– Chiar aşa se numeşte lumea noastră? întrebă micuţul Karl.

– Da, răspunse tatăl său. Se numeşte „Lumea zăbrelelor de puşcărie”.

– Nu ştii de ce?

– Nu ştiu. Aşa s-a pomenit.

– Urâtă lume, spuse copilul.

– Nu poţi aprecia cât de frumoasă sau de urâtă e lumea în care trăieşti. Alta nu există. Nu ai termeni de comparaţie.

– Eu cred că există.

– Ce te face să crezi asta?! se miră tatăl.

– Tot mai multă lume vorbeşte, tot mai insistent, de lumea de dincolo de fantele energetice. Tot mai mulţi îşi exprimă intenţia de a trece în partea cealaltă.

– Să treacă sănătoşi. Ce îi împiedică?

– Frica, spuse Karl.

– Frica e cea mai terifiantă puşcărie.

– Eu cred că dincolo de fantele energetice există ceva.

– Ce te face să crezi asta? întrebă tatăl.

– Intuiţia. Se ştie că intuiţia e foarte dezvoltată la copii.

– Şi eu cred că există ceva dincolo de fantele energetice, dar asta nu mă face să-mi doresc să ajung dincolo.

– De ce n-ai vrea?! se miră copilul.

– Nu ştiu. Poate obişnuinţa cu lumea în care ne-am născut, poate frica de necunoscut. Nu mi-am pus niciodată problema că ar putea exista o lume mai bună ca asta. Nu am termeni de comparaţie. Dacă intuiţia ta de copil te face să crezi că aici e rău şi oriunde altundeva e mai bine, poţi să mergi unde vrei; suntem o societate liberă, care încurajează libera iniţiativă.     Karl îşi întipări în minte discuţia cu tatăl său şi se întoarse la jocurile celorlalţi copii, fiinţe gingaşe, cu aripi şi coadă, din „Lumea zăbrelelor de puşcărie”. Nu înainte de a-şi propune ca, dacă nu o va face nimeni până va deveni el adult, să fie primul care trece printr-o fantă energetică, indiferent ce ar fi găsit dincolo.

Când împlini 18 ani, în loc să-şi dorească să obţină carnet de conducere în vreun domeniu de activitate, îşi luă inima în cioc şi se apropie de fantele energetice. Forţă cu umărul una dintre ele, încercând să pătrundă dincolo, în necunoscut, exact în momentul în care un deţinut din interiorul unei celule se prinse cu ambele mâini de gratiile energetice, înjurând cu furie unul din gardienii aflaţi în curtea interioară a unei puşcării; nu avea de unde să ştie că, apucând una dintre barele energetice, prin care Karl încerca să evadeze din lumea lui, îi fracturase un picior.

Înnebunit de durere, Karl se zbătea în praful curţii, sub privirile consternate ale gardienilor.

– A ieşit dintr-o zăbrea, spuse unul.

– De unde ai fi vrut să iasă?! întrebă un altul. Dincolo de gratii e celula. O fiinţă atât de fină nu avea ce căuta printre puşcăriaşi. Un idiot s-a prins cu mâinile de barele metalice şi i-a fracturat un picior.

– Nu se poate, spuse un al treilea. E incredibil.

– Faptul că e o piticanie de un lat de palmă, cu aripi şi coadă, care bâzâie ceva într-o limbă necunoscută, nu e tot ceva incredibil?

– Suntem nişte miopi. Vedem prea puţin. Mai bine i-ar pune cineva piciorul la loc.

– E prea mic. Dacă, în încercarea de a i-l pune la loc, i-l rupem mai rău?

– Se pricepe cineva?

– Mă pricep eu, spuse un gardian mai tânăr. Am fost felcer.

La intervenţia paznicului, Karl simţi o durere îngrozitoare, apoi piciorul îi amorţi.

Se ridică, privi speriat fiinţele urâte şi gigantice, apoi se retrase spre gard.

– E electric! tună un gardian.

Gândindu-se că e ceva în neregulă, Karl o coti brusc şi începu să alerge spre partea cealaltă a curţii interioare a puşcăriei, trăgând cu greu piciorul fracturat.

Simţi că aripile i se desfac,  se ridică în aer, pentru prima dată în viaţă, şi zbură pe deasupra turnului de pază, dincolo de gardurile electrice, peste câmpie, spre pădurea din depărtare, nici el neştiind de ce.