Publicație a cenaclului „H. G. Wells”, apărută inițial sub egida Casei de Cultură a Studenților din Timișoara, ca fanzin, Paradox a cunoscut ulterior și alte forme de prezentare: supliment de revistă studențească, magazin SF, revistă în format electronic. Sub îngrijirea lui Marcel Luca și Cornel Secu, având copertă și desene de Sandu Florea, primul număr se editează în noiembrie 1972, ca broșură pe format A4, reprezentând cel dintâi fanzin românesc tipărit (fanzinul bucureștean Solaris, care deține prioritatea cronologică absolută, a fost executat prin șapirografie). Numărul inaugural e încă sărac, cu schițe de Marcel Luca, Sandu Florea, Doru Treta, Traian Ciuguianu și, ca invitat de la cenaclul „Sirius” din București, Gabriel Manolescu. Câteva opinii critice completează sumarul. Aparițiile următoare, corespunzătoare anilor 1973 și 1974, vor fi doar șapirografiate, ceea ce pune în evidență un regres de imagine, compensat totuși printr-o creștere în volum a cuprinsului și, de asemenea, prin lărgirea echipei de colaboratori. Un alt număr, obținut tot prin fotocopiere, se publică în 1977, având texte semnate de Lucian Ionică, Silviu Genescu, Dușan Baiski și Cornel Secu (sub pseudonimul Dan Deban). Începe să se contureze un nucleu publicistic, cu articole privitoare la specificul anticipației.
În 1978, cenaclul reușește să deschidă seria Paradox-urilor publicate ca suplimente de literatură SF ale revistei Forum studențesc, ceea ce înseamnă un câștig pe mai multe planuri: revenită la litera tipărită, întâi ca broșură pe format A4, apoi pe un format mai extins decât cel inițial și având uneori la dispoziție 24 de pagini mari, publicația începe să semene cu o revistă propriu-zisă. Între anii 1980-1982, Paradox-ul apare de două ori pe an, primăvara și toamna, îngrijit de un colectiv mobil în care Viorel Marineasa, Dorin Davideanu și Sergiu Nicola (pentru partea grafică) reprezintă prezențe permanente. Din păcate, numărul curent al revistei nu a mai putut fi menționat, dintr-o interdicție a cenzurii (la fel ca în cazul celeilalte publicații timișorene, Helion, care a trebuit să facă artificii grafice abile spre a-și marca sugestiv ordinea aparițiilor). Ca urmare, există unele dificultăți în urmărirea Paradox-ului, cercetătorul fiind obligat, spre a stabili o succesiune corectă a numerelor, să țină seama nu doar de anul apariției, ci și de culoarea imprimată pe prima pagină (oranj, albastru, maro, violet). Redacția s-a văzut constrânsă să-și „numeroteze” a-posteriori și pur convențional, de la 4 la 14, publicațiile dintre 1980-1989.
În această etapă colaborează cu proză, alături de „profesioniștii” de atunci ai Timișoarei (Mircea Șerbănescu, Ovidiu Șurianu, Laurențiu Cerneț), autori tineri în epocă, precum Lucian Ionică, Silviu Genescu, Ovidiu Bufnilă, Dușan Baiski, Ovidiu Pecican, Dorin Davideanu, Gheorghe Secheșan, Voicu A. David, Claudiu Iordache (viitorul parlamentar), iar ceva mai târziu Constantin Cozmiuc, Leonard Oprea, Antuza Egher Genescu, Györfi-Deák György, Dănuț Ungureanu, Laurențiu Nistorescu și alții. Revista introduce în fiecare număr câte două medalioane de autori aflați în plină și promițătoare ascensiune, între cei prezentați astfel aflându-se Lucian Petrescu, Alexandru Ungureanu, Voicu David, Alexandru Pecican, Silviu Genescu, Lucian Merişca, Constantin Cozmiuc, Traian Urdea, Viorel Pârligras, Györfi-Deák György și Dănuţ Ungureanu. Traducerile se fac din Fredric Brown, Robert Sheckley, Kurt Vonnegut Jr., precum și din autori mai puțin semnificativi pentru gen. Publicația își dezvoltă un fond de eseuri, recenzii critice, interviuri, reportaje despre principalele manifestări ale fandomului. Unele numere din această serie sunt ilustrate cu grafică de Marina Nicolaev, George Aaron, Traian Abruda.
