Concentrându-se, ridicǎ aerostatul de pe pontonul lustruit de apele lacului Gibs. Prietenia celor douǎ proprietǎţi ale triadei sale luase sfârşit. Spaţiul strâmt al cabinei balonului fusese invadat de automatismele lui de navigator, care-i stǎpâneau muşchii şi nervii şi cartilajele. Gândurile însǎ, îi tulburau sufletul. Se îngrǎmǎdeau la porţile înţelesurilor, incapacitându-le.
„De ce acum?”, întrebarea obsesivǎ îl descǎrca de energia necesarǎ clasificǎrii informaţiilor. De care, dealtfel, n-ar fi avut nevoie. „Cei Vechi au sosit!”, îi transmiseserǎ preoţii Stelei, iar el ghicise toatǎ durerea ascunsǎ în formularea lor laconicǎ.
„Blestemaţii!”, gândi în timp ce apucǎ douǎ bucǎţi de lemn, pe care le azvârli în arzǎtor. Apoi trase uşor de manetǎ şi înǎlţǎ balonul peste pâlcul arborilor de koanta, ce încingeau – ca un brâu – micul lac Gibs. Şi, pentru cǎ nu se înǎlţase îndeajuns, scârţâiturile pe care le auzi le puse pe seama nacelei care deranjase, pentru o clipǎ, coroana vreunui copac.
Cei trei copiii ai triadei sale se hârjoneau şi chiţǎiau nestingheriţi în compartimentul rezervat mǎrfurilor. Însǎ lui Loan îi pierise zâmbetul, ce se întindea, în alte împrejurǎri, pe faţa sa creolǎ, atunci când sunetele acestea familiare îi însoţeau zilele şi, de multe ori, chiar nopţile. Viaţa sa simplǎ şi frumoasǎ de pânǎ atunci. Atunci când cei Vechi sosiserǎ!
Cele opt secole care-i despǎrţeau de Ultimul Rǎzboi erau pǎstrate în amintirea fiecǎrei pietre cioplite, a tuturor organismelor vii, a celor mai importante Legi Drepte. Au avut nevoie de aproape o sutǎ de ani pentru a coagula rǎmǎşiţele unui Sachel bântuit de monstruozitǎţi ce-şi ziceau oameni. Supravieţuiserǎ cu puţinele resurse ascunse în munţi şi în peşteri, ori în pustiul unei planete bântuite de provocǎri mortale. Epoca sǎlbǎticiunilor pregǎtite sǎ ucidǎ alte sǎlbǎticiuni apusese odatǎ cu epuizarea timpului genetic al acestora. Natura fǎcuse pasul înapoi, ori poate doar reglase un echilibru, însǎ ciclurile reproducǎtoare se comportaserǎ ca adevǎrate entitǎţi – cu voinţǎ proprie. Biohazardul aflase noi cǎi de exprimare. Pǎrǎsind viul, parcǎ nicicând îndeajuns de distractiv. “O rasǎ nouǎ, subtilǎ!”, concluzionǎ Loan, bucuros cǎ asaltul gândurilor se mai potolise, permiţând mâinilor sale sǎ rǎspundǎ ferm comenzilor necesare zborului.
Arzǎtorul balonului nu dǎdea semne de obosealǎ, ceea ce-l determinǎ pe dhan sǎ suplimenteze încǎrcǎtura de lemn. Balonul se mai înǎlţǎ cu câţiva metrii, iar linia orizontului se clarificǎ îndeajuns încât sǎ dezvǎluie şirurile nesfârşite de parcele cultivate – grupate în jurul fântânilor de sacrificiu.
Şi cuibul sǎu avea o fântânǎ de sacrificiu, iar Loan o împǎrţea bucuros cu Fania şi Girth, încǎ dinaintea naşterii lui Jahne, primul lor copil. Urmaserǎ Lokgi, apoi Frea, astfel încât de şase ani reuşiserǎ sǎ formeze hexul, condiţia esenţialǎ a dobândirii actualelor proprietǎţi ale cuibului.
Pânǎ la fântâna triadei sale mai avea de strǎbǎtut o cale de aproximativ jumǎtate de ceas. Cerul senin şi strǎlucirea celor doi sori, Marele şi Micul Bhurdha, extrǎgeau esenţele liniilor clǎdirilor, ce se succedau cu repeziciune şi regularitate undeva, cincizeci de metri dedesubtul nacelei.
“Atât de diferit şi de frumos!”, gândi dhanul, comparând amintirea reproducerilor vechiului Pǎmânt – pǎstrate în bibliotecile preoţilor Stelei – cu ceea ce, acum, putea fi cuprins cu privirea. “Am pǎrǎsit-o cu mai bine de douǎ milenii în urmǎ”, îşi aminti el. “Ne-au izgonit şi au venit dupǎ noi!” Pumnul drept strânse cu putere maneta necesarǎ orientării laterale a aparatului. Incantaţia blestemului îi ardea amintirea din copilǎrie, când fusese obligat sǎ reţinǎ noţiuni şi date ce-i provocau coşmaruri. Încǎ de la opt ani ştiind cǎ terranii erau prizonierii propriei fiziologii, a chimiei unui organism ce dicta reguli de convieţuire în societate, sau momente pentru declanşarea unor rǎzboaie de acaparare a vreunei… Gândul sǎu pǎrǎsi limitele imaginarului.
Actualii sachelieni erau… foştii terrani, rasa controlatǎ de enzime şi hormoni, ale cǎror simple mecanisme de supravieţuire îi împingeau sǎ facǎ dragoste, ori sǎ ucidǎ. Cândva fugiserǎ departe de rǎsuflarea greoaie a unor prea puţin ghicite limite – cum bine spunea o mantra pentru copii. Mecanismelor implicate in transformare le atribuiserǎ, cine mai stie cand? cuvântul ştiinţǎ. “Auzi, ştiinţǎ!”, şi Loan pufni aşa cum fǎcuse la doar nouǎ ani, când preotul Stelei, observându-l, îl pedepsise cu alte şi alte incantaţii blestemate. Pe care le repetase, de multe ori, de mult prea multe ori. pânǎ îşi pierdea cunoştinţa.
Umerii dhanului se cutremurarǎ sub impactul aducerilor aminte…”Cum le vom explica acestor Vechi, cǎ vrem sǎ fim lǎsaţi în pace?”…”Ai îmbǎtrânit şi ai început sǎ-ţi faci griji atunci când nu este cazul!”, îi spusese, cu numai douǎ zile în urmǎ, Fania. Şi iatǎ cum soarta îi dǎdea lui dreptate!
Girth îi ţinuse atunci partea Faniei, şi amândoi îl atenţionaserǎ, mai în glumǎ mai în serios, cǎ-l vor sacrifica fântânii dacǎ nu va înceta sǎ cobeascǎ. Nu îi înţeleseserǎ temerile. Avusese rǎbdare sǎ le explice, sǎ-i atenţioneze cǎ Jahne a crescut într-atât încât sǎ priveascǎ „în acel fel” dupǎ goni. Flatat, dar şi autosuficient, Girth – ca goni al propriei triade – replicase violent: “Ai uitat cǎ nimic nu-i imposibil la precocitatea organismului nostru?”.
Însǎ nu era vorba de precocitate, ci de altceva, la care nici reala Fania şi nici Girth nu se gândiserǎ. Pentru cǎ nu-şi pierduserǎ niciodatǎ cunoştinţa încercând sǎ înveţe, sǎ înţeleagǎ şi sǎ controleze forţe şi putinţe ascunse în biochimia şi ereditatea propriului organism.
“Sachel, Sachel, Sachel nerdu… Gata!”, îşi impuse Loan autocontrolul asupra celei mai cumplite incantaţii biotice pe care şi-o amintea. “Nu-i timpul… EI!”, îşi zise, şoptind: “Mare-Mare Bhurdha, dar Lokgi…şi Frea? Voi apuca sǎ-i vǎd la cuibul lor?”
Aerul despicat de nacela aparatului destupǎ unul dintre orificiile de siguranţǎ, al cǎrui dop îl aruncǎ la picioarele dhanului. Un fir subţire de vânt începu sǎ şuiere prin cabinǎ, strecurându-se printre pletele lui Loan, îndepǎrtându-i-le de umeri.
Stânjenit de imixtiunea naturii în intimitatea sa, Loan se aplecǎ şi-şi poziţionǎ anumisul în dreptul deschizǎturii rotunde. Fuiorul de vânt încetǎ sǎ mai rǎscoleascǎ atmosfera dinǎuntrul nacelei, iar dhanul recepţionǎ noile informaţii transmise din Templul Stelei. Alura corpului era favorabilǎ oxigenǎrii suplimentare a creierului, însǎ ar fi contrariat, fǎrǎ doar şi poate, pe oricare dintre terrani. “Cei Vechi vor fi surprinşi!”, chicoti Loan, atent la mesajul transmis de departe şi declanşând mecanismele biochimice necesare decriptǎrii acestuia.
Nava terranǎ coborâse în plin centrul Lempesului, aproape de Templul Stelei. Loan fusese chemat de urgenţǎ întrucât mai era încǎ, pentru doi ani, şeful securitǎţii locale; aşa încât nu avu încotro şi corectǎ cu grijǎ traiectoria balonului. Mai greu era sǎ pregǎteascǎ „acel” rezumat al istoriei bimilenare scurse de la sosirea pe Sachel a celei de-a treia nave Godarth. Cea care-i adusese pe ultimii reprezentanţi ai celor ce astǎzi îşi ziceau sachelieni.
Deşi n-a înţeles de ce tocmai el, dhanul fusese nǎpǎdit de imagini şi sunete strǎine, declanşate de piedica cuvântului nerdu. Şi realizǎ cǎ nu tocmai întâmplǎtor începuse, mai devreme, cruda incantaţie bioticǎ. Şi mai îmbǎtrani un pic.
“Doar în prezenţa celor mai reprezentativi sachelieni!” formulaserǎ cererea de întâlnire cei Vechi. “Şi chiar aşa va fi!”, zâmbi cinic Loan gândindu-se cǎ trebuia sǎ se grǎbeascǎ pentru a-i lǎsa pe cei mici la Casa Securitǎţii. Fania îl luase pe Girth de pe plantaţie şi-şi aşteptau împreunǎ odraslele, pe care aveau sǎ le însoţeascǎ la fântâna de sacrificiu a cuibului. Era procedura standard şi primul lucru pe care îl învǎţau atunci când primeau, din partea preoţilor Stelei, un asemenea loc de rugǎciune. În cazul unui pericol iminent întregul cuib trebuia adunat în preajma propriei fântâni. Inima lui Loan se strânse la gândul cǎ tocmai de la un asemenea moment din viaţa cuibului sǎu era nevoit sǎ lipseascǎ.
Discursul era aproape gata însǎ, recapitulându-l, dhanul se cutremurǎ îngrozit şi uitǎ, pentru o clipǎ, sǎ mai respire. Structura enormǎ a navei sosite de pe Terra impurifica linia orizontului. Realizase cǎ fiinţe asemǎnǎtoare lui existaserǎ şi pe Terra “Mǎ rog, cel puţin la nivel informaţional, dacǎ nu şi structural! De fapt proto-fiinţe. Mare-Mare Bhurdha!…”, se mirǎ Loan în faţa importanţei descoperiri. Fuseserǎ consideraţi paria, îşi aduse el aminte. Constrânşi permanent sǎ-şi ascundǎ sentimentele vizavi de ceilalţi terrani, uneori numiţi hermafrodiţi, alteori simple accidente genetice. “Problema noastrǎ este cǎ nici mǎcar nu ne-am gândit la armele pe care ei deja le posedǎ. Problema lor este, fǎrǎ nici o îndoialǎ, asemǎnǎtoare cu a noastrǎ!” Şi-şi permise sǎ zâmbeascǎ.
Îşi închipuise cǎ-i va fi uşor sǎ explice terranilor noţiunea de hex sachelian, iar acum îşi dǎdea seama cǎ avea nevoie de tact şi multǎ, foarte multǎ rǎbdare. Va trebui sǎ ocoleascǎ amǎnuntele – ciudǎţenia unei asemenea legǎturi sentimentale – insistând însǎ asupra celor strict biologice. “Ei nu trebuie sǎ afle niciodatǎ la ce poate fi folosit anumisul!”, şi impunându-şi aceastǎ hotǎrâre declanşǎ – în mod voit – secvenţa metabolicǎ a celui de-al treilea mecanism de protecţie.
“Hexul sachelian este totuna cu familia terranǎ!”, îşi zise în sinea sa dhanul. Pǎrea un început bun pentru discurs, dar nu aflase şi cât de departe era realitatea terranǎ. Pentru cǎ şi cei Vechi aveau motivele lor sǎ dea buzna pe Sachel.
În timpul manevrelor de coborâre, Loan se dedicǎ exclusiv respectǎrii condiţiilor impuse de vântul de miazǎnoapte, ce se încǎpǎţâna sǎ-şi impunǎ regulile. Calm, dar şi sigur pe sine, legǎ frânghia la stâlpul principal şi andocǎ aerostatul primitiv al triadei sale. Apoi sǎri pe dalele de piatrǎ neagrǎ şi desigilǎ uşa compartimentului destinat mǎrfurilor. Cu strigǎte de bucurie, copiii se aruncarǎ, pe rând, în braţele sale. Aproape rupându-i-le. Golul sufletesc de mai devreme se umplu instantaneu. Ba chiar dǎdu pe dinafarǎ, atunci când micul Lokgi îşi apropie capul şi-l întrebǎ şoptit, la ureche: “Voi fi lǎsat vreodatǎ sǎ-mi folosesc anumisul?”
Ochii lui Loan se umezirǎ uşor, iar micuţul Lokgi, privindu-i, îşi primi rǎspunsul. Apoi sǎri şi el pe dalele de piatrǎ, luând-o la fugǎ în urmǎrirea surorii sale mai mici, care o zbughise, un pic mai devreme, în Casa Securitǎţii şi atârna acum de gâtul Faniei.
Jahne rǎmǎsese la câţiva metri de Loan, privindu-şi sandalele, neîndrǎznind sǎ se apropie. Observându-i şovǎiala, dhanul fǎcu trei paşi înspre fiica sa, şi-i ridicǎ bǎrbia cu vârful unui deget, adâncindu-şi privirea în doi ochi albaştrii. Simţi furnicǎturi în jurul anumisului şi buruienile otrǎvitoare ale grijilor îi nǎpǎdirǎ mintea. Aşa se întâmpla de fiecare datǎ când o atingea. De multe ori, dupǎ asemenea momente, se întreba dacǎ ei, sachelienii, mai aparţineau speciei umane şi prin altceva decât prin aspectul exterior.
“O sǎ vedem extrasachelieni, nu-i aşa?” îl întrebase frumoasa realǎ-în-devenire. Ce-ar fi putut Loan sǎ-i rǎspundǎ? În fond, dhanii, erau apreciaţi pentru tactul de care dǎdeau dovadǎ în educaţia copiilor, iar o micǎ realǎ nu putea fi minţitǎ. Şi nici împiedicatǎ sǎ fie curioasǎ şi sǎ formuleze întrebǎri imposibile. Ca cea care-l zgudui pe Loan câteva clipe mai târziu.
“Sunt frumoşi şi puternici?”…”Însǎ foarte periculoşi!”, îşi reveni Loan, pe un ton care nu-i permise copilei sǎ continue cu întrebǎrile…”Mic şi Mare Bhurdha, parcǎ nu mai vorbim aceeaşi limbǎ.” Şi, deşi sonda terranilor oferise informaţii amǎnunţite în privinţa limbajului ce urma sǎ fie folosit în timpul Întâlnirii, ultima întrebare a lui Jahne sǎpase în sufletul dhanului culcuşul pentru o duzinǎ de idei schiloade. “De unde sǎ ştiu eu Jahne toate astea?”, iar umerii i se aplecarǎ sub o greutate imaginarǎ, epuizantǎ.
De cum pǎtrunse în incinta sǎlii de cuarţ a Templului Stelei, privirea lui Loan zǎbovi, în primul rând, asupra coloşilor terrani. “Mic-Mic Bhurdha, i-au lǎsat sǎ intre în sala celor nouǎ milioane de nume!”, se mirǎ el, amintindu-şi cǎ la baza tuturor coloanelor, ce susţineau bolta sǎlii, se gǎseau intrǎri secrete în tot atâtea camere, unde erau pǎstrate documentele personale ale tuturor sachelienilor ce trǎiserǎ, în ultimele şapte secole, pe întreaga planetǎ. Toata istoria rasei subtile!
Aproximativ treizeci dintre “cei mai reprezentativi…” hotǎrâserǎ sǎ întâlneascǎ grupul terranilor. Afarǎ se înserase şi aerul înmiresmat de imperialul-nopţii intra prin ferestrele înalte, acum doar puţin întredeschise, însǎ îndeajuns pentru a crea o ambianţǎ plǎcutǎ oaspeţilor. Oricât de nepoftiţi erau aceştia.
Loan îl remarcǎ pe înţeleptul Tahedu, Marele de Sachel, cum gesticula – aprins la faţǎ – în dreptul celui Dintâi preot al Stelei; explicându-i acestuia importanţa momentului pentru imensul salt tehnologic pe care-l putea face civilizaţia sachelianǎ, odatǎ ce barbarii erau convinşi sǎ dezvǎluie din secretele monstruoasei lor nave.
La rândul sǎu, conducǎtorul Templului îşi exprima îngrijorarea cu privire la limbajul potrivit unei asemenea abordări a problemei…”Limba veche a suferit, fǎrǎ doar şi poate, importante schimbǎri…”, însǎ onorabilul îşi întrerupse comentariul atunci când unul dintre strǎini – parcǎ auzindu-l – depuse pe masa principalǎ a sǎlii o duzinǎ de aparate minuscule care, agǎţate de fire aproape invizibile, atârnau şi la gâtul terranilor.
Deşi întrerupte pe moment de gestul strǎinului, conversaţiile continuarǎ în şoaptǎ, exact pânǎ când ultimul dintre sachelieni apucǎ sǎ-şi prindǎ aparatul de reverul hainei de ceremonie.
În tot acest timp dhanul Loan remarcǎ umerii fantastic de largi ai terranilor şi pieptul bombat de pectoralii ascunşi sub hainele negre şi strâmte “piei de animale, cu siguranţǎ!”. Aveau feţe cu trǎsǎturi parcǎ cioplite în piatrǎ, mandibule puternice şi braţe clǎdite pentru a rupe oasele urşilor Rex, cele mai puternice animale cu şase membre, care însufleţeau poveştile vânǎtorilor.
“Ancestrali, puternici, superiori?”, se întrebǎ Loan, apoi îşi activǎ cel de-al doilea mecanism metabolic de apǎrare, derulând silenţios secvenţa de iniţiere. Chiar acolo, în faţa lor!
Însǎ începutul de zâmbet îi îngheţǎ în intenţie atunci când toţi cei şapte Vechi se ridicarǎ, brusc, în picioare. Cuvintele nerostite se prinserǎ cu ghearele de gâtlejurile continuate cu guri, ce refuzau sǎ se închidǎ. Strǎinii aveau ochi verzi, fosforescenţi, şi atât de mobili încât dǎdeau fiecǎrui sachelian senzaţia cǎ este urmǎrit şi vânat încǎ de mic copil.
La scurt timp dupǎ aceea, când unul dintre terrani sparse vraja începând sǎ râdǎ, majoritatea bǎştinaşilor s-au scuzat – ce-i drept, pe rând – lipsind din salǎ pentru câteva momente. Fǎrǎ îndoialǎ, îşi simţiserǎ nervii pârliţi şi adâncul fiinţei rǎscolit. Impresionanta demonstraţie de forţǎ reuşise sǎ fie selectivǎ în privinţa musculaturii netede a celor mai bǎtrâni dintre sachelieni. Ciudatul blocaj, pe starea de repaus, neafectând decât partea inferioarǎ a corpului acestora. Rasa subtilǎ declanşase, in bloc, cel de-al treilea mecanism de protecţie.
Acelaşi strǎin, ce pǎrea a fi liderul grupului, îşi scoase de pe degetul inelar al mâini stângi unul dintre multele inele, lǎsându-l apoi pe marginea de sus a spǎtarului jilţului sǎu. O muzicǎ divinǎ inundǎ încǎperea şi starea de spirit a ocupanţilor sǎlii de cuarţ se schimbǎ ca prin minune. Beethoven era primul şi, practic, singurul punct comun – real – ce conecta douǎ civilizaţii care, prin aleşii lor, începuserǎ sǎ… se mintǎ. “Ca şi cum cele patru amǎrâte de baze azotate, care ne reprezintǎ, nu pot fi ţinute laolaltǎ altfel decât cu ajutorul acestui ligand minune”, concluzionǎ Loan, dupǎ care-şi dǎdu seama – de fapt, mai mult simţi – cǎ valoarea de adevǎr a unei asemenea afirmaţii putea concura cu succes una dintre Legile Drepte. În creierul sǎu uşor ameţit de lichidul gǎlbui ingurgitat – oferit mai devreme de terrani – se strecurase un fel de incantaţie bioticǎ. Total necunoscutǎ. I se fǎcu fricǎ şi, concentrându-se, alungǎ din minte gândul blasfemic.
Întâlnirea se transformase într-o petrecere selectǎ, cu muzicǎ bunǎ şi bǎuturǎ prea bunǎ, dupǎ cum remarcase onorabilul Tahedu. Atât terranii cât şi sachelienii pǎreau extrem de curioşi sǎ afle ce anume se întâmplase în rǎstimpul celor douǎ milenii de absenţǎ a comunicǎrii, pe fiecare dintre planete. O curiozitate exersatǎ, diplomaticǎ!
Loan încercǎ sǎ închege o conversaţie cu cel ce pǎrea a fi şeful lor. Salutul acestuia aproape cǎ-i smulsese dhanului mâna din încheieturǎ. “Are cea mai asprǎ palmǎ posibilǎ!”, gândise, buimǎcit de durere, în timp ce monumentul de carne terranǎ îi şi lansase invitaţia la dialog: “De ce sunteţi atât de deosebiţi unii faţă de ceilalţi?”
Aflat încǎ sub influenţa straniului gând blasfemic, dhanul ridicǎ privirea înspre cel ce-şi rostise nedumerirea. “Hexul sachelian este rǎspunsul întregii tale întrebǎri”, primi drept rǎspuns terranul. “Suntem tot atât de deosebiţi între noi pe cât suntem de voi, ori voi între voi”, adǎugǎ, însǎ mult prea criptic, Loan.
Sprânceana dreaptǎ a colosului – care se înǎlţase uşor – şi gura sa uşor întredeschisǎ, îl determinase sǎ adauge: “Cuibul, sau triada, cum cu drag o numim noi, cuprinde o realǎ, un goni şi un dhan; hexul nefiind altceva decât o triadǎ întregitǎ de odraslele sale.”…”Aha!”, îşi dǎdu cu pǎrerea terranul. “Adicǎ, dupǎ câte înţeleg eu, familia are o parte masculinǎ, una femininǎ şi, ca bonus, un amant sau amantǎ legalǎ, nu?”, iar zâmbetul sǎu larg dezvǎlui privirii curioase a bǎştinaşului un şir dublu de dinţi laţi şi perfect aliniaţi.
Dhanul îşi ţuguie buzele, cǎutând dezorientat un rǎspuns – nu neapǎrat decent, cât inteligibil. “Dhanii sunt foarte importanţi pentru noi, fǎrǎ ei o triadǎ nu poate fi completǎ, iar cuibul nu poate procrea, nu-şi poate manifesta nici mǎcar potenţialul creator. De fapt, este şi împotriva uneia dintre Legile Drepte!”, adǎugǎ, rǎsuflând uşurat la gândul cǎ cel Vechi lua în râs cel mai important concept social al rasei subtile.
Terranul însǎ pǎrea cǎ nu poate înţelege toate acestea, iar ochii sǎi fosforescenţi începurǎ dansul „acela” nebunesc. Pe care Loan reuşea deja sǎ-l suporte. Şi, deşi extremitǎţile sale pǎreau cuprinse de o rigiditate dureroasǎ, reuşi sǎ ridice mâna stângǎ în faţǎ, cu degetele închipuind un coş, abǎtând pentru o clipǎ privirea glaciarǎ a terranului. Un truc fin.
“Marele Rǎzboi, încheiat cu mai bine de opt secole în urmǎ, a împânzit viul, biosul, cu mutaţii ce n-au mai putut fi stǎpânite”, spuse Loan, completând în gând “Ce minciunǎ!”… “Evei i s-a atrofiat uterul”, şi spunând aceasta lǎsǎ privirea în pǎmânt. “Nici Adam nu s-a descurcat prea bine. Aşa-numiţii spermatozoizi pierzându-şi, din cauze încǎ inexplicabile, atât mobilitatea cât şi o parte a bagajului genetic.”
Pǎrea cǎ minusculele aparate nu reuşeau sǎ-şi facǎ treaba. Terranul îşi încrucişǎ braţele şi-şi lǎsǎ greutatea corpului pe un picior, strǎduindu-se vizibil sǎ înţeleagǎ traducerea acestor fraze. Zgomotul de fond era în continuare confiscat de celelalte discuţii iscate în marea salǎ de cuarţ. Erau multe minciuni de spus.
Când terranul ridicǎ din sprâncene, Loan ştiu cǎ trebuia sǎ continue. “Astfel s-au petrecut lucrurile. Şi atât era de prolix comportamentul sexual al primilor oameni noi încât, la un moment dat, peste tot pe Sachel, rasa umanǎ şi-a descoperit trinitatea. Eva a devenit realǎ, Adam a devenit goni, iar locul liber, condiţia formǎrii cuibului şi a dezvoltǎrii hexului, a fost preluat de cǎtre dhan.” Şi spunând acestea Loan înǎlţǎ privirea lǎsatǎ mai devreme în podea, o roti de jur-împrejurul sǎu, apoi, ridicând din umeri, îşi fixǎ interlocutorul cu cea mai calmǎ expresie pe care era capabil s-o afişeze, şi adǎugǎ: “Eu sunt un asemenea dhan!”
“Aha!”, reuşi sǎ spunǎ colosul. “Aha!”, îşi dǎdu cu pǎrerea un moment mai târziu. “Pǎi, bine, bine, şi atunci cum vǎ descurcaţi?”
Dhanul era deja convins cǎ aparatul terranului nu traducea perfect ceea ce spusese el puţin mai înainte. Aerul din jurul celor doi fu mânat de curentul iscat de deschiderea imenselor uşi ce dǎdeau înspre grǎdina Templului. Cea interzisǎ majoritǎţii bǎştinaşilor.
Loan îşi luǎ inima-n dinţi şi începu discursul – deloc romantic – despre împerecherea la sachelieni. Varianta prescurtatǎ. Încerca sǎ pǎstreze, pe cât posibil, linia stabilitǎ împreunǎ cu Tahedu şi cu Dintâiul preot al Stelei cu puţin timp înaintea Întâlnirii. Era greu.
Fǎrǎ îndoialǎ, subiectul discuţiei pǎstra atenţia terranului la limitele cele mai înalte, însǎ îl epuiza pe dhan. Întrucât acesta era nevoit sǎ spunǎ nu numai ceea ce vroia terranul sǎ audǎ, ci, mai ales, ceea ce trebuia sǎ înţeleagǎ. Loan se întrebuinţa la maxim.
“Ei bine, realele produc ovule în timpul fiecǎrui act sexual reuşit, eliminându-le la sfârşitul acestuia. Gonii nu rateazǎ momentul şi preiau ovulul – cu organul lor specializat în acest sens – pe care, mai apoi, îl… introduc înǎuntrul dhanilor. E simplu!”, aproape şopti dhanul. “Şi?”, nu-şi ascunse curiozitatea terranul. “Pe urmǎ, dacǎ dhanul se aflǎ într-o perioadǎ favorabilǎ, iar sentimentele induse de realǎ sunt decriptate, la nivelul psihicului, ca impulsuri de însǎmânţare, acesta va înlesni fatima (orgasmul traduse aparatul terranului) iar dhanul va contopi ovulul cu aşa-numitul spermatozoid eliberat de goni. Unicul spermatozoid!”, precizǎ Loan.
“Pǎi… foarte interesant! Dar cine creşte fǎtul, dhanul?” “Dhanul!”, fu de acord sachelianul. “Atunci când cǎmǎruţa zigotului rezultat începe sǎ se dezvolte în pântecul sǎu.” “Cât de complicat poate fi!”, zise cel Vechi în timp ce se trǎgea de barba tunsǎ scurt.
Terranul însǎ pǎrea circumspect. Şi avea şi de ce, întrucât Loan simplificase atât de tare expunerea încât, pânǎ la urmǎ, ieşise o minciunǎ sfruntatǎ. “Mare-Mare Bhurdha, l-am fǎcut sǎ creadǎ toate astea?”, se întrebǎ în gând, contând însǎ pe ineficienţa traducǎtorului miniaturizat.
“Complicat, dar eficient!”, dǎdu din cap strǎinul, convins mai mult de însufleţirea lui Loan, decât de logica bizarului mecanism de împerechere pe care-l propusese acesta.
Dhanul riscǎ totul pe o singurǎ carte şi întrebǎ la rândul sǎu: “Voi cum faceţi?”, iar mai târziu când, în liniştea cuibului sǎu, rememorǎ filmul discuţiei, se înfiorǎ… şi tare se mai tulburǎ când îşi aduse perfect aminte discursul “de cristal” al terranului.
“La noi a fost mai greu. O molimǎ scǎpatǎ dintr-un laborator a eradicat, în numai o lunǎ, toatǎ populaţia de sex feminin a rasei umane. De patru secole ne reproducem, deşi este impropriu spus, prin clonare.” Surpriza revelaţiei îl aiuri de cap pe Loan. Îşi aminti ce anume îl frapase când îi zǎrise în prima clipǎ. Ar fi vrut sǎ-l întrebe dacǎ-şi modificaserǎ deja întregul sistem genetic. Însǎ discursul colosului pǎrea o lecţie învǎţatǎ pe dinafarǎ.
“Era un virus atât de specializat în ceea ce fǎcea încât ne-a luat prin surprindere şi ne-a lǎsat aşa. N-ar avea nici un sens sǎ-ţi explic noile mecanisme ale ereditǎţii cu care ne batem capul de atât timp. Cert este cǎ am congelat cadavrele consoartelor şi le-am studiat aproape treizeci de ani dupǎ aceea. Adicǎ pânǎ când magicianul geneticii moleculare, profesorul Straube, de la Universitatea Caltech, a fost descoperit, de cǎtre asistenţii sǎi, în interiorul unui biohazard – pradǎ câtorva sute de culturi de microorganisme dintre cele mai diverse, care-l invadaserǎ din tot atâtea vase de culturǎ deschise în jurul sǎu. Mare mizerie! Scrisoarea lǎsatǎ, prin care îşi explicase gestul, reprezenta rodul tuturor experienţelor efectuate de-a lungul întregii sale vieţi. Triplul câştigǎtor al premiului Nobel descoperise, cu aproape patruzeci de ani în urmǎ, pe când era doar un biet asistent universitar, un complex multienzimatic prezent exclusiv în organismul femelei umane. În mod normal, odatǎ dezvǎluite toate secretele acestuia, a încetat susţinerea financiarǎ a proiectului, întrucât nu se întrevedeau aplicaţii practice. O mostrǎ însǎ fusese pǎstratǎ, poate chiar uitatǎ de viitorul profesor, într-o incintǎ frigorificǎ. Un lucru inutil dealtfel, deoarece era perfect posibilǎ sintetizarea complexului pornind numai de la componentele sale primare. Timp de zece ani fiola a aşteptat cuminte în acel aparat o mânǎ care s-o mute mǎcar într-un alt loc. Aşa o personificase profesorul Straube în scrisoarea sa. Ce-i drept, în tot acest timp, alǎturi de fiola respectivǎ, poposiserǎ nenumǎrate alte flacoane – cu cele mai bizare dintre microorganismele întrebuinţate în ulterioarele proiecte. Se pare cǎ plasticul unora dintre fiole nu a corespuns criteriilor de calitate, pentru cǎ, de-a lungul acelor ani, au fost schimbate nu mai puţin decât şase seturi de fiole. Bineînţeles, de fiecare datǎ scandalurile iscate au fost aplanate uşor, întrucât nu avusese loc nici mǎcar un singur incident. Milioane de fiole au fost aruncate la topit, însǎ nu şi cea care conţinea complexul multienzimatic Straube. Porii minusculi ai fiolei permiseserǎ unei banale tulpini de virus, sǎ pǎtrundǎ înǎuntru. Probabil cǎ, vreodatǎ, cǎldura unei mâini umane înlesnise prima reacţie dintre cele douǎ substraturi. Şi sigur cǎ, altǎdatǎ, un fascicol de raze gama, ori poate de altǎ naturǎ, simplificase ecuaţia viului din acel spaţiu strâmt. Cert este cǎ tot profesorul fusese cel care, descoperind fiola pǎstratǎ ca prin minune, îi desfǎcuse dopul. Posedând o memorie prodigioasǎ realizase cǎ produsul sǎu virase de la alb la roz-pal şi, resemnându-se, aruncase fiola în primul coş întâlnit în cale. Însǎ incredibilul virus fusese rǎspândit în atmosfera laboratorului. Porţile de intrare în organismele umane femele tocmai rǎmǎseserǎ fǎrǎ cifru… Cum se înmulţea acest cǎlǎreţ al apocalipsei, de ce degrada complexul multienzimatic Straube şi care era rolul ultimului în interiorul jumǎtǎţii plǎpânde a rasei umane, rǎmǎseserǎ doar… întrebǎri. Profesorul dorise sǎ zguduie lumea ştiinţificǎ cu o concluzie care a reuşit, dealtfel, sǎ întoarcǎ civilizaţia noastrǎ cu circa douǎ sute de ani în trecut… Decisese sǎ întrerupǎ cercetǎrile asupra naturii genetice a fenomenului de îmbǎtrânire a rasei umane. Ba, mai mult, sǎ distrugǎ toate evidenţele cercetǎrilor efectuate în ultimele patrusprezece secole. Motivase cǎ… nu se întrevǎd aplicaţii practice!”
Pentru prima datǎ Loan observase cum terranul aruncase o uitătură-n podea. Maxilarele îi zvâcniserǎ şi o venǎ imensǎ i se zbǎtea pe tâmpla dreaptǎ. Pǎrea cǎ pierduse din înǎlţime, însǎ şi din forţǎ. Umerii i se mişcarǎ amplu, iar colosul inspirǎ adânc şi lacom aerul parfumat de imperialul-nopţii. “Fiinţele rǎmase în viaţǎ au jurat rǎzbunare curiozitǎţii umane!”, adǎugase cel Vechi. Iar dhanul Loan începu sǎ nu mai fie atât de sigur pe el denumindu-l terran. Oricum, micul aparat de tradus nu funcţiona prea bine şi asta era singura veste bunǎ.
“Suntem homosexuali!”, recunoscu gigantul zâmbind la lumina lǎuntricǎ a unor gânduri pe care sachelianul nu reuşise sǎ le deceleze mai devreme. “S-a muncit mult la perfecţionarea capacitǎţilor intelectuale şi fizice, iar acum suntem din nou întregi şi fericiţi!”
Cuvintele strǎinului lovirǎ fruntea dhanului, spǎrgându-i cutia cranianǎ şi, înfingându-se în creier, continuarǎ sǎ ardǎ mocnit. Privirea nǎtângǎ a bǎştinaşului se focalizǎ dincolo de gigant, încercând sǎ închege o lume imaginatǎ din genii nebune ce bântuiau structuri biologice de o forţǎ ieşitǎ din comun, al cǎrui scop în viaţǎ era alterarea cu bunǎ ştiinţǎ a ceea ce aici, pe Sachel, reprezenta cel mai perfecţionat mecanism natural de dobândire a cunoaşterii. Anumisul!
“Îmi pare rǎu. Îmi pare rǎu!”, bolborosise sachelianul – cutremurat de groazǎ.
“Nu te nelinişti micuţule…”, adǎugase colosul lǎsându-şi palmele pe umerii fragili ai dhanului şi privindu-l în ochi. Interpretase greşit bâiguielile acestuia şi se simţise dator sǎ facǎ anumite precizǎri. “Adaptarea la mediul ostil al Terrei a fǎcut din noi cea mai puternicǎ şi mai inteligentǎ rasǎ din câte se cunosc. Fǎrǎ îndoialǎ cǎ ştim poziţiile în galaxie ale tuturor planetelor unde au ajuns navele Godharth; voi fiind doar cea mai apropiatǎ locaţie. Şi una dintre puţinele civilizaţii care nu s-a autodistrus. Problema cea mai importantǎ, şi care ne-a… mânat, pot spune, înspre voi este cǎ: nu putem supravieţui doar prin clonare. Am atins o limitǎ pe care n-am fi bǎnuit-o în urmǎ cu patru secole. Suntem peste trei sute de indivizi clonaţi în aproximativ opt mii de entitǎţi. De fiecare. Distincţi, însǎ mult prea asemǎnǎtori. Se pare cǎ încercând sǎ obţinem capacitǎţi sporite pentru fiecare individ în parte, n-am fǎcut altceva decât sǎ omogenizǎm rasa umanǎ. S-o uniformizǎm. Pericolul extincţiei a devenit vizibil cu ochiul liber. Pânǎ şi impulsurile sexuale sunt tot mai slabe pe an ce trece. Şi, ca sǎ fiu explicit, nu ne mai putem iubi pe noi înşine. Ni s-a fǎcut lehamite! Avem nevoie de cineva diferit, aşa cum voi aveţi nevoie de… genele şi tehnologia noastrǎ. Nu ne puteţi refuza oferta! Uitǎ-te în jurul tǎu micuţule, a rǎmas o groazǎ de treabǎ nefǎcutǎ pe planeta asta. Iar voi sunteţi atât de primitivi, cǎ la început am crezut c-am dat doar peste idioţii ce-şi exterminaserǎ, încǎ din negura timpului, toate geniile rasei lor.” Exact aşa descrisese terranul halucinantul plan al Terrei.
Loan nu-l înţelesese pe moment pentru cǎ o senzaţie de leşin i se strecurase, ca un şarpe, în coşul pieptului şi-şi simţise ochii arzând, incendiindu-i creierul suprasaturat de întrebǎri nerostite. Simţea cǎ nu mai are aer. Trebuia sǎ facǎ ceva. Avea impresia cǎ licoarea dǎruitǎ de cei Vechi conţine un compus afrodisiac, fiindcă atinsese un prag anormal de excitaţie. Gigantul cu ochi fosforescenţi emana o cǎldurǎ grea, animalǎ, care-i încinsese simţurile stârnindu-i un dor nebun de fǎcut dragoste.
Împleticindu-se, Loan ieşi afarǎ, în grǎdina interzisǎ. Îşi deschise sǎculeţul roxal pe care-l purta la gât, pe sub roba vişinie, şi înghiţi precipitat o pastilǎ calmantǎ din foi de todef. Îl pǎrǎsise pe terran, dar nu-şi fǎcuse probleme pentru cǎ acesta îşi gǎsise auditoriul în persoana lui Tahedu, Marele de Sachel. Explicându-i acum acestuia ceea ce Loan deja aflase.
Plimbându-se pe aleile grǎdinii şi încercând sǎ-şi revinǎ dhanul observă cum doi dintre giganţi se apleacă şi miros un imperialul al nopţii, ţinându-se de mânǎ şi pipǎindu-se pe furiş. Din când în când, neştiindu-se spionaţi de priviri indiscrete îşi dǎruiau unul altuia sǎrutǎri pǎtimaşe. Greaţa ce-l cuprinse pe Loan îi provocǎ o crizǎ nervoasǎ, şi nimic nu mai reuşi sǎ-l împiedice sǎ vomite violent – în dreptul unei tufe pipernicite de todef sǎlbatic. “Douǎ fiinţe mǎtǎhǎloase predispuse la a intra în rut, în lumea mea deosebitǎ şi delicatǎ şi… normalǎ!”, apucǎ sǎ-şi închege gândul înainte sǎ mai erupǎ odatǎ, din rǎrunchi, scoţând afarǎ pânǎ şi rǎmǎşiţele mesei de dimineaţǎ.
Aşa reuşi bǎştinaşul sǎ se facǎ remarcat de cǎtre unul dintre monumentele de proteinǎ umanǎ care, aşteptându-l sǎ-şi revinǎ, îl privi preţ de câteva minute, de la distanţa ce reuşea sǎ-i pǎstreze intimitatea. Loan însǎ prinsese cu coada ochiului momentul despǎrţirii celor doi iubiţi şi regretul întipǎrit pe figura celui ce intrase înapoi în sala de cuarţ. Îl observase şi pe cel care îl aştepta ceremonios sǎ-şi şteargǎ mâinile şi care, apropiindu-se suficient, îi şopti: “E frumos noaptea la voi!”.
Îndreptându-se de spate, dhanul îl atenţionǎ cǎ nu fusese întotdeauna aşa. Iar terranul, parcǎ nebǎgâdu-l în seamǎ, continuă: “Florile astea albe sunt extrem de excitante pentru mine. Cred cǎ m-am lǎsat prea mult în voia simţurilor!”
Contrariat şi neştiind dacǎ fusese o scuzǎ sau doar o simplǎ remarcǎ, sachelianul se mulţumi sǎ încuviinţeze printr-o uşoarǎ înclinare a capului. Gigantul din faţa lui pǎrea cel mai superb reprezentant al rasei lor, dar Loan se strǎdui sǎ nu se lase impresionat. Lucru la care nu-l ajută vocea învǎluitoare a strǎinului şi nici sunetele grave şi masculine care îi încǎrcau cuvintele cu magie.
“Fiinţǎ delicatǎ, ai fost înştiinţatǎ de intenţiile noastre, nu-i aşa?” “Nu foarte bine. Mai mult bǎnuiesc ce aveţi de gând…”, ingǎimǎ cu voce pieritǎ Loan. “Şi ce pǎrere ai?”, continuǎ colosul privind bǎnuitor în jurul sǎu. “Poţi fi de acord cu schimbul cinstit pe care-l propunem?”
Ce-ar fi putut dhanul sǎ-i rǎspundǎ? Cǎ înţelegea dezechilibrul de forţe şi era de acord doar asupra termenului de ultimatum, neagreându-l pe cel de pact? Dar asta doar în mintea sa. Fiindcǎ îi lipsea curajul unei confruntǎri deschise. Şi pentru cǎ avea nevoie de timp ca sǎ poatǎ desluşi punctele slabe ale filozofiei sociale a terranilor.
“Vreţi sǎ veniţi cu toţii, aici?”
Strǎinul pǎru sincer mirat. Apoi începu sǎ râdǎ. “Loan am înţeles cǎ te cheamǎ. Ei bine, Loan, nu vom face acest lucru. Cred cǎ vom ajunge la o altǎ înţelegere. Vezi tu, ne-am sǎturat sǎ fim singuri pe lume. Da, da!”, adǎugă zǎrind figura uluitǎ a bǎştinaşului. “Avem nevoie de o schimbare radicalǎ a tuturor regulilor, a comportamentului social. Şi nu în ultimul rând, a criteriilor pe baza cǎrora suntem dispuşi sǎ oferim sǎu sǎ primim afecţiune. Suntem ceea ce vezi tu acum doar pentru cǎ am considerat esenţial sǎ-i îndepǎrtǎm pe cei mai slabi, mai nevolnici. Timpul ne-a îngustat orizontul posibilitǎţilor ascunse în genele noastre. Nici pe cele rǎmase n-am reuşit sǎ le utilizǎm – mǎcar optim dacǎ nu maximal. Genofondul unei rase, dar asta am descoperit abia de curând, trebuie sǎ conţinǎ o multitudine de elemente redundante. Ca orice produs natural pe care-l rafinezi! Odatǎ ajuns în corp, deşi pare o tâmpenie, el îşi cautǎ vecinii pe care, parcǎ ar ţine minte, i-a avut, vreodatǎ. Acolo, de unde a fost extras. Şi, într-un fel, nenorocitul, se dezvoltǎ în tine! Elementele astea redundante par a fi cheia pe care noi am pierdut-o. De fapt, am aruncat-o, pentru cǎ n-am rǎmas cu mai mult de doisprezece cromozomi!”
Având impresia cǎ strǎpunge coaja sub care se aflǎ înţelesurile, dhanul formulǎ o altǎ întrebare. La fel de stupidǎ. “Vreţi sǎ ne folosiţi în experienţe?”
“Parcǎ n-ai înţelege!”, replicase strǎinul. “Vom lua cu noi, prin contract, câteva mii de femei şi douǎ duzini ca tine.”
“Câteva mii de reale?” exclamǎ Loan. “Bine, dar veţi condamna tot atâtea triade.”
“Ei, şi tu, nu exagera micuţule! Doar le descompletǎm pentru o vreme! Peste, sǎ zicem, cinci ani de-ai voştri, le aducem înapoi. Unde mai pui cǎ fiecǎreia i se va oferi un recipient special, care va conţine mostre de spermǎ adevǎratǎ, de la toţi indivizii ce populeazǎ Pǎmântul. Iar premiul cel mare va fi tandemul de nave interstelare, noi-nouţe, la cheie, prima clasǎ. Ei, ce zici? Te-a amuţit surpriza? Ofertǎ generoasǎ, cum numai Terra ştie sǎ facǎ, mititelule!”
“Nu puteţi face asta!”, îi scǎpǎ sachelianului printre dinţii încleştaţi de furie. Dar nu-şi continuase ideea. Nu-i explicase colosului cum cele câteva mii de cuiburi rǎmase fǎrǎ reale se vor strânge, mai devreme sau mai târziu, lângǎ fântânile de sacrificiu. Nu-i descrisese nici ritualul la sfârşitul cǎruia atât copiii, cât şi goniul triadei, se vor azvârli, cu capul înainte, în întunericul lǎcaşurilor de cult. Departe, la peste treizeci de metri adâncime. Nu-i spusese nici mǎcar cǎ dhanii puteau rezista tentaţiei de a împlinii acea veche Lege Dreaptǎ.
“Isteria provocatǎ de toate miile acelea de anumisuri însingurate va rǎspândi, în lumea largǎ, informaţii despre cine au fost fiinţele dragi sacrificate fântânii cuibului. Sachel va deveni un Bhurdha de sunete stridente şi de imagini fǎrǎ sens. Iar toate triadele vor înceta – pentru o vreme – sǎ mai schimbe informaţiile, atât de vitale altǎdatǎ!” La toate acestea se gândea dhanul în timp ce lacrimi de durere şi neputinţǎ se rostogoleau pe faţa sa creolǎ. Ţipetele înǎbuşite îi fugǎreau miliarde de celule prin vene, alarmând gena violenţei, trezind-o din amorţire, pentru o cursǎ care începuse şi la care ea ratase startul.
Principalul mecanism de apǎrare al organismului se declanşǎ cu intensitatea fenomenelor biologice primare, cu viteza lor inumanǎ de propagare. “Poate nu este prea târziu sǎ se mai îndrepte ceva!”, gândise atunci primul dhan rǎscolit de furtuni celulare controlate.
Pentru un timp, colosul terran aşteptase un rǎspuns. Acolo, în noaptea aceea seninǎ şi crudǎ.
Dar cine sǎ il fi dat? Fiinţa plǎpândǎ ce sughiţa de plâns, cu capul prins între podurile palmelor?
Faţa imobilǎ a terranului se apropiase de dhan şi şoptise: “Cât eşti de frumos, delicatule!”, apoi terranul se îndepǎrtase, permiţându-i lui Loan sǎ vibreze singur, în aerul înmiresmat al nopţii. Ca dupǎ o fatimǎ ratatǎ!
Întâlnirea cu monumentele de carne sosite de pe Terra declanşase în interiorul dhanului o serie de evenimente biologice, de a cǎror importanţǎ s-a ţinut cont pânǎ şi în ulterioara „Istorie modernǎ”. Foamea cumplitǎ a acestuia – manifestatǎ la întoarcerea în intimitatea propriului cuib – îngrijorase cele douǎ treimi ale triadei sale. Comentariile asupra prestaţiei sale sexuale din noaptea de dinaintea Marii Plecǎri fuseserǎ descrise separat, într-o lucrare absolut încântǎtoare, ce poate fi lecturatǎ de cǎtre toţi cei interesaţi. Existǎ acolo pasaje întregi de poezii stranii, ce închipuie imagini în care zâmbetele copiilor sunt împletite absolut superb cu rǎsǎriturile celor doi Bhurdha sfinţi, cu foşnetele tufelor de todef în bocetul vântului de miazǎnoapte, cu licǎririle valurilor în lumina stelelor.
Fania povestise cum goniul sǎu o penetrase într-o clipǎ lungǎ cât eternitatea, în timp ce Loan le cânta despre visurile de iubire ale triadelor de îndrǎgostiţi, despre jocurile din jurul focurilor de tabǎrǎ. Despre lungile marşuri ale adolescenţei, în care culegeau planeta de monştri şi-şi cunoşteau sufletul unul altuia. Sǎruturile fierbinţi ale dhanului îi înveliserǎ coapsele şi pulpele şi sânii mici. Fesele i se deschiseserǎ sub frǎmântarea mâinilor goniului, iar dhanul Loan îl întâlnise pe Girth în interiorul ei primitor, pe care îl dezvǎluise bucuroasǎ în întâmpinarea virilitǎţii lor semeţe. Îmbǎtatǎ de o fericire fǎrǎ margini, frumoasa realǎ îşi ridicase trupul doar pentru a şi-l coborî imediat, plimbându-se de-a lungul tuturor celor şase mii de vǎi înverzite şi de piscuri înzǎpezite. Atât Loan cât şi Girth supravieţuiserǎ devastatoarei fatime finale.
Dar toate acestea sunt descrise mult mai bine în celebra lucrare la care s-a fǎcut referire mai devreme. Cu adevǎrat importante rǎmân însemnǎrile privitoare la momentul de introspecţie al dhanului Loan, poziţionat temporal la sfârşitul acelui – magnific descris – act subtil. Simpla înregistrare a ideilor nǎscute în mintea dhanului, bineînţeles şi ca o consecinţǎ fireascǎ a descǎtuşǎrii mecanismelor biotice de apǎrare ale acestuia, ne dezvǎluie premisele care l-au determinat sǎ întreprindǎ viitoarele sale acţiuni.
Prin urmare, ştim cǎ odatǎ întors l-a cuib îşi recunoscuse – în faţa Faniei şi a lui Girth – vinovǎţia inducerii în eroare a terranilor, atunci când deformase prezentarea ritualului de împerechere. Fusese, fǎrǎ îndoialǎ, ideea lui, toţi ceilalţi sachelieni aprobându-i-o.
Avem referiri şi la momentul de intimitate din viaţa hexului, când tânǎrul Lokgi îi asigurase cǎ va deveni preot al Stelei. Cei trei maturi se abţinuserǎ cu greu sǎ nu izbucneascǎ în râs privind la mititelul bosumflat care îi dispreţuia pentru cǎ “se înrobiserǎ – cu propriul consimţǎmânt – la giganţii ǎia rǎi…” Şi pentru ca triada sǎ-l înţeleagǎ mai bine, adǎugase: “Ce fel de pǎrinţi sunteţi voi dacǎ nu-mi mai puteţi asigura şansa de folosire a anumisului?”
Deasemenea, dispunem de câteva imagini amintindu-l pe Frea, însǎ aşa cum îl vedea Girth…”era prea mic pentru a discerne întâmplǎrile, trebuia ferit de duritatea pǎrerilor lui Lokgi. El mai vroia încǎ sǎ se joace, sǎ râdǎ, sǎ-şi strice jucǎriile şi sǎ-i decapiteze lui Jahne pǎpuşile… Un mic goni pornit în aventurǎ spre propria pǎdure populatǎ cu ursuleţi Rex… Cel mai pur dintre noi.”
În ceea ce o priveşte pe Jahne, lucrurile sunt un pic neclare, întrucât informaţiile provin din mai multe surse, inclusiv – ca o curiozitate – de la Casa Securitǎţii. Se pare cǎ mica realǎ aşteptase rǎbdǎtoare ca fraţii sǎi mai mici sǎ adoarmǎ, apoi dǎduse buzna în camera maturilor numai pentru a le comunica douǎ observaţii personale. Prima se referea la zidul ce înconjoarǎ grǎdina Templului…”este prea uşor de escaladat!” Jahne poate fi iertatǎ, gândiserǎ atunci maturii, înţelegându-se din priviri. Însǎ a doua observaţie lǎsase triada incapabilǎ de vreun comentariu. Dezarticulatǎ. “Terranii sunt plini de mister!”
Iatǎ de ce, în scrierile lui Loan, apare consemnat urmǎtorul început de idee: “Mǎ tem c-o voi dezamǎgi pe Jahne în douǎ rânduri. Întâi va fi geloasǎ pe mine când va afla cǎ voi pleca cu nava strǎinǎ, şi apoi…” Din pǎcate, manuscrisul original se opreşte aici. Însǎ peste întâmplǎrile ulterioare acestora nu planeazǎ foarte multe semne de întrebare. Ştim cǎ Loan se hotǎrâse sǎ-şi sacrifice triada, cǎlǎtorind înspre Terra împreunǎ cu cele o mie de reale voluntare. În fond, barbarii trebuiau izgoniţi în lumea lor primitivǎ.
Când le comunicase dorinţa sa, Fania şi Girth izbucniserǎ în plâns. Nimic nu mai putea fi ca înainte. Îi promiseserǎ cǎ-l vor aştepta şi, istoviţi de întâmplǎrile de peste zi, adormiserǎ îmbrǎţişaţi. Toţi trei, pentru ultima oară.
Cu sufletul suspinând a moarte, dupǎ cum a rǎmas scris în istorie, dhanul Loan îşi concentrase, la sfârşitul acelei nopţi, întreaga capacitate de transmitere de care era în stare. Toatǎ viaţa sa încǎpuse într-un ultim mesaj de adio, un admirabil strigǎt de deznǎdejde adresat tuturor receptorilor de pe Sachel. Anumisul sǎu pierduse pentru totdeauna funcţia informaţionalǎ. Dar fusese o consecinţǎ perfect justificatǎ de activarea mecanismului biotic de protejare a speciei. Fusese primul dintr-un lung şir de eroi pe care încǎ îi mai plângem.
Din fericire, ultimul sǎu… zbor a fost decriptat, simultan, de cǎtre dhanii aleşi (mult mai târziu) sǎ facǎ parte din Forţa de Contact, actualul Serviciu de Pazǎ a Frontierei. Cele aproape douǎ decenii scurse de la Marea Plecare n-au reuşit sǎ acopere de uitare „Manifestul pentru Sachel” al dhanului cunoscut şi astǎzi sub numele de Loan cel Dintâi…: “Dacǎ voi avea şansǎ, peste câţiva ani mǎ voi întoarce la cuibul meu, cu sentimentul împlinirii. Copiii voştrii vor fi de acum mari şi vor înţelege cǎ m-am strǎduit de acolo, din Locul Blestemat, sǎ le asigur o viaţǎ mai bunǎ. Niciodatǎ genele unor barbari nu vor impurifica moştenirea geneticǎ ce o vom lǎsa urmaşilor noştri. Cu ajutorul tuturor umilinţelor lumii va fi plǎtit preţul umanitǎţii dinǎuntrul fiinţei noastre. Declanşând cele trei mecanisme biotice sacre şi aşteptând clipa maturizǎrii propriilor simbionţi, vom atinge pragul necesar urmǎtoarei faze de existenţǎ. Iar când şi gena violenţei îşi va fi consumat rolul, Sachel va fi liberǎ sau nu va mai fi deloc! Dacǎ drumul de întoarcere nu se va opri în propria fântânǎ de sacrificiu, împlinind ritualul strǎbun, uitaţi-ne! Promitem în schimb sǎ lǎsǎm în urma noastrǎ… pustiul! Pentru cǎ doar firele de nisip ale timpului vor reuşi sǎ mǎsoare grozǎvia faptelor noastre. Şi doar Micul şi Marele Bhurdha vor mai putea sǎ ne ierte, atunci când, obosind sǎ ne mai vegheze odraslele, vor înghiţi Sachelul şi odatǎ cu el, amintirea unei rase… subtile! Sachel nerdu, Nerdu, NERDU!”
Manifestul pentru Sachel rǎmâne, fǎrǎ îndoialǎ, o promisiune cu valoare de simbol. Pentru cǎ terranii s-au dovedit a fi o rasǎ îngrozitor de inteligentǎ. Odatǎ ajunşi pe Terra, dhanii însoţitori ai realelor au fost supuşi, fǎrǎ nici o excepţie, unor experienţe înfiorǎtoare. Viaţa lor s-a scurs prin tuburile cu care au fost conectaţi la aparatele de citire a informaţiilor stocate în creier. Şi nu numai acolo. Gena violenţei n-a mai avut timp sǎ-i ajute. Tehnologia giganţilor cu ochi fosforescenţi întrecea chiar şi visele rasei noastre.
Nu ştim prea bine cum s-a întâmplat! Cert este cǎ geniile alea biomecanoide ne-au aflat secretele. Şi, din fericire, TOATE secretele. Tehnologia lor nenorocitǎ le-a întrecut imaginaţia, i-a trǎdat! Se pare cǎ, atunci când au decriptat informaţiile… din Loan, au deschis, de fapt, dopul celei de a doua fiole! Şi n-au dat peste vreun complex multienzimatic alterat, ci peste unul informaţional. Proaspǎt. Perfect compatibil cu substratul lor genetic. Cu genele lor excepţionale.
N-am tânjit niciodatǎ şi nici n-am avut curiozitatea sǎ ne închipuim chinurile pe care le-au suportat atunci când organismele lor per-fec-te au început sǎ… construiascǎ, într-o singurǎ generaţie, şi în numai douǎ sǎptǎmâni, anumisuri.
Cert este cǎ dupǎ cinci ani de sclavie, noi tot nu învǎţaserǎm cum sǎ ridicǎm de la sol cele douǎ nave fǎcute cadou. Însǎ, dupǎ alţi şapte ani, patru dintre realele noastre au reuşit sǎ aducǎ acasǎ nava terranǎ Caligula, iar ca material ştiinţific, cele douǎzeci şi patru de compartimente frigorifice transparente – depuse în modernul institut de biologie construit la periferia Lempesului – în care odihnesc tot atâţia terrani. Ultimii terrani! Cei mai puternici dintre ei, care au înnebunit la urmǎ.
Coloşii cedaserǎ doar în faţa nebuniei iscate de fluxul informaţional al anumisului. Pe care n-au reuşit sǎ-l controleze, oricâte sisteme sofisticate de bruiaj îşi montaserǎ în tot corpul.
N-am fost siguri cǎ Bǎtrânele învǎţaserǎ prea bine limba terranilor, dar au putut preda lecţii de pilotaj celor care activeazǎ astǎzi în Serviciul de pazǎ al Frontierei. A fost si motivul pentru care povestirile lor au contat foarte mult atunci când s-a dorit publicarea unei „Istorii Blestemate”.
Unii dintre noi se mai distreazǎ încǎ, stingând luminile sǎlii unde aceştia sunt expuşi. Şi, oricât de liniştiţi ar pǎrea cǎ stau, cu ochii ǎia ai lor fosforescenţi reuşesc sǎ strǎpungǎ atât întunericul cât şi stratul gros al gheţii. Acum, chiar şi morţi, par tot atât de înspǎimântǎtori pe cât i-au pǎrut lui Loan atunci când şi-a activat gena violenţei cu secvenţa rǎmasǎ, pentru totdeauna, în memoria noastrǎ colectivǎ: Sachel nerdu, Nerdu, NERDU!
Cristiane, ca… mai intotdeauna… extrem de amabil. Insa de ortografie pur si simplu nu ma pot ocupa. E punctul meu slab… principal.
Multumesc frumos!