mă convingă să-mi abandonez planurile.

– Şti, e ceva dubios cu planeta asta, continuă Nick privind în gol. Chrysalienii tăi îmi par cam ciudaţi. Câştigă foarte mulţi bani din comerţul cu metale rare, dar nu se înghesuie să-i cheltuie. Nici nu-i prea interesează relaţiile cu alte planete, mai degrabă preferă să rămână izolaţi. Îţi vine să crezi că, la 17 ani după aderare, nu au nici măcar o agenţie turistică? Eu cred că ascund ceva.

Interesul lui subit pentru Chrysalis îmi dă de gândit.

– Ce să ascundă? Oamenii nu vor să-şi schimbe viaţa după modele impuse din afară. E o planetă independentă, e treaba lor ce fac.

Nick strâmbă din nas.

– Nu cred că toţi gândesc la fel. Gândeşte-te la tinerii care a crescut cu gândul că, după sute de ani de izolare, pot pleca din nou în spaţiu. Trebuie să fie ceva mai serios. Cumva, sunt constrânşi la izolare. Poate e vorba de modul de organizare… sau de acele ritualuri vechi pe care încă le mai păstrează. Ştiu că ţie-ţi plac chestiile astea.

Vrea să mă provoace, dar nu-i răspund. Vuietul motoarelor s-a înteţit, atmosfera planetei începe să opună rezistenţă. În curând, mă voi scufunda în adâncul ei şi gravitaţia mă va lua în primire, iar din univers vor rămâne doar nişte luminiţe palide alunecând pe cer.

– O să aflu mai multe despre chrysalieni dacă primesc postul de la ambasadă, gândesc pentru Nick.

– Da? Hai să-ţi spun eu ce-ar fi trebuit să ştii înainte de plecare.

Zâmbeşte misterios, în timp ce secundele se scurg în tăcere. Ce urmăreşte?

– Oferta asta ţi-a fost adresată personal, îmi trânteşte brusc.

– Ce?

Nu are sens. Cum să fi fost doar pentru mine? Era un anunţ de angajare obişnuit, unul din primele pe care le-am primit după ce am anunţat că vreau să părăsesc Flota.

De partea cealaltă, Nick rânjeşte satisfăcut. Tăcerea mea îi confirmă că m-a luat prin surprindere.

– Nu se poate, protestez după un timp. Ofertele de angajare erau publice.

– Aşa am crezut şi eu la început, dar am verificat. Pe asta ai primit-o doar tu.

Îmi muşc buzele. Îndoiala a început deja să sape o prăpastie sub planurile mele. Dacă asta a vrut Nick, atunci a reuşit din plin. Mai bine mă lăsa în pace. Oricum, e prea târziu. O să văd despre ce e vorba când ajung.

– Şi ce contează? Probabil Mathys a considerat că sunt cel mai potrivit pentru postul ăsta.

Nick gesticulează nervos.

– Da? Păi, atunci, trebuia să-ţi spună direct.

Mda. Are dreptate. Nici nu mi-a trecut prin cap că omul acela ar putea avea gânduri ascunse.

– Nu mă înţelege greşit, continuă el. Am toată stima pentru Mathys. A fost ofiţer în flotă, a participat la războiul de pe Mira, are o mulţime de medalii. Foştii lui camarazi vorbesc frumos despre el. Dar e pe Nembus 4 de mulţi ani şi oamenii se mai schimbă. Chiar nu înţeleg de ce-a rămas pe planetă după negocierea tratatului de aderare. Ce-a găsit acolo?

Îmi amintesc interviul cu Mathys de acum câteva zile. M-a impresionat de la început. Era foarte sigur pe el şi mi-a pus o mulţime de întrebări, unele fără aparentă legătură cu postul. Acum încep să înţeleg. Voia să se asigure că a făcut alegerea corectă.

– Nu-mi place deloc şmecheria asta cu anunţul de angajare, îmi transmite Nick. E clar că omul te-a studiat bine şi uite că a reuşit să te convingă. Ai căzut în cursă ca un fraier. Partea aceea incontrolabilă a creierului tău a fost atât de încântată de ofertă, că n-ai mai stat să analizezi…

– Ba să ştii că am stat mult pe gânduri… în felul meu. Tu nu înţelegi…

– Da, ştiu. Noi, cei care ne-am făcut implanturi totale, suntem nişte roboţi, gândim prea logic şi nu putem înţelege trăirile profunde…

– Nick! Nu începe din nou!

– Bine, bine.

Tăcere. Ne ascundem amândoi gândurile. N-o să înţeleagă niciodată de ce nu mi-am făcut implant total. După atâţia ani, încă îl deranjează. De ce?

– Oricum, nu e nimic sigur, îi transmit după un timp. A fost doar un interviu preliminar. Urmează să ne întâlnim faţă în faţă şi să discutăm condiţiile. Poate n-o să-mi placă şi-o să mă întorc.

Clatină din cap neîncrezător.

– Crezi că nu te cunosc? Nu te mai întorci tu. O să găseşti o mie de motive să rămâi acolo. Măcar gândeşte-te bine înainte de a lua o decizie.

Mă salută cu paharul ridicat, în timp ce imaginea dispare încet în fundal. Închid panoul de comunicaţii, îmi verific încă o dată dispozitivele de siguranţă, apoi privesc spre datele de navigaţie. Altitudinea scade vertiginos, nu mai e mult până la aterizare. Uneori Nick e cam enervant, dar mi-e, totuşi, cel mai bun prieten. Ştiu că acum e supărat. O să-i treacă.

Urletul motoarelor devine asurzitor, transportorul tremură din încheieturi şi o forţă imensă mă apasă în scaun. Plonjăm prin fluidul din ce în ce mai dens, iar instinctul mă împinge cu disperare să preiau controlul. Rezist cu greu tentaţiei. Totuşi, în timp ce şirurile de cifre se derulează cu rapiditate, mintea mea, ajutată de computer, calculează automat manevrele care pe care le-aş face. Stabilizatoarele… densitatea… fluxul auxiliar… Frânarea bruscă mă ia prin surprindere. Prea devreme. Eu aş mai fi aşteptat cel puţin 3 secunde.

Vibraţiile au dispărut. 50 de metri… 10 metri… 3 metri… o zguduitură uşoară. Am ajuns. Deconectez dispozitivele de siguranţă şi dau să mă ridic, dar corpul meu vrea să mai rămână. După mult timp, îi simt din nou greutatea. Gravitaţie 1,14 g. Ştiu exact ce înseamnă asta. O să fiu cam obosit un timp. Rucsacul, în schimb, e mult mai uşor decât mă aşteptam. Îmi aduc aminte că am pus în el doar nişte obiecte personale, de care aş putea oricând să mă lipsesc. Practic, nu mai am nimic. Nu mai sunt nimic. Cu puţin noroc, în scurt timp o să devin un locuitor neimportant al unei planete obscure dintr-un sistem izolat. Asta mi-am dorit?

Uşa metalică se dă la o parte şi o lumină portocalie se varsă în cabină. Înainte de-a ieşi, arunc o ultimă privire prin hublou. Robotul stivuitor e tot acolo, nemişcat, privind în gol cu ochii lui galbeni. Hei, Golly! Nu mai fi supărat! Uite, îţi dau nava înapoi.

Păşesc afară şi lumina portocalie mă învăluie ca o folie strălucitoare, impenetrabilă. Computerul caută repede cea mai bună combinaţie de filtre şi în câteva clipe pot să privesc normal. Nu mă întâmpină nimeni, sunt doar eu şi uriaşul obiect negru care m-a adus. Aerul are un miros uşor înţepător, dar e respirabil. În timp ce verific şi restul parametrilor, panoul de comunicaţii începe să clipească uşor. Mesajul e foarte scurt: Te aştept la Poarta Fluturelui. Mathys. Foarte bine.

Am impresia că încă plutesc şi doar zumzetul motoarelor mă împiedică să cad în gol. Fac câţiva paşi şi senzaţia dispare încet sub apăsarea gravitaţiei. Sub talpa piciorului stâng simt ceva moale. E un fel de pulbere roşiatică, fină, care acoperă din loc în loc metalul gri al platformei de aterizare. În timp vârful pantofului meu desenează un arc de cerc, în spatele meu nava îşi închide uşa cu o bufnitură, ca şi cum abia aşteptase să scape de mine. Motoarele încep să vuiască, transportorul se ridică încet de la sol, apoi accelerează către cupola perfectă a unui cer violet. Pentru o clipă îmi imaginez că se va lovi de ea şi o va sparge.

Îmi pun rucsacul pe un umăr şi umbra lui atinge marginea micii platforme. Dincolo de ea se întinde oceanul roşu, nesfârşit, nemişcat, exact ca în înregistrările din reţea. Nori compacţi de ceaţă plutesc încet, la mică distanţă de oglinda lichidă, într-o linişte deplină. Stranie senzaţie! Am văzut atâtea planete luxuriante, îngropate sub valuri de viaţă rostogolindu-se unele peste altele, încât planeta asta îmi pare moartă. Nu aşa mi-am imaginat…

Un şuierat puternic biciuieşte aerul. Întorc repede capul, la timp ca să văd un gheizer care ţâşnise la câţiva zeci de metri înălţime şi acum cade zgomotos înapoi în ocean, zgâriindu-i luciul. În urma lui se destramă lent un norişor de ceaţă. Urmăresc cu privirea scânteierea valurilor care se apropie de platformă şi mă clatin uşor, odată cu ea. Un alt gheizer izbucneşte în depărtare. Planeta protestează, îmi spune că e vie. Bine, bine, am înţeles.

Îmi contemplu propriile urme lăsate în petele de pulberea roşiatică. Sunt singurele. N-a mai călcat nimeni pe aici de ceva timp. În dreapta observ un fel de pod plutitor care leagă platforma de… un nor de ceaţă. Mă îndrept spre el cu paşi grei, iar norul se dă calm la o parte, dezvăluind în spatele lui o siluetă întunecată, un perete masiv care se ridică din ocean la peste zece metri înălţime. Trebuie să fie unul din oraşele plutitoare ale Chrysalisului, Oraşul Vechi. Vechi. M-am obişnuit atât de mult să ştiu că totul în jurul meu se repară, se înnoieşte şi se transformă, încât în mintea mea cuvântul acesta sună a ceva inutil, defect, uitat…

Podul e, de fapt, un tub semicircular, cu baza alcătuită din chesoane metalice, peste care se arcuiesc pereţi transparenţi. Paşii mei răsună pe metalul gol în timp ce lumina astrului tremură printre dârele roşiatice, rămăşiţe uscate ale izbucnirilor violente de lichid şi gaz. Gheizerele au reuşit să acopere aproape în întregime pereţii cu forme ciudate, ca şi cum ar fi vrut să picteze cine ştie ce monştrii ascunşi în adâncul oceanului.

Un nou mesaj îşi anunţă prezenţa printr-un ţiuit discret. Îl afişez pe jumătate din câmpul vizual în timp ce continui să merg. Pare a fi o transmisie automată: Poarta Omului. Sincronizare în 2 minute şi 9 secunde… 8… 7… Poarta Omului? Mă opresc. Mathys spusese ceva despre o Poartă a Fluturelui. Încerc să-l contactez, însă nu-mi răspunde. Nu e bine. Podul se leagănă uşor şi, deodată, totul devine nesigur. Am ajuns unde trebuia? Dacă sunt aşteptat în altă parte? Aş putea să mă întorc, dar în spatele meu nu e decât platforma pustie. Timpul continuă să pulseze: … 1 minut şi 56 de secunde… 55… 54… Ce înseamnă „sincronizare”? Momentul în care se va deschide poarta? Atunci o să aştept.

Un alt nor de ceaţă învăluie podul, transformându-l într-un tunel cenuşiu. Secundele trec, dar nu sunt secundele mele, nu e timpul meu. Acolo, în adâncul spaţiului, pe marile nave galactice, nu există timp. Eu îl cream cu fiecare gând, cu fiecare privire, cu fiecare suflare. Era timpul meu. Planetele însă îşi au propriul ritm, iar eu sunt legat de una acum, sunt prizonierul acestui timp străin care-şi numără secundele pe ecran, care face ca norul de ceaţă să treacă mai departe, oglinda roşiatică a oceanului să lucească din nou şi un gheizer să ţâşnească tăcut în depărtare. A mea e doar aşteptarea.

Zgomote înfundate ajung, deodată, la mine, exact în clipa în care transmisia a încremenit la secunda zero. O parte a peretelui metalic se îndepărtează, apoi se desparte în două jumătăţi care alunecă în lateral, dezvelind un pasaj întunecos. Mai arunc o privire peste întinderea roşiatică, apoi păşesc hotărât înăuntru, iar ecoul multiplicat al paşilor mă urmează grăbit. Un alt mesaj se înghesuie pe ecran: Bine aţi venit în Oraşul Vechi domnule Daniel Rollis. Gânduri bune. Mulţumesc. „Gânduri bune”? O fi un fel de salut?

Pasajul urcă într-o pantă domoală. Ajung la ieşire şi trec pe sub o arcadă masivă, alcătuită din forme complicate sculptate în metal arămiu. În faţa mea se deschide panorama Oraşului Vechi. Chiar aşa şi arată, cu clădiri cubice aliniate una lângă alta de-a lungul unor străzi înguste întretăiate de canale. Trebuie să aibă sute de ani, probabil din perioada colonizării. Canalele sunt pline cu aceeaşi apă roșie, iar unul din ele trece chiar prin faţa mea, de-a lungul peretelui metalic. Caut din priviri un pod, iar el apare imediat, alcătuindu-se tăcut din segmente ivite, unul după altul, de sub malul înalt. Pare fragil şi vibrează uşor sub picioarele mele de plumb. La trei metri mai jos apa tremură, ca şi cum vibraţiile ar cădea în ea. Păşesc de cealaltă parte şi imediat podul începe să se retragă. Balustradele se ascund în tăblie, iar aceasta se pliază rapid, segment cu segment, şi dispare înapoi în mal. Pasajul s-a făcut şi el nevăzut şi doar arcada mai arată locul în care se deschidea acum câteva secunde. În mijlocul ei, imprimată în metal, e silueta unui om.

Încerc din nou să-l contactez pe Mathys, dar fără succes. De ce nu-mi răspunde? De ce nu putea să mă aştepte aici, la poarta asta? Panoul de orientare nu e nici el activ. Oraşul nu pare să aibă un sistem public de hărţi. Ce bine era să fi avut DPA-ul. L-aş fi trimis la 50 de metri înălţime şi mi-ar fi dat o imagine exactă a străzilor. Oricum, dacă sunt două porţi, atunci, în mod logic, Poarta Fluturelui ar trebui să fie în partea cealaltă a oraşului.

Aleg o stradă care pare să ducă spre centru. E aproape pustie. Din când în când câte o persoană trece agale, adâncită în gânduri. Nimeni nu mă priveşte. Îmi amintesc vremurile în care ieşeam la plimbare cu foştii mei camarazi şi toată lumea întorcea capul după noi. Se întâmpla destul de rar să coborâm pe o planetă, dar atunci era sărbătoare. Ne puneam uniformele de paradă şi păşeam mândri pe străzi, cu pieptul înainte şi feţele grave. Dacă ar fi ştiut trecătorii ce ne spuneam! Un şuvoi de glume, ironii şi comentarii deocheate curgea continuu pe ecranele noastre, alcătuind o lume paralelă plină de veselie, pe care câte unul din noi o trăda atunci când nu se mai putea abţine şi izbucnea în râs. Pe atunci identitatea mea nu însemna decât suma cuvintelor pe care le spuneam, râsul, gesturile…

Îmi simt din nou picioarele grele. Fără să vreau începusem să păşesc în ritm de paradă. Pe canalul din dreptul meu trece încet un vehicul plutitor, condus de un tânăr blond care scrutează atent malurile. Tresar. Poate mă caută pe mine. Însă tânărul trece mai departe nepăsător. Nu exist pentru oamenii aceştia. Nu fac parte din lumea lor. Nu încă. Îmi potrivesc paşii şi mă târăsc mai departe, umbră orfană în căutarea unui corp.

Atenţie la pod, îmi scrie deodată pe ecran, iar  podul pe care tocmai vreau să trec începe să se strângă. Privesc nedumerit cum segmentele din care e alcătuit dispar unul câte unul în marginea canalului. Ce prostie! Acum trebuie să caut altul. Pornesc înregistrarea traseului, supărat că nu mi-a trecut prin cap să o fac mai devreme, şi o iau pe o străduţă perpendiculară, pe lângă un alt canal. Un pod tocmai se întinde peste el înspre dreapta, parcă special pentru mine. Ceva nu e în ordine. Nu văd pe nimeni în jur, totuşi am impresia că cineva încearcă să mă ghideze. Hotărăsc să nu-i fac jocul, aşa că merg înainte pe stradă, curios să văd ce va urma. În faţa mea, la intersecţia a două canale, încă un pod e în mişcare. Se roteşte de pe un mal pe altul. Undeva mai departe, un alt pod tocmai se strânge. Mă relaxez. Jocul acesta fără sens pare ceva obişnuit aici.

La sfârşitul interviului Mathys mă privise lung şi îmi spusese, folosindu-şi vocea reală: Ştiu ce cauţi. Şi eu am fost ca tine odată. Oare chiar ştia? Nici măcar eu nu ştiu. Nu ştiam nici atunci când, devenind pilot, am primit o cabină numai a mea. Acolo în singurătatea ei, l-am omorât încetul cu încetul pe tânărul vesel şi nepăsător. Am lăsat, fără să ştiu, un hublou deschis, iar vidul din afară mi-a supt gândurile şi le-a împrăştiat departe, prin universul acesta înspăimântător de negru şi de gol. Nu ştiu ce caut aici, deocamdată vreau doar un petic de pământ solid, un punct de sprijin, o fărâmă de certitudine. Vreau să ştiu că undeva există un loc şi  pentru mine cel gânditor, cel tăcut, cel singur. Pământ solid pe o planetă acoperită de ape? Ce ironie!

Computerul îmi desenează conştiincios traseul parcurs. Încerc să păstrez direcţia, dar e destul de greu pentru că nici străzile şi nici canalele nu sunt drepte. Toate şerpuiesc şi se intersectează într-o ţesătură pe care mişcarea podurilor o face imposibil de memorat. Merg în continuare şi picioarele mi se mişcă mecanic, ca şi cum computerul ar fi conectat direct la ele. Eu însă nu mai sunt deloc sigur că o să ajung undeva. Şi gândul acesta nou care începe să nu-mi dea pace… Poate e un test. Poate Mathys vrea să vadă dacă reuşesc să găsesc a doua poartă. Dar e ridicol! Pielea obrazului mă irită şi ridic mâna să mă scarpin. Probabil e de la aer.

De la câţiva metri un copil mă priveşte curios prin inelul portocaliu pe care îl ţine în mână, apoi se întoarce către femeia de lângă el şi mă arată cu degetul.

– Uite, mamă, omul acela nu…

– Taci!

Femeia îmi aruncă o privire speriată, apoi îl trage pe cel mic după ea şi grăbeşte pasul. Copilul îşi urmează ascultător mama, cu capul întors încă spre mine, ca şi cum aş fi cine ştie ce ciudăţenie. Dispar amândoi după un colţ, iar eu las mâna jos nedumerit. Reacţia femeii a fost complet deplasată. Probabil şi-a dat seama că sunt un străin, totuşi nu cred să am o faţă atât de ameninţătoare. Nick avea dreptate, chrysalienii nu sunt prea sociabili. De fapt nici eu nu sunt. Nu mi-a plăcut niciodată să intru în vorbă cu un necunoscut. Nu din timiditate, mai curând de teamă să nu-mi fie zdruncinată fragila ordine interioară, suspendată precar pe o pânză de vise. Acum însă ar fi bine să întreb pe cineva unde e Poarta Fluturelui.

Pe marginea canalului din apropiere, sub o formă masivă de origine vegetală, stă aşezată o femeie. Pelerina lungă, albă, îi ascunde corpul masiv. Nu pare să mă observe. Priveşte concentrată spre dosul palmei drepte, ridicat în dreptul ochilor. Mă opresc în faţa ei, întrebându-mă cum ar trebui să salut. Ridic mâna dreaptă şi trimit în acelaşi timp un mesaj pe canalul de comunicaţii.

– Salutare.

Femeia ridică încet ochii spre mine.

– Gânduri bune, rosteşte cu o voce neutră, apoi îşi coboară din nou privirea.

E a doua oară când aud expresia „Gânduri bune”. Deci acesta e salutul local. Computerul scanează repetat chipul femeii, dar nu detectează nici o expresie. Nu mi-a plăcut să-i aud vocea reală, dar ştiu că în general chrysalienii, mai ales cei trecuţi de prima tinereţe, nu au implanturi. Oricât mi-ar displace modul acesta arhaic de comunicare, nu am altă soluţie.

– Îmi spuneţi vă rog unde e Poarta Fluturelui? rostesc eu rar, cu vocea aceea străină cu care nu mă pot obişnui.

Femeia tresare şi ridică din nou ochii. Pentru scurt timp, am impresia că citesc pe faţa ei… Frică 58%, îmi confirmă computerul.

– E un test? mă întreabă cu un tremur în voce în timp ce priveşte pe lângă mine în lungul străzii, ca şi cum s-ar aştepta să mai vină cineva.

Deci am avut dreptate, Mathys a pus la cale un test.

– Cred că da, dar mie nu mi s-a spus nimic. Puteţi să-mi explicaţi ce fel de test ar putea fi?

Femeia mă priveşte cu evidentă mirare, apoi se foieşte.

– Adică… nu pe mine mă cauţi?

– Nu!

Surprinderea şi confuzia s-au amestecat amândouă în acest răspuns, izbucnit de unul singur, aproape necontrolat. Nu înţeleg. Credeam că eu sunt subiectul testului, dar aparent persoana din faţa mea crede acelaşi lucru. Ceva nu se leagă. Vârful urechii drepte mă mănâncă şi mă scarpin cu un gest nervos. Aş putea să-i cer explicaţii, dar nu mai vreau să vorbesc. Parcă toate gândurile mi se scurg prin vocea asta aspră care pretinde că e a mea.

Femeia face deodată ochii mari, iar expresia feţei i se schimbă. E tot frică, dar de data asta mult mai puternică.

– Nu… nu eşti de pe planeta asta, îngaimă ea.

– Nu. Acum am ajuns.

– Şi umbli pe-aici de unul singur? Nebunule! Pleacă repede! Pleacă!

Se ghemuieşte şi îşi trage pelerina peste cap. Chiar că nu mai înţeleg nimic. Mama copilului fusese la fel de speriată. De ce? E ceva în neregulă cu mine?

– Dar trebuie să ajung la…

– Lasă-mă în pace! îmi strigă femeia de sub pelerină. Uită-te la sincroane! Pleacă de lângă mine! Acum!

Mă îndepărtez şovăitor. Clădirile par să se îndepărteze la rândul lor de mine, oraşul întreg îmi pare din ce în ce mai străin. Mai întâi mişcarea fără sens a podurilor, apoi reacţiile oamenilor… Măcar am aflat că există ceva după care să mă ghidez. „Sincroane”. Ce ar putea fi? Transmisii de date? Au legătură cu „sincronizarea” porţii pe care am intrat? Privesc insistent spre panoul de comunicaţii, însă acesta rămâne cu desăvârşire mut. De ce trebuie să fie totul atât de complicat?

O altă idee îmi vine în minte. Poate „sincroanele” sunt indicatoare fizice. Caut din priviri semne, inscripţii, ceva care să indice vreo direcţie, dar nu zăresc nimic de acest fel. Nici pe pereţii caselor, nici la intersecţii, nici la capetele podurilor. Observ doar nişte statui din metal arămiu aşezate pe coloane subţiri cam la 2 metri de sol. Nu le-am băgat în seamă până acum. Mă apropii de una din ele şi îi dau ocol. Înfăţişează un om cu mâinile întinse către ceva ce pare a fi o floare cu multe petale, aflată la capătul unei tije care iese dintr-o… flacără, cred. Nu ştiu ce reprezintă, dar cu siguranţă nu indică nici o direcţie.

În spaţiu nu te poţi rătăci. Întotdeauna vor exista stelele, fiecare cu strălucirea ei, cu culoarea ei, cu amprenta ei distinctă. Găseşti imediat traiectoria corectă. Aici însă nu am nici un punct de reper. Mi-e ciudă pe Mathys şi pe jocul lui stupid. Ce urmăreşte? Sunt convins că intenţionat nu-mi răspunde la mesaje. Mă lasă să rătăcesc pe străzi, poate mă şi urmăreşte. Mă enervează şi aerul acesta înţepător care îmi irită pielea. Ar trebui să-mi fac exerciţiile de control, dar nu vreau. Sunt nervos şi am toate motivele să fiu. N-am venit până aici ca să râdă cineva de mine.

Paşi repezi răsună deodată pe podul din apropiere. Computerul mă avertizează şi-mi indică direcţia, dar deja sunt în alertă. L-am şi zărit. E un individ înalt, cu pelerină neagră şi o glugă trasă peste cap. Ar fi trecut probabil mai departe, dar se opreşte când îşi dă seama că mă uit la el. Panoul de comunicaţii se luminează brusc şi computerul îmi sintetizează sunetele unei voci străine:

– Eşti nou pe aici?

– Da, gândesc eu. În sfârşit, un om normal.

Străinul se apropie. Marco e numele care îmi apare pe ecran. Sunt atent la fiecare gest, la poziţia mâinilor şi corpului, iar computerul îmi calculează continuu probabilitatea pericolului. E un tânăr slab şi tras la faţă. Se opreşte la doi paşi de mine, cu ochii rotindu-se în toate părţile din fundul orbitelor.

– Ai grijă! Nu crede tot ce ţi se spune!

Mă uit la el nedumerit. Poate mă confundă, deşi numele meu trebuie să-i fi apărut pe ecran.

– Nu te lăsa convertit! continuă el, iar sunetele sintetizate se rostogolesc grăbite unul peste altul. Lucrurile o să se schimbe în curând. O să scăpăm noi de blestemaţii ăştia până la urmă.

Faţa i se schimonoseşte, semnalând o durere ascunsă, apoi îşi revine. Continuă surescitat, înainte să apuc să gândesc un răspuns.

– Dacă ai nevoie de ajutor, urmează stelele.

Se strâmbă din nou, dă din mâini ca un apucat şi dispare în goană pe o stradă. Alt nebun? Computerul a încremenit în mijlocul scanării, afişând ultima analiză: Durere 91%. Criptez înregistrarea convorbirii şi o ascund în memoria secretă. Nu ştiu de ce. Pe canalul din apropiere trece din nou vehicul plutitor pe care l-am mai văzut, iar tânărul blond priveşte la fel de concentrat malurile. Poate îl caută chiar pe individul cu care am vorbit. Vehiculul se îndepărtează în tăcere, lăsând în urmă o dâră scânteietoare în apa roşie al canalului, iar eu rămân din nou singur.

De fapt ce ştiu eu despre oameni? Era un timp când priveam orice figură nouă cu speranţă, aşteptând să-mi povestească propria versiune a întâmplării care ne adusese faţă în faţă. Căutam un cuvânt sau un semn care să-mi de-a de înţeles ce caut în locul acela şi încotro ar trebui s-o apuc. Însă, de fiecare dată, mă alegeam doar cu descrieri asemănătoare ale aceleiaşi lumi agitate şi zgomotoase pe care ne-o pasam de la unul la altul cu nepăsare. O lume plină de fraze fără conţinut, de detalii inutile şi de înregistrări colorate cu care ne umpleam giganticele memorii implantate, ştergând tot ceea ce putea căpăta un sens. Ce sunt oamenii? Creaturi duplicitare şi imprevizibile care au nevoie de computere pentru a-şi pune viaţa în ordine.

Îmi continui drumul printre casele cenuşii, pe străzile sinuoase, peste podurile care-şi continuă netulburate jocul. Sunt liniştit acum, deşi nu mi-am mai făcut exerciţiile de control. Întâlnirea cu omul în negru pare să fi avut acelaşi efect. Doar întrebările continuă să se adune şi să se împiedice una de alta. Nu înţeleg scopul lui Mathys, nu-i înţeleg nici pe cei cu care am vorbit. Am doar o vagă idee despre locul în care trebuie să ajung.

După calculele mele ar trebui să fiu în centrul oraşului. Mă aşteptam să fie o piaţă largă, aşa cum am văzut în fotografiile oraşelor vechi, dar văd nimic de acest fel. În schimb observ un pod masiv, care nu seamănă cu celelalte. Se arcuieşte mult deasupra canalului pe care îl traversează şi are în mijloc un stâlp. Dau să pornesc către el, când o văd pe femeia cu pelerină albă. Alunecă încet pe lângă case, cu capul plecat şi mâinile la spate. Cum a ajuns aici atât de repede? Mă urmăreşte? Într-un impuls de moment, alerg spre ea. Nu-mi pasă dacă o voi speria din nou, vreau să ştiu. Îi strig de departe:

– Hei! Mi-ai spus să urmez sincroanele, dar nu am văzut niciunul!

Femeia se întoarce speriată, iar ochii ei mici mă privesc pentru prima dată. M-am înşelat, e altcineva.

– Mă scuzaţi, v-am confundat, şoptesc.

Nu ştiu ce altceva să spun. Aştept nemişcat un cuvânt de acceptare, sau măcar un zâmbet, dar el întârzie. Femeia se holbează la mine cu aceeaşi expresie de teamă pe care o cunosc deja atât de bine, apoi se îndepărtează cu paşi repezi, aproape alergând. De ce e atât de speriată? De ce sunt toţi atât de speriaţi? Ceva nu e în regulă cu ei.

Urc spre mijlocul podului, cu ochii la stâlp. De bara orizontală din vârful lui atârnă o coardă terminată cu un inel. Computerul caută în memorie ceva similar şi într-un târziu îmi pune în faţă un set de imagini din istoria planetei mamă. E o… spânzurătoare. Dispozitiv folosit pentru execuţia condamnaţilor, citesc eu explicaţiile, apoi derulez rapid imaginile unor oameni atârnaţi în gol. Ce caută aici acest simbol al morţii? Inelul se balansează uşor, parcă m-ar aştepta. Dacă e o capcană? Dacă am fost adus aici intenţionat? Mi se face deodată greaţă, ca şi cum o coardă similară mi-ar atârna pe gât, cu inelul de la capăt zgâriindu-mi pereţii stomacului gol.

Nu e nimeni în jur, doar fiorul rece al neliniştii care mă înconjoară şi mă atinge cu zeci de mâini. Îmi setez computerul pe alertă maximă şi traversez în grabă podul, ferindu-mi ochii de spânzurătoare. Ceva nu e în regulă cu oraşul acesta, îmi spun când ajung pe celălalt mal, iar oraşul mă priveşte încruntat, ca şi cum ar fi auzit. Tâmplele îmi zvâcnesc, mintea mi se înăbuşă, aerul pulsează în ritmul indicatorului roşu de pe ecran. Ar trebui să-mi fac exerciţiile de control, gândesc timid, dar gândul nu rezistă presiunii şi se evaporă. Strada începe să se unduiască, clădirile se ridică ameninţător şi se apleacă spre mine. Urechea dreaptă mă mănâncă, apoi şi obrazul stâng. Aproape că mi-am înfipt unghiile în piele din cauza blestematului de aer poluat.

Deodată se întâmplă ceva şi presiunea dispare. Îmi regăsesc luciditatea şi încep, în sfârşit, să-mi fac exerciţiile de control. Lucrurile se aşează la locul lor, iar neliniştea se dizolvă încet în aerul înţepător pe care îl inspir adânc. Cineva mă priveşte. Omul din spatele tarabei aşezate la capătul podului are braţele încrucişate şi un zâmbet discret pe faţă, ca şi cum ar şti exact ce se întâmplă cu mine. Mă îndrept spre el, în timp ce computerul îi scanează chipul. Nici urmă de frică pe faţa aspră şi osoasă, brăzdată de riduri. Poate că de data asta voi reuşi să aflu ceva.

– Gânduri bune, rostesc eu cu voce tare, încercând să par sigur pe mine.

Omul înclină uşor capul, dar nu spune nimic.

– Pot să vă întreb…

Îmi face semn să tac. Nu înţelege? Repet întrebarea pe canalul de comunicaţii, dar nu primesc nici un răspuns. Probabil omul nu are implant cibernetic.

– Poarta Fluturelui…

Mă opreşte din nou cu un gest şi întinde mâna spre taraba din faţa lui, acolo unde o mulţime de obiecte colorate se înşiră unul lângă altul, strălucind în lumina dură a astrului. Suvenire? Multe din ele sunt mici spânzurători, copii fidele ale celei reale. Degetele omului ating însă o mică statuetă arămie care închipuie o arcadă bogat ornamentată. Lângă ea observ alte trei statuete cu arcade similare, fiecare având câte o formă în mijloc. Un om, o flacără şi o floare. Interesant. Aceleaşi simboluri erau şi pe statui. Iar arcadele… îmi amintesc de arcada porţii pe care am intrat. Omul… Poarta Omului. Cred că încep să înţeleg. Deci oraşul are patru porţi. Dar care e Poarta Fluturelui?

Vânzătorul pare să-mi înţeleagă nedumerirea şi îmi pune în palmă statueta cu arcada goală.

– Asta e Poarta Fluturelui?

Îmi confirmă printr-o înclinare a capului.

– Dar unde e…

Spre surprinderea mea, ridică din umeri. Râde de mine? Cum să nu ştie unde-i poarta? Însă pe faţa lui nu citesc nici o urmă de amuzament. Arată din nou spre statuetă şi-mi face semn să plec. Aş vrea să-i mai pun întrebări, dar e ceva în privirea lui care mă opreşte, mă intimidează. Îi mulţumesc pentru suvenir cu o înclinare a capului şi mă îndepărtez. Ce e cu oamenii aceştia? De ce nu vor să vorbească cu mine? De ce mă alungă ca şi cum aş avea o boală? Am trecut prin decontaminare, nu ar trebui să fie probleme. Ori fac cu toţii parte din testul lui Mathys, ceea ce mi-e greu să cred, ori sunt doar ţicniţi pe aici.

Statueta din mâna mea luceşte misterios. O strâng uşor între degete şi îi simt duritatea ca pe o promisiune. Promisiunea că lucrurile au totuşi un sens şi că acea poartă există pe undeva, aşteptându-mă. Caut repede cea mai apropiată statuie şi o studiez atent. Pare identică cu toate celelalte. Aceeaşi flacără din care iese o tijă cu floare în capăt, iar lângă ele un om. Observ acum că faţa omului e împărţită în două, o jumătate râde iar cealaltă afişează o grimasă de durere. Mâinile îi sunt întinse către floare… sau mai curând undeva deasupra ei. Ansamblul are o anumită frumuseţe şi, probabil, cele trei simboluri înseamnă ceva, dar de ce nu apare şi fluturele? Tocmai fluturele.

Mă simt ca un copil încercând să ghicească ce reprezintă formele virtuale generate de educatorul cibernetic. Sigur cele trei componente ale statuii trebuie să indice către porţi. Da, una din limbile flăcării e puţin ieşită în afară. La fel şi una din petalele florii. Omul are şi el un picior puţin lăsat în urmă, cu călcâiul ridicat, exact în direcţia opusă florii. În dreptul fiecărei forme soclul statuii are câte o crestătură, între care e, aproape sigur, unghi drept. Dar a patra direcţie? Pentru un motiv care îmi scapă, fluturele lipseşte din ansamblu, dar nu e greu de înţeles încotro ar trebui să indice. A patra crestătură e la locul ei. Ce simplu! Acesta să fie marele test al lui Mathys?

Caut o nouă statuie. E orientată exact la fel, direcţia pare bună. Trec un pod care tocmai s-a desfăşurat. Un alt „sincron”, aceeaşi poziţie. Instruiesc computerul să-mi indice direcţia aleasă şi grăbesc pasul. Străzile se curbează înşelător, canalele îmi taie calea, podurile se reped să-mi întindă capcane. Degeaba. Nu mai au cum să mă abată din drum. Nici nu mai privesc sincroanele, ştiu exact unde trebuie să ajung. Până la urmă e chiar amuzant. Nu înţeleg de ce mi-am făcut atâtea probleme. Doream să găsesc un loc interesant, misterios, diferit de tot ceea ce am văzut până acum. Ei bine, acesta e. Singura problemă sunt oamenii. Mi-am imaginat că o să fie deschişi, amabili, dornici să-mi spună poveştile lor, să-mi răspundă la întrebări… În loc de asta am găsit doar fantome triste, rătăcind printr-un decor cenuşiu şi mişcător. Poate n-am întâlnit pe cine trebuia.

Merg din ce în ce mai repede şi mersul îmi dă o stare de bine. Străzile îmi par mai largi în partea asta de oraş şi nici clădirile nu mai sunt atât de cenuşii. Doar oamenii sunt la fel de tăcuţi, de absenţi, ca şi cum mintea lor ar fi în altă parte. Cine ştie, poate că au şi ei implanturi. Poate că pe pupilele lor se derulează minunate filme interactive, în timpanele lor cântă cea mai frumoasă muzică atmosferică, iar gândurile lor creează o lume vie şi colorată pe care nu vor s-o împartă cu nimeni. Uite-l pe omul acela pleşuv, care merge cu mâinile la spate şi privirea fixată într-un punct imaginar. Parcă punctul îl trage după el. Îmi vine să mă strecor în spatele lui, să-l bat pe creştet şi să-i strig în ureche: Trezeşte-te! S-ar speria de mine, ştiu, dar măcar ar avea un motiv. Sau femeia aceea între două vârste, cu ochii abia mijiţi, care îşi târăşte picioarele şi parcă doarme în mers. I-aş sări în faţă şi m-aş strâmba la ea. Apoi i-aş spune gluma cu asteroidul, ca să-i treacă supărarea. Totuşi, chiar nu e nimeni aici, acum?

Deja zăresc peste case zidul exterior. Ce bine! Aproape că alerg. Apa roşie scânteiază pe canale, podurile se joacă de pe un mal pe altul şi eu trec printre ele plin de bucurie. Nembus mă loveşte cu razele lui portocalii, inima şi-a înteţit bătăile, pielea mă irită continuu. Nu contează, o să mă obişnuiesc şi cu aerul acesta. Acum sunt bucuros şi vreau să rămân aşa. Trec ultimul pod, apoi un gang mă scoate pe o stradă largă. Poarta trebuie să fie în faţa mea şi din clipă în clipă mă aştept să-l văd pe Mathys, rânjind cu gura până la urechi. Sunt convins că o să mă tachineze pentru întârziere. Lasă, bătrâne, că mă revanşez eu pentru farsa asta.

Trec pe lângă o statuie şi omul încremenit pe ea îmi zâmbeşte cu jumătate de faţă. Ceva însă nu pare în regulă… Orientarea… Deodată, cerul violet se scutură şi cade către golul imens care se cască în mine, gata să-l primească. Statuia e orientată altfel. Nu se poate! Am deviat de la direcţie? Computerul îmi spune că nu, dar nu e nici urmă de arcadă pe zidul din faţa mea. Cum e posibil? Caut altă statuie şi alerg spre ea. E orientată la fel ca prima, iar omul de aramă plânge. Nu mai înţeleg nimic. Poarta Fluturelui e din ce în ce mai departe, fuge de mine speriată, la fel ca şi oamenii. De ce nu mă pot sincroniza şi eu cu lumea asta? De ce?

Îmi simt mâinile şi picioarele grele, muşchii îmi tremură de efort. Cine ştie ce o fi şi în aerul pe care îl respir sacadat. M-am săturat! Nu mai vreau nicio poartă, vreau să plec înapoi în spaţiu. Dar cum? Mi-ar trebui o navetă şi nu am de unde să o iau. Am fost atât de sigur că o să ajung într-un loc civilizat încât nu mi-am luat nici o măsură de precauţie. Ce idiot sunt! Trebuia să cer lui Mathys să ne întâlnim pe navă. Pielea mă mănâncă din nou şi mă scarpin nervos. Ar trebui să-mi fac exerciţiile de control, dar nu. M-am săturat să fiu calm! M-am săturat! Strada mă aude şi tremură nervoasă împreună cu mine. Vreau să lovesc ceva, vreau să simt furia. Furia îmi răspunde prompt, se ridică la suprafaţă şi se întinde până la degetele mâinilor, încleştându-le. Apa roşie din canale se umflă, clădirile din jur se curbează agresiv, oraşul întreg prăbuşeşte peste mine, apăsându-mi creierul ca o imensă coroană de metal. Nu mai văd nimic şi un ţiuit strident îmi străpunge capul dintr-o parte în alta.

De undeva de departe aud semnalele de avertizare ale computerului. Mintea mea antrenată le recepţionează şi determină direcţia obiectului care vine spre mine înainte chiar de a-i conștientiza prezenţa. Eschivez şi prind cu coada ochiului micul inel de un roşu aprins care planează în linie dreaptă pe lângă cap. Un altul de culoare galbenă trece razant şi se alătură primului, începând un dans haotic prin aer, din ce în ce mai sus. Deodată clădirile sunt locul lor, strada nu se mai mişcă şi îmi simt mintea limpede. Ce se întâmplă?

Privesc încordat în direcţia din care au venit obiectele zburătoare şi o zăresc imediat. Tânăra în costum alb mulat se îndreaptă spre mine agale, răsucind între degete un nou inel, verde deschis. Îmi trec computerul pe alertă maximă şi continui să o privesc atent. Păşeşte graţios pe dalele din metal gri ale străzii, iar părul ei negru sclipeşte metalic la fiecare pas. Îmi îndrept spatele şi scot pieptul în faţă. Furia mi-e încă acolo, întipărită în muşchii feţei, dar reuşesc să o alung. Ar fi cazul să mă controlez mai bine, am început să o ia razna. Stările astea… nu le recunosc. Eu nu eram aşa.

Tânăra se opreşte la 2 metri şi mă măsoară cu ochii ei mari, negri, apoi priveşte în sus, căutându-şi probabil inelele zburătoare. Pe cel verde şi-l pune pe braţul stâng, lângă o duzină o duzină de alte brăţări asemănătoare, diferit colorate. Nu pare deloc agresivă, ba chiar îmi zâmbeşte.

– Gânduri bune, gândim amândoi în acelaşi timp, iar mesajele ni se intersectează pe canalul de comunicaţii.

Salutul acesta începe să aibă un sens, gândesc pentru mine, în timp ce-i citesc numele pe ecran: Clara. Mirare, puţină suspiciune, asta vede computerul pe chipul ei palid, oval, perfect. E frumoasă Clara, cu buzele ei roşii, misterioase, care se deschid…

– Ce faci aici, Daniel?

De data asta şi-a folosit vocea reală şi, cu toate că tonul a fost politicos, am simţit clar o urmă de dojană. Mă simt obligat să-mi folosesc şi eu vocea, deşi nu sunt deloc încântat să mă aud din nou.

– Caut Poarta Fluturelui. Trebuie să mă întâlnesc cu cineva acolo. Cu Mathys. Îl cunoşti?

Ridică din umeri.

– Nu ştiu cine e Mathys, dar n-ar fi trebuit să-ţi dea întâlnire în Oraşul Vechi.

– De ce?

– Pentru că e periculos.

– Chiar aşa? Sunt convins că pot să fac faţă.

Zâmbeşte din nou.

– Da, voi cei din afară aveţi foarte multe certitudini.

Nu răspund. Studiez cele trei coliere din metale diferite pe care le poartă la gât şi încerc să mă abţin să cobor ochii mai jos, către formele perfect conturate pe sub costumul ei alb, dintr-un material sidefat.

– Poţi să-mi spui în ce constă pericolul?

– Nu.

Răspunsul mă descumpăneşte. Se joacă cu mine?

– Dacă aş şti, atunci aş putea să mă apăr mai bine.

– Nu cred.

– Am văzut multe, crede-mă. Nu mă sperii uşor.

– Sunt convinsă, dar nu pot să-ţi spun.

Pare sinceră, însă cuvintele ei nu prea au logică. Încerc altfel.

– Locul acesta e periculos şi pentru tine?

– Tu eşti periculos pentru mine.

– Eu? Am observat că toţi mă ocolesc, dar nu înţeleg de ce. Nu intenţionez să fac rău nimănui şi nici nu cred să am vreo boală contagioasă.

– Şi totuşi, eşti periculos.

– De ce?

– Nu pot să-ţi spun. Ar putea declanşa un dezastru.

– Ar putea? Deci nu e sigur?

– Nu. Depinde de tine.

– Atunci spune-mi şi o să vedem.

– Nu pot. Nu vreau să-ţi fac rău.

– Nu înţeleg.

– O să înţelegi la timpul potrivit.

E clar. N-o să aflu nimic nici de la ea. Nici nu mai pot să mă supăr. Sunt toţi la fel, distanţi şi suficienţi, în lumea lor de metal ruginit.

Clara mă studiază, la rândul ei, cu atenţie. Sigur a văzut amărăciunea de pe chipul meu, n-am făcut nici un efort s-o ascund.

– Ce cauţi, de fapt?

– Poarta Fluturelui.

– Nu. Ce cauţi pe planeta asta?

Mă iscodeşte? Poate face şi ea parte din planul lui Mathys.

– Am venit pentru un post la ambasadă.

– Înţeleg. Deci ai venit atât de departe doar pentru un loc de muncă.

Mă priveşte în ochi. Aşteaptă un alt răspuns? El există, probabil, dar nu mi l-am dat nici mie încă. Cum să-i vorbesc unei străine despre gaura neagră în care se scurge încet, inevitabil, viaţa mea…

– Nu ştiu ce caut, bine? O să ştiu când o să găsesc.

Nu trebuia să vorbesc aşa. Spre mirarea mea, tânăra dă din cap aprobator, ca şi cum ar fi înţeles. Apoi îşi caută din priviri inelele zburătoare.

– Atunci, poate că acesta e un loc bun de unde să începi.

Dă să plece, iar eu îi admir profilul perfect.

– Stai! Spune-mi, totuşi, unde e Poarta Fluturelui.

Ochii ei negri şi adânci mă privesc din nou.

– Cum crezi tu că ai putea să găseşti ceea ce cauţi, dacă nici măcar nu eşti atent la lucrurile din jur?

Mă încrunt fără să vreau.

– Îmi placi, spune ea şi râde, apoi continuă pe canalul de comunicaţii: O să-ţi spun un secret. Q4C21.

Fac ochii mari, dar nu primesc nici o explicaţie. Clara întinde o mână în lateral, iar cele două inele colorate apar de undeva şi îi aterizează uşor în palmă. Se îndepărtează repede şi dispare în spatele clădirilor, ducând cu ea un fir invizibil conectat la gândurile mele.

Merg pe marginea canalului, cu ochii la oglinda de lichid roşu. Pete brune plutesc încet pe ea, se apropie de mal şi se lipesc, o scurtă odihnă înainte de a se rupe şi a pleca mai departe rupte, deformate. Nu m-am simţit niciodată atât de singur. Am crezut întotdeauna că, dacă insist suficient de mult, o poartă se va deschide şi-mi va arăta încotro să o iau. Dar n-am ştiut că, vreodată, vor dispare toate porţile, că mi se va refuza chiar dreptul de a bate. Ce e locul acesta? Încerc să-l cuprind cu mintea şi singura formă care i se potriveşte e un cerc gol. Gol de substanţă, de raţiune, de sens. Aproape că nici nu există. Mă apropii de o casă şi-i ating peretele cu palma. Metalul dur şi rece mă respinge. Încerc uşa. Nu se deschide, iar praful fin depus în colţuri îmi arată că nici nu pare să se fi deschis de curând. Acum îmi dau seama că nu am văzut pe nimeni intrând sau ieşind din vreo clădire, nu am văzut nici un geam deschis. Ce e locul acesta? Pare doar un decor. Şi oamenii? Actori, sau poate figuranţi, într-o piesă în care m-am trezit fără să ştiu.

În mână încă ţin obiectul primit de la vânzătorul de suvenire. Îl privesc atent, admirându-i perfecţiunea detaliilor. Plante agăţătoare se încolăcesc pe arcadă din ambele capete şi se întâlnesc la mijloc, unde atârnă în gol, atrase parcă de greutatea suportului. Întorc obiectul pe toate părţile, iar metalul arămiu scânteiază în zeci de puncte minuscule. Astrul îmi conturează umbra pe dale, iar lângă ea apare şi silueta suvenirului, discretă, abia vizibilă. Am… am impresia că zăresc în ea forma unui fluture. Curios, ridic obiectul la nivelul ochilor. Golul din mijlocul arcadei are exact forma unui fluture. E posibil? Umbra statuii din apropiere îmi dezvăluie şi ea forma fluturelui în golul creat de celelalte trei obiecte. Nu-mi vine să cred. Al patrulea simbol a fost dintotdeauna acolo. Computerul mă atenţionează că statuia s-a rotit puţin faţă de poziţia în care era acum câteva minute. Nu mă interesează. O stare febrilă a început deja să mă cuprindă. Patru porţi, patru simboluri. Trebuie să fie importante. Fluturele… fluturele e probabil cel mai important, altfel nu şi-ar fi dat osteneala să-l ascundă. Dar de ce?

Computerul îmi desenează linii roşii pe ecran, atenţionându-mă că şi zidul exterior se roteşte. Nu contează. În oraşul acesta nimic nu e ce pare a fi. Mi se pare că văd forma fluturelui în orice umbră, în orice gol dintre două case. Formele masive încep să dea din aripile lor imense, iar clădirile se îndoaie sub greutatea lor. Pielea obrazului mă mănâncă şi ridic mâna să mă scarpin, dar, în momentul în care unghiile se înfig în ea, ceva se rupe în mintea mea. Fluturii! Erau aici de la început. Cum de nu mi-am dat seama? Inima îmi bate cu putere, iar urechile mi s-au înfundat. Ridic încet mâna în dreptul feţei şi simt cum pielea de pe ea se strânge sub atingerea fină a zeci de firişoare delicate. Închid ochii. În jurul meu aerul tremură moale, ca o briză.

Da. Fluturii sunt aici. Au fost în jurul meu tot timpul, nevăzuţi, neştiuţi. Mi-i imaginez bătând aerul cu aripile lor invizibile şi o stare nouă începe să mă cuprindă. Obiectele din jur s-au estompat, chiar şi panourile virtuale au devenit neclare. Nu mai aud decât un ţiuit continuu, ca şi cum un ecran s-ar fi interpus între mine şi restul lumii. Emoţiile se materializează ameninţător, dar nu fac nimic să le opresc. Nu e decât un gând printre atâtea altele. E periculos… Tu eşti periculos… Ne vedem la Poarta Fluturelui… Nebunule! Pleacă de aici… Gânduri bune… Depinde de tine… O să înţelegi la timpul potrivit…

Sunt din ce în ce mai mulţi fluturi. Simt asta, ştiu asta, deşi nu-i pot vedea. Sunt în mijlocul unui vârtej care mă ridică şi mă poartă cu el. Ar trebui să-mi fie frică? Imediat ce-mi pun întrebarea, frica începe să se insinueze în mintea mea ca un lichid. Dar nu e numai frica mea. O parte din ea curge din afară, picătură cu picătură, ca şi cum fiecărui fluture i-ar fi frică, ca şi cum toate acele fiinţe nevăzute ar fi conectate la frica mea. Un hău întunecat se cască în jurul meu, iar fluturii se rotesc în el, alimentându-i miezul de teroare. Nu e bine, gândesc cu greu şi încerc din răsputeri să mă adun, să-mi execut exerciţiile de control. Încet, foarte încet, frica mea se dizolvă, iar fluturii se îndepărtează dezorientaţi, ca şi cum frica lor ar fi rămas fără sens.

Devine amuzant. Agitaţia acestor creaturi incredibile mă înveseleşte, îmi dă o stare de bine. Bucuria începe să crească treptat, în mine, dar şi în afara mea. Fluturii se bucură şi ei odată cu mine şi se apropie din nou, aşezându-mi-se pe faţă şi pe mâini. Îmi vine să strig de bucurie. Nu m-am simţit niciodată atât de fericit. Fluturii s-au transformat în globuri de fericire suspendate în aerul solid care începe să mă strângă. Respir din ce în ce mai greu, muşchii devin rigizi, gura mi s-a uscat. E periculos, e periculos, îmi spun şi mintea repetă ascultătoare exerciţiile de control. Cu părere de rău fericirea mă părăseşte, iar globurile din aer se sting şi ele odată cu ea…

– Văd că nu te plictiseşti, aud o voce în apropiere.

Ecranul de ceaţă se sparge brusc. De la câţiva paşi Mathys mă priveşte cu un zâmbet larg. E înalt şi solid, iar uniforma albastru-închis a Uniunii accentuează impresia de putere pe care o degajă. Lângă el se află un tânăr blond, pe care îl recunosc imediat. Era în vehiculul plutitor cu care m-am intersectat de câteva ori. Deci pe mine mă urmărea.

– Gânduri bune, spun eu cu voce tare. Nici nu mi-a trecut prin cap să folosesc canalul de comunicaţii.

Mathys râde.

– Gânduri bune. Înveţi repede.

În sfârşit, omul pe care îl aşteptam e în faţa mea. Am o mulţime de întrebări să-i pun, dar una singură e importantă acum.

– Am trecut testul?

Ofiţerul schimbă o privire plină de înţeles cu însoţitorul lui, apoi mă fixează cu nişte ochi albaştri, pătrunzători.

– Tu ce crezi?

Deci am avut dreptate, a fost într-adevăr un test. Încă nu sunt sigur în ce a constat, dar încep să bănuiesc. Arunc o privire către statuia din apropiere. S-a mai rotit puţin. La fel şi zidul exterior. Computerul îmi confirmă că viteza de rotaţie e aceeaşi. Ingenios.

– Păi… dacă e vorba de Poarta Fluturelui… cred că putem aştepta aici. O să ajungă în dreptul nostru în curând, nu-i aşa?

– Corect.

– Dar… nu acesta era testul.

Aprobă printr-o înclinare a capului.

– E vorba despre fluturi, nu-i aşa? Mi-a trebuit ceva timp să-mi dau seama că există. Sunt extraordinari. Încă nu mi-e clar ce se întâmplă, dar am impresia că se pot conecta la stările mele.

– Ai observat bine. Sunt fiinţe empatice. Nu doar simt stările noastre, le şi amplifică. De aceea sunt foarte periculoşi.

– Deci testul…

– Testul a început în fracţiunea de secundă în care ţi-ai dat seama că fluturii există. Cei mai mulţi oameni nu reuşesc să-şi stăpânească emoţiile întâlnirii cu ceva invizibil şi necunoscut. Li se face frică, iar fiinţele astea mărunte accentuează atât de mult starea încât o transformă în durere. Dacă se adună suficient de mulţi fluturi, victimele ajung să se zvârcolească pe jos în chinuri şi pot chiar să înnebunească.

– Aha. Şi m-ai ales pe mine ca să vezi dacă fac faţă?

Tresare. Da, ştiu că oferta de angajare era un truc.

– Bine, recunosc că te-am ales, îmi răspunde după câteva secunde de gândire. Eşti unul dintre puţinii piloţi care au rezistat ani de zile în Flotă fără implant total. Te urmăresc de ceva timp şi am fost sigur că, mai devreme sau mai târziu, o să-ţi cauţi propriul drum. Ştiu că a trebuit să faci un antrenament dur pentru controlul emoţiilor, de aceea am sperat că vei trece testul. Se pare că am avut dreptate.

Al naibii Mathys. A plănuit totul până în cel mai mic detaliu şi a ştiu cum să mă convingă să vin aici.

– Dar oamenii cu care am vorbit? Ei ştiau de test?

– Nu. A fost norocul sau ghinionul tău că ţi-au ieşit în cale. Viaţa e o suită de întâlniri întâmplătoare, nu-i aşa?

Nu-mi vine să-l cred. Prea s-au aranjat toate…

– Oamenii aceia au venit aici cu un anumit scop, continuă el. Nimeni nu locuieşte, de fapt, în acest oraş. E o platformă deschisă şi fluturii pot pătrunde în voie, deci e un loc periculos. În acelaşi timp e foarte potrivit pentru a învăţa anumite lucruri esenţiale pentru cultura chrysaliană. Într-un fel, Oraşul Vechi e centrul acesteia. Prezenţa ta putea să complice lucrurile astăzi, dar a fost un risc asumat din partea mea.

– Nu înţeleg. De ce eram periculos pentru ceilalţi?

– Pentru că, inevitabil, ai adunat în jurul tău un număr din ce în ce mai mare de fluturi. Când sunt mulţi, devin imprevizibili şi pot să atace pe oricine. E foarte greu să faci faţă unui roi de fluturi excitaţi, chiar când eşti pregătit pentru asta.

Vorbeşte cu atâta siguranţă încât sunt convins că mi-ar putea răspunde la orice întrebare. Pentru el lucrurile sunt simple, mai rămâne să spună că e doar vina mea pentru tot ce mi s-a întâmplat.

– Te-ai descurcat bine, mă asigură Mathys.

Adică am reuşit să rămân cu mintea întreagă. Ceea ce n-aş putea spune despre unele din personajele cu care m-am întâlnit. Îmi aduc aminte de fiecare pe rând. Copilul şi mama lui, femeia cu pelerină albă…

– Postul e al tău, dacă doreşti.

… tânărul agitat, a doua femeie, vânzătorul de suveniruri…

– Rămâi?

… Clara şi inelele ei colorate…

– Ce înseamnă „Q4C21”?

Mathys priveşte nedumerit către Simon.

– E o adresă, răspunde acesta. C21 e codul pentru oraşul-platformă Atria. Sediul ambasadei e pe C6, adică Charis.

Dau din cap că am înţeles. Cerul violet s-a închis la culoare şi dâre albe îl brăzdează acum dintr-o parte în alta, semn că un grup de nave tocmai a decolat. Aş putea să mă întorc în spaţiu, să-mi reiau viaţa monotonă de pilot, să rătăcesc din nou de la un nod de transfer la altul, de la o planetă la alta. Poate, cine ştie, voi găsi printre ele pe cea pe care mi-am imaginat-o. Dacă există.

Mathys mă fixează tăcut, aşteptând un răspuns. În spatele lui zidul de metal îşi continuă netulburat rotaţia şi o arcadă bogat ornamentată apare încet de după clădiri. Poarta Fluturelui. Sincronizare în 2 minute şi 59 de secunde… 58… 57… Timpul planetei numără din nou. E şi el un actor în piesa asta care-şi aşteaptă următoarea replică. La urma urmei, de ce nu? Poarta e în faţa mea, nu trebuie decât să bat. Camarazii, nava, stelele, au rămas toate în urmă, pierdute undeva în istoria mea personală.

– Rămân.

Daniel Haiduc (n. 1971) este absolvent al Universităţii “Politehnica” din Timişoara. Se numără printre fondatorii postului studenţesc de televiziune Teleuniversitatea, la care activează ca operator, editor şi director tehnic. Lucrează apoi la postul de televiziune Analog TV Timişoara ca designer, realizator de spoturi publicitare şi director de producţie.
Îşi continuă cariera în cadrul unei firme de design, ca partener şi manager de proiecte, iar de 11 ani lucrează la firma timişoreană de software Berg Computers, unde conduce departamentul de Internet. Este membru al cenaclului H. G. Wells Timişoara.