Imediat după 1989, Paradox încearcă aventura privatizării, desprinzându-se de instituția care patronase cenaclul încă de la înființare și străduindu-se să supraviețuiască independent. Devenită „magazin science fiction”, publicația își schimbă încă o dată aspectul grafic și tipografic, revenind la formula broșurii, dar pe format A5. Redacția se bazează pe câțiva membri ai cenaclului „H. G. Wells” care și-au dovedit disponibilitățile organizatorice și de colaborare și în vechea formulă: Lucian Ionică (anunțat ca redactor-șef în nr. 1 din august 1990), Dorin Davideanu, Dușan Baiszki, Silviu Genescu, Marcel Luca, Viorel Marineasa. Numărul 2 (1991) prezintă o redacție simplificată, în care intră și Tudor Beșuan, dar pare să se lipsească de funcția redactorului-șef. Alte două broșuri, din 1994, își micșorează și mai mult formatul și îl au ca redactor-șef pe Dorin Davideanu. Ele se publică în preajma convenției europene de SF (euROcon) organizate la Timișoara. Zbătându-se în dificultățile financiare ale „tranziției”, magazinul nu poate păstra ritmul trimestrial promis cititorilor. Au mai apărut trei numere tipărite, în anii 1997-1999, revenite încă o dată la formatul A4. Primul dintre ele are din nou înscrisă în titlu, poate din inerție, formula: „supliment de literatură science fiction al revistei Forum studențesc”, celelalte rămân doar în seama cenaclului „H.G. Wells”. Redactate de Dorin Davideanu, ele includ, pe lângă obișnuiții autori timișoreni (Marcel Luca, Dușan Baiszki, Silviu Genescu, Mihai-Corneliu Donici, Traian Urdea, Laurențiu Tudor, Constantin Cozmiuc, Mihai Alexandru, Robert Kocher ș.a.), nume mai noi, precum Val Antim, Adrian Chifu și Radu Pavel Gheo.
După anul 2000, interesul wellsiștilor se mută spre resursele mai ieftine ale publicației electronice. Inițiatorul și realizatorul acestei „aventuri” digitale a fost Dușan Baiski, sprijinit de Dorin Davideanu, Antuza și Silviu Genescu, nu în ultimul rând de György Györfi-Deák. S-au publicat patru numere din Paradox în această formulă, corespunzând lunilor ianuarie, februarie, septembrie 2004 și ianuarie 2005. Pe lângă articolele de retrospectivă „istorică” privind anticipația timișoreană, o noutate: în sumarul acestora figurează povestiri și articole în limbile sârbă, franceză și engleză.
Paradox a fost încununat cu mai multe premii în țară și peste hotare. În 1980 a obținut premiul pentru cel mai bun fanzin la cea de-a X-a convenție națională, desfășurată la Timișoara, situație repetată de încă două ori pe parcursul următorilor ani. În 1987, la Eurocon X (Montpellier, Franța), publicației i s-a decernat tot premiul pentru cel mai bun fanzin, de data aceasta de către Societatea Europeană de Science Fiction, organizatoarea amintitei serii de întâlniri internaționale.
Un lucru demn de a mai fi menționat este relația de exemplară colegialitate menținută de redacție, pe parcursul întregii existențe a Paradox-ului, cu celelalte reviste SF publicate la Timișoara: Helion și Biblioteca Nova, ambele inițiate de clubul vecin și partener, „Helion”. Dincolo de orice orgolii și rivalități, cenaclul acesta a fost pornit în 1980 cu sprijinul fondator al unor wellsiști cunoscuți (Corneliu Giagim, Lucian Ionică, Silviu Genescu, Wilhelm Jäger, Liviu Pârvan), a căror semnătură o vom întâlni frecvent și în paginile publicațiilor amintite.
Revista String a fost lansată de Mihaela Muraru-Mândrea în 1990, la câteva luni după înființarea cenaclului „String”. Publicația beneficia de susținerea financiară a uneia dintre instituțiile private nou create după căderea regimului Ceaușescu, Editura Baricada, prin patronul acesteia, Eduard-Victor Gugui. O scurtă notă ce deschide numărul 5 vorbește de „teoria stringului, cea care a dat […] în ianuarie 1990 numele prezentei reviste”, ceea ce trebuie totuși corectat cu precizarea că, în luna pomenită, putea fi vorba cel mult de un proiect de revistă, întrucât în vălmășagul schimbărilor politice ale momentului revoluționar este exclus să vorbim deja de întreprinderi editoriale temeinic așezate și, în plus, deschise pentru inițiative SF. Mai probabilă e apariția primului număr în iunie 1990, cum găsim consemnat în altă parte. În schema redacțională îi aflăm pe Mihaela Muraru-Mândrea, ocupând funcția de redactor-șef, alături de Mihai Bădescu (redactor-șef adjunct), Romulus Bărbulescu (redactor literar), Florin Munteanu (redactor științific) și alți câțiva sufletiști. Subtitlul publicației este „revistă de știință prospectivă și science fiction”, ceea ce justifică prezența masivă a articolelor de popularizare a aspectelor furnizate de unele cercetări științifice de frontieră, precum și a celor rezervate inteligenței artificiale, „cazurilor neelucidate” (CNI) din ozenistică etc. Astfel, în numărul 2, un articol intitulat Inteligența artificială – încotro? este semnat de Dan D. Farcaș, iar Mihai Bădescu prezintă un proiect de „migrație interstelară” cu vehicule constituite de cometele special amenajate, în vreme ce Eugen Celan tratează Parapsihologia ieri și astăzi. György Mandics discută dosarul „becurilor electrice stranii” din basoreliefurile templului egiptean de la Dendera. Segmentul de SF constă din traduceri de povestiri deja clasice, precum Cele nouă miliarde de nume ale Domnului de Arthur C. Clarke, Fiara de Harlan Ellison și Tricentenarul de Joe Haldeman, partea rezervată românilor fiind și ea bazată pe reluări de texte mai vechi, precum scenariul lui George Anania și Romulus Bărbulescu intitulat Planeta umbrelelor albastre, preluat din CPSF. Între colaboratorii acestor prime două numere îi întâlnim pe Horia Aramă, Dorel Dorian, Alexandru Mironov (cu articole despre Gérard Klein) și Ștefan Ghidoveanu, care tratează Începuturile filmului științifico-fantastic.
Înainte de a-și fi putut constitui un profil propriu bine definit, revista a trebuit să facă față unor zguduiri financiare, ca urmare a faptului că Editura Baricada renunță la susținerea pe mai departe a proiectului. Numărul 3 apare sub egida Editurii Tornada și e finanțat de Fundația pentru Tineret a Municipiului București. Pentru următoarele trei numere, Editura Tornada se asociază cu Editura Ecce Homo, până la decesul lui Ion Cristea, directorul acesteia din urmă și noul finanțator al proiectului String. Redacția suferă acum transformări, unele nume mai vechi fiind înlocuite cu Liviu Radu (redactor literar), Ion Cristea (redactor științific) și Tudor Popa (responsabil pentru grafică și copertă). Numărul 5 face o campanie specială pro domo, publicând materiale precum Teoria string și unificarea fizicii (fragmente din A Brief History of Time) de Stephen Hawking, Stringul și urzeala cosmică de Fritjaf Capra, Teoria coardelor și fizica viitorului de Mihaela Muraru-Mândrea, String și posibilități SF de Liviu Radu.
După o întrerupere de doi ani, publicația își reia cursa cu numărul 7 (apărut în ultimul trimestru al anului 1997), sub egida Editurii Tornada, dar în colaborare cu Centrul de Știință Prospectivă și Science-Fiction și cu fonduri câștigate prin licitație la Direcția Municipală pentru Tineret și Sport București. Pe lângă redactorul-șef, neschimbat, în componența redacției găsim acum doi redactori literari (Liviu Radu și Ana-Maria Negrilă), alături de Robert David, care preia sectorul științific al revistei. Pe parcursul celorlalte numere din String, până la nr. 19 (ultimul de care avem cunoștință), redacția va suferi în continuare modificări: Mihaela Muraru-Mândrea apare pe funcția de director, redactorul-șef este Robert David (editorialistul incisiv al acestei etape), Ana-Maria Negrilă figurează ca secretar general de redacție, Liviu Radu preia sarcinile redactorului științific, iar pe pe Costi Gurgu îl găsim funcția de redactor literar.
Pe parcursul evoluției sale, revista a început să dea mai multă atenție creației originale, publicând materiale de Mihail Grămescu, Jean-Lorin Sterian, Ovidiu Bufnilă, Andrei Valachi, Florin Pîtea și alții, între care nu în ultimul rând componenții redacției. Deficiențe de corectură fac uneori textele greu lizibile, lucru semnalat la un moment dat de Ona Frantz într-un comentariu la numărul 9 din String, unde o povestire a Anei-Maria Negrilă (Trickster) ajunge să-și respingă cititorii „pentru simplul motiv că sunt în ea mai multe greșeli de tipar decât boabe de orez într-un ardei umplut cu orez”. Partea cu adevărat remarcabilă a publicației este inițiativa și constanța numerelor tematice, începând cu deja menționatul număr 5, dedicat stringului, și urmat de altele, pe teme ca mitologia, integrarea, istoriile alternative, apa, Faust etc.
Un premiu obținut de revistă la RomCon 1990 a urmărit mai degrabă să-i semnaleze prezența în peisajul cultural al publicațiilor autoînsărcinate cu promovarea SF-ului românesc în tentativele sale de reînnoire postrevoluționară. După încetarea apariției, publicația a mai avut o zvâcnire de revenire la viață – infructuoasă, din păcate – prin încercarea de relansare a Centrului pentru Știință Prospectivă, Creativitate și Ficțiune „String”. Alexandru Mironov, Ion Hobana, George Anania, Florin Munteanu, în calitate de membri fondatori ai Asociației, de asemenea Liviu Radu și Ana-Maria Negrilă, ca redactori tradiționali ai revistei, s-au străduit să „predea Stringul generației următoare”, cum sună un punct din programul manifestărilor din decembrie 2010.
Subintitulată inițial „Literatura și artele imaginarului”, apoi doar „Literatură & arte”, pentru ca de la numărul 4 înainte să renunțe complet la subtitlu, Ficțiuni a apărut ca publicație trimestrială a Editurii Omnibooks din Satu Mare, între anii 1998-2002. Nu și-a putut respecta ritmul anunțat, în unii ani tipărindu-se două volume, unul singur, sau (cazul anului 2000) niciun volum. Inițiată și condusă de Horia Nicola Ursu în calitate de redactor-șef, revista s-a bazat pe contribuția unui colectiv redacțional alcătuit în principal din Voicu Bugariu, Ona Frantz, Florin Pîtea, Radu Pavel Gheo, Liviu Radu, Florin Mircea Tudor, alături de care îi mai găsim temporar, ca redactori asociați, pe Ionuț Bănuță, Laurențiu Turcu și Dodo Niță în primele numere, precum și pe Bogdan Tudor Bucheru în numărul din 2002. Programul revistei este fixat de redactorul-șef în editorialul primului număr (ianuarie 1998), intitulat Vremea calității. Se rețin câteva idei importante pentru grupare. Mai întâi, o opțiune terminologică: deși i se pare și lui improprie, formula de „literaturi ale imaginarului” îl mulțumește pe autorul articolului, având destulă suprafață spre a acoperi mai multe genuri și subgenuri literare intrate simultan în unghiul de interes al redacției: SF, fantasy, fantastic, horror: „niște scrieri care, în fond, denumesc o aceeași manieră aparte de a scrie ficțiune”. Caracterizarea în bloc trădează mai curând o definiție pro domo, cu tendință egalizatoare care ar putea funcționa doar în planul valorii, nu și în cel al trăsăturilor generice. Eticheta „literaturi sau arte ale imaginarului” e delicată și prezintă riscuri, întrucât nici scrierile cele mai realiste nu se pot lipsi de tratamentul imaginar al conținutului lor, fie și unul extras din realitatea strict învecinată, din cotidian.
Soluția Ficțiunilor indică totuși o tendință reală a anticipației noastre de la granița celor două milenii: adâncirea într-o experiență de „impurificare” generică, de amalgamare tematică, motivică și de stil cu fantasticul propriu-zis și cu senzaționalul emanat din sursele încă în ebuliție ale vechiului roman gotic. Aventura aceasta, estetică în fond, îi va face să sufere pe unii din nucleul dur al fandomului, lucru de care editorialistul e perfect conștient. O reacție asemănătoare, crede el, va fi declanșată și de exigența asumată de redