M-am trezit pe nava interstelară.

Ca în toate poveștile SF bune, nava era colosală.

Ovală, bineînțeles, la ce folosesc colțurile și muchiile? Aerodinamică, se spune, deși acest lucru pare o rămășiță din trecut. Imaginile secrete pe care le-am descoperit din întâmplare o înfățișează așa cum este: mai îngustă la capete, rotunjită într-o parte pentru a face loc unei guri de aerisire pentru Dumnezeu știe ce, cu rampa de aterizare roșiatică la capătul celălalt al acestui vierme spațial care înainte de decolare a înghițit nenumărate nave și containere. În partea de sus existau o punte și câteva cabine pentru personal, iar secțiunea din mijloc era plină ochi de capsule criogenice cu coloniști. Nava era de fapt un stup plin de oameni adormiți, păstrați așa până la sosire pentru a economisi aerul și resursele misiunii.

M-am trezit deci pe prima navă de colonizare, Elpis, sau, dacă vreți, Speranța, care naviga liniștită și incredibil de rapidă înspre stele.

La fel se numea și prima colonie a Pământului; Elpide fusese deja terra-formată, îmblânzită, acoperită de verdeață, și era pregătită să primească prima generație de coloniști, cei care urmau să dea naștere primilor extratereștri, oamenii născuți în afara sistemului solar. Pământul eșua de prea multă vreme să-și mai suporte miliardele nenumărate de oameni, iar știința se îndreptase înspre descoperirea unor planete capabile să adăpostească surplusul.

Tot așa mă chema și pe mine. Speranța.

Încă din copilărie am urmărit toate reportajele despre zborurile stelare, despre explorarea spațiului. Am lipit hărți ale Căii Lactee pe tot plafonul jos de deasupra patului meu, m-am uitat cu bucurie la fiecare luminiță fluorescentă de pe ele în fiecare noapte când curentul era oprit pentru a respecta reglementările stricte de economisire a energiei. Gândurile mele au zburat alături de acei exploratori și s-au întors pe Pământ cu speranță, uneori, dar mai ales dezamăgite după descoperirea câte unui alt sistem solar inospitalier.

Chiar dacă eram doar o delta, citisem mereu mult, învățasem mereu, folosisem cu entuziasm minutele de acces la Rețea; eram interesată de orice găseam de citit. Îmi doream, nu, ardeam de dorința de a scăpa de pe planeta asta poluată și de a zbura prin întunecimea spațiului spre o casă nouă, proaspătă și, speram, albastră sau verde.

Testele erau totuși severe, dificile, neîncetate. Examenele de intrare în academiile de zbor sau în cele tehnice, chiar și în cele de științe ale naturii sau științe sociale erau mult prea grele pentru mine. M-am înscris la ele an după an, am încercat, dar criteriile de admitere deveneau tot mai dure. Doar cei mai bune din toate miliardele aveau o șansă, doar cei mai buni opt din fiecare miliard urmau să piloteze navele stelare sau să modifice genele plantelor din căile hidroponice. Și, firește, IQ-ul meu inițial de 145 scădea câte puțin în fiecare an.

Aveam nevoie și de o slujbă care să îmi lase destul timp pentru învățat, pentru că nu intenționam să mă predau. Niciodată. Gândul la renunțare nu devenise niciodată conștient. Nu aveam de ales, aveam doar dorința incredibilă de a reuși și tot mai puțin timp ca să o fac.

Cetățenii delta, cei ca mine, aveau puține șanse să își îmbunătățească condiția. Doar vreo cincisprezece minute de acces gratuit la Rețea și la suma cunoștințelor umanității pe zi. Dacă vroiai mai mult erai nevoit să plătești. Majoritatea erau șomeri, dar eu reușeam, folosindu-mi șarmul sau încăpățânarea, cui îi pasă, să îmi găsesc slujbe din cele disprețuite de cetățenii alfa sau beta: livrări la domiciliu, plimbarea animalelor de casă, curățarea geamurilor zgârie-norilor sau a corpurilor la morgă. Orice.

Când Institutul de Fizică a publicat deci un anunț minuscul pe un site local, căutând o femeie de serviciu, am știut că până dimineața se va forma o coadă de candidați mai lungă decât distanța de două străzi dintre blocul meu și clădirea Institutului. Nu aveam nicio intenție să mă alătur cozii, așa că am verificat lista tuturor angajaților de la Institut, am format două sau trei numere de telefon, am menționat câteva jocuri locale inocente și câteva mai puțin inocente și am obținut postul. Coada nici nu a avut timp să se formeze.

Și știți cum sunt oamenii de știință: își opresc rareori calculatoarele, lasă după ei note răspândite pe mese și pervazuri, dulapuri neîncuiate, acces liber la pagini de pe Rețea la care nu ai avea altfel acces (cine poate ține minte atâtea coduri și parole?). Birourile erau pline ochi de mese și ecrane; abia te puteai mișca printre scaune, dar ecranele și chipul meu surâzător luminau calea. Luminile se stingeau și la Institut în fiecare seară, ca peste tot în lume, dar serverele și calculatoarele continuau să funcționeze, folosindu-se de energia unui generator de la subsol. Unele proiecte nu puteau fi întrerupte noaptea, iar calculatoarele pe care rulau trebuiau să rămână în funcțiune.

Cât mi-a plăcut asta! Nopțile erau doar ale mele. Deși mulți cercetători ar fi dorit să stea și ei peste noapte, să nu își părăsească proiectele, să termine de scris măcar o mică parte dintr-un articol, să descopere măcar o părticică din secretele universului, ei trebuiau cu toții să plece acasă cu o oră înainte de apus, atunci când suna sirena de sfârșit de zi. Plecau cu toții, în afară de paznicul de la recepție și de mine.

În fiecare noapte mă grăbeam să curăț praful de pe toate mobilele de pe ambele etaje cu o cârpă multicoloră care atrăgea praful ca un magnet, să umplu roboțeii mici de curățenie cu șervețele umede, să le dau drumul pe etaje să spele pe jos (nu era niciodată prea multă murdărie, cercetătorii nu se prea plimbă prin parcuri și pe alei cu noroi) și să spăl toaletele cu un lichid care respinge apa. E adevărat că toate aceste gadget-uri mă costaseră salariul pe câteva luni, dar merita. La două ore după închidere, când toți ceilalți erau obligați să doarmă, lumea era a mea.

Dar nu intenționez să scriu o poveste despre tot ce am aflat, despre ultimele descoperiri și invenții care n-ar fi urmat să le fie dezvăluite oamenilor „simpli” decât peste un an sau doi, pitite pe paginile câte unei reviste sau, dimpotrivă, comunicate cu fanfară pe ecrane TV gigantice din toate colțurile lumii. Cred că înțelegeți ce fel de informații secrete se perindau prin fața ochilor mei avizi. Și cât de puțin timp aveam la dispoziție pentru a scoate la lumină informațiile pe care, în secret, speram să le găsesc.

Da, găsiseră deja o planetă potrivită, și nu doar una, ci vreo duzină, de mărimea potrivită și la o distanță numai bună de stelele lor pentru a putea fi colonizate. Da, trimiseseră deja echipe de geologi și biologi și terra-formarea începuse deja de zece sau douăzeci de ani. Și da, prima planetă, Elpida, tocmai era gata pentru a fi trimiși încolo coloniștii.

Nu îmi amintesc cum s-a încheiat acea noapte. Cred că timpul s-a condensat și m-a învăluit, îndepărtându-mă de lumea exterioară. Poate că am adormit chiar. Nu știu. M-au trezit de dimineață, așezată pe un scaun și cu capul pe tastatura de pe biroul cuiva mult prea important pentru ca acest incident să dispară fără un raport și o avertizare. Nu îmi păsa. Am ascultat supusă, am regretat ce făcusem, mi-am cerut scuze, am invocat un anumit disconfort specific femeilor și o insomnie care trecuseră deja, slavă Domnului, se terminaseră, OK? Nu m-au dat afară, și asta era tot ce îmi doream.

Mai aveam nevoie de o noapte. Doar una.

Cei aleși. Supremii. Cei mai buni dintre cei buni. Cei mai sănătoși, mai inteligenți, mai frumoși. E logic, nu? Din moment ce colonizam galaxia e normal să îi trimitem pe cei mai buni, cei cu șansele cele mai bune să aibă cele mai buni progenituri. Ei ar trebui să fie primii, ambasadorii. Puținii aleși.

Din fericire un sociolog sau un psiholog,ce știu eu, avusese cui să îi explice pericolele și consecințele unei astfel de selecții, pericolele eugeniei. Nu există varietate fără mutații; fără exemplare medii, fără exemplare mai puțin valoroase, nu pot exista îmbunătățiri. Prima generație sau poate doar a două dar sigur a treia vor stagna. E nevoie să introduci accidente, hazard, un element incert, câțiva bruneți printre tinerii arieni. Nu e posibil să trimiți pe toată lumea, pentru a putea păstra varietatea naturală. Dar sistemele pure, perfecte, nu au avut niciodată succes. Și oricum, în unele țări funcționa de decade întregi sistemul loteriei vizelor, nu?

Invitația la loteria vizelor era ascunsă pe niște site-uri porno. Nu am idee de ce li se păruse o idee bună celor responsabili cu proiectul, dar nici nu am avut prea mult timp să mă gândesc la asta. Chiar dacă fusesem atentă să șterg toate urmele electronice ale explorărilor mele, era acum doar o chestiune de timp până când cei care mă suspectau deja urmau să descopere tot ce făcusem. Nu eram sigură dacă reușisem să îmi acopăr urmele în acea noapte. Nu îmi aminteam.

Am scris în formularul de înscriere numele meu complet, numărul de identificare de pe plăcuța din antebrațul meu stâng, numele părinților, locul nașterii, codul patului pe care m-am născut, chiar și numele moaștei care mă adusese pe lume. Nu am vrut să apară nici măcar un dubiu răzleț cu privire la identitatea mea. Totul pe o singură carte. Viza. De fapt, plăcuța aurie de titaniu care urma să îmi fie implantată în antebrațul drept dacă eram aleasă. Toate instrucțiunile erau limpezi. Îmi mai rămânea să văd dacă Speranța e într-adevăr un nume cu noroc.

La celălalt capăt al întunecimii spațiului planeta cea verde cu numele meu pe ea a licărit, urându-mi bun-venit.

Și apoi m-au trezit.

Am ajuns în sfârșit, m-am gândit, cea de-a doua viață a mea începe. Mușchii nu m-au durut când m-am întins, nu îmi era foame, doar că aveam ochii puțin încețoșați, ceea ce cred că era normal. Anul de hibernare nu lăsase urme pe trupul meu.

Sunt bine, mulțumesc, i-am spus tipului în uniformă care se oferise să mă ajute să ies din cupă. Unde trebuie să merg acum?

Căpitanul primei nave generaționale umane a zâmbit și mi-a susținut în timp ce genunchii meu cedau. Zâmbetul acesta strălucitor, alb, perfect m-a cucerit de la prima privire. Nu îi puteam refuza nimic, nici atunci, nici mai târziu. Mi-a explicat totul în timp ce mă conducea cu blândețe printre cuvele acoperite de chiciură, înfășurată în vesta lui de uniformă, un atavism sentimental din cine știe ce etapă a vieții sale.

Mi-a spus întâi de ce dormisem doar o săptămână, timp în care Elpis părăsise sistemul solar, și de ce mă treziseră atât de devreme. Și de ce pe mine, Speranța, cea norocoasă, al cărui nume fusese ales de supercomputerul construit doar pentru acest scop, pentru selectarea corectă și absolut întâmplătoare a candidaților care nu ar fi avut altfel nicio șansă să se alăture celui de-al zecelea sau al o sutălea val de colonizatori.

Fișa mea de înscrierea conținea până la ultima informație despre mine. Nu inventasem, nu înfrumusețasem. Scrisesem tot ce făcusem vreodată, toți angajatorii, descrierile tuturor slujbelor, chiar și a celor mai umile. Nu trecusem, e adevărat, numele câinilor și-a șopârlelor de companie pe care îi plimbasem prin parc. Dorisem ca ei să mă aleagă pentru ce eram. Nu avusesem habar că aceasta era sigura decizie corectă, singura care mă putea smulge de pe Pământ.

Supercomputerul era, bineînțeles, corect și își făcea alegerile la întâmplare, dar nimeni nu menționase faptul că existau totuși categorii – profesie, gen, vârstă, inteligență. Lumea noastră nu era populată de prea multe femei de serviciu inteligente, îndrăgostite de stele și care găsiseră formularul de înscriere la loterie. Șansele mele erau mult mai mari decât aș fi crezut.

Căpitanul s-a uitat în altă parte, jenat, când a început să îmi spună cel de-al doilea motiv pentru care fusesem trezită atât de devreme. Pe navă erau doar vreo douăzeci de oameni treji, echipa de navigație, iar ei fuseseră angajați doar pentru a menține cursul și funcțiile navei, nu pentru a curăța toaletele și sala de mese și pentru a mătura pe jos. Uniformele trebuiau și ele spălate, măcar o dată pe săptămână.

Nu am răspuns imediat. Gâtul îmi era încă puțin iritat. Am înghițit niște salivă și mi-am dres vocea. Probabil că i s-a părut că mă pregătesc să îl refuz, sau că m-am supărat. A adăugat repede că voi primi salariu și că statutul meu va fi schimbat, că voi deveni cetățean beta (nu mă așteptam), ca răsplată pentru serviciile realizate pentru el și pentru echipaj în următorul an, alături de o serie de alte privilegii firești acordate membrilor echipajului.

Și acces nelimitat la calculator, am spus, la hărțile de navigație și la bibliotecă? Eram acum trează, alertă, suficient de vigilentă pentru a putea negocia. Am văzut în ochii lui că nu își dăduse seama de asta, dar nu aș fi protestat chiar și dacă m-ar fi trimis direct la gura de aerisire din capătul celălalt al navei.

Bine, a spus Zâmbetul, cont de utilizator, știi, nu îți ofer totuși propria mea slujbă. Un zâmbet ușurat, minunat, dând la iveală o dantură perfectă.

Bineînțeles, am spus, e ceea ce faceți cel mai bine, voi privi doar. Am clipit, ascunzând o lacrimă de fericire în colțul ochiului. Nu conta cât de mare era nava, că nu voi dormi un an încheiat ci voi șterge praful, voi șterge podelele de firimituri, voi lustrui posturi de comandă și ferestre. Și mă voi asigura că roboțeii de curățenie nu ratează niciun cotlon al acestei nave imense în formă de ou. Au nevoie de mine.

Voi fi prima femeie de serviciu din spațiu, în drum spre Speranța, prima colonie pământeană, pe Speranța, prima navă de colonizare. Stupul plin de oameni adormiți care trebuie curățat, păstrat confortabil și plăcut pentru echipaj. E nevoie de cineva care să se asigure că oamenii adormiți nu vor respira praf vechi de un an și nu vor păși pe coridoare murdare atunci când se vor trezi deasupra noului lor cămin. Voi rămâne eu trează.

Trează printre stele.

E mai bine decât mi-aș fi putut imagina, aș fi putut visa, spera.

Cum vă numiți, Căpitane? Eu sunt Speranța, îmi pare bine să vă cunosc.

Îmi pare foarte bine.

Traducere de Adina Barvinschi

Traducerea fost realizată și postată cu acordul autoarei.

Tatjana Jambrišak (născută la Zagreb, în1965) este scriitoare, editoare, poetă SF și traducătoare, locuiește la Zagreb, Croația și scrierile sale, povestiri și poeme, au apărut în antologii, volume colective, reviste, și pe site-uri. A absolvit Facultatea de Filosofie din Zagreb cu un master în limba și literatura engleză și germană și a lucrat de atunci ca profesoară, editoare și traducătoare. A editat diverse antologii cu povestiri de autori croați. A fost premiată pentru patru povestiri și pentru câteva ilustrații 3D realizate pe computer. A editat antologii anuale de povestiri precum și opere ale altor autori. Traduce romane, romane grafice, benzi desenate, poezii și povestiri în croată, engleză și germană și e membru al Societății Croate a Scriitorilor și al Asociației Croate a Traducătorilor Literari.

Traduce literatură croată (inclusiv SF) în engleză și de asemenea și benzi desenate publicate în Statele Unite și în Marea Britanie precum și câteva antologii și reviste europene. Traduce de asemenea și povestiri în engleză, pentru diverse festivaluri literare internaționale având loc în Croația. Printre numeroasele sale traduceri se numără acelea ale volumelor a cinci autori premiați cu Premiul Pulitzer: „The Road” și „Blood Meridian” de Cormac McCarthy, „Olive Kitteridge”, „Amy and Isabelle” și „Abide with Me” de Elizabeth Strout, „From Hell” de Alan Moore și „Maus” de Art Spiegelman.

Ilustrațiile ei 3D, disponibile la adresa www.tatjana.ws alături de diverse texte SF, fantasy și horror, au câștigat premiul SFERA în 2001. A participat la un număr de competiții și expoziții internaționale – câteva convenții SFeraKon, un număr de evenimente găzduite de biblioteci precum și întrunirea Asociației Fotografice și Cinematografice din Zagreb din 2009.

Povestirile ei SF au apărut, începând cu 1998, în diverse antologii croate, au participat la diverse competiții, au fost publicate pe diverse bloguri și în diverse reviste literare. Trei dintre ele („Spirit of the New World”, „Red and Black” și „No Greater Fun, Ladies”) au fost răsplătite cu câte un premiu anual SFERA. Povestirile ei SF au fost reunite în volum în 2003, iar „tribloglogia”’, o colecție de poezii („Dream Letters”, câștigătoare a încă unui premiu SFERA), povestiri („Never an Ex”) și discuții informale despre gen („Blog Given”) a fost publicată în 2007. În 2009 i-a apărut o colecție de versuri și povestiri, „Shine”. Benzile ei desenate, cu ilustrații de Branka Nikolić, sunt publicate lunar într-o revistă pentru copii. Povestirea „Red and Black”, câștigătoare a premiului SFERA, a fost publicată în „Ad Astra”,  antologia SF-ului croat din perioada 1976-2006.

Povestirile „Awake Among the Stars” și „Bella Proxima” au fost publicate de revista literară europeană „Transcript 34”, în engleză, germană și franceză, iar povestirea „Despierta entre las estrellas” a fost publicată de portalul SF argentinian Axxon („Cuentos de Ciencia Ficción de Axxón 167”), cu ilustrațiile autoarei. Povestirea „Sandra” a fost publicată în antologia „Grageas, cuentos breves de todo el mundo”. O povestire ultra-scurtă de șapte cuvinte, „Repetitio”, a fost publicată de portalul ArtAnime din Belgrad, în cadrul competiției „357”. Povestirile ei au fost de asemenea publicate în almanahul bulgar „Irin Pirin” și în revista literară electronică „Helly Cherry” din Belgrad. Povestirile ei sunt pe cale de a fi traduse în poloneză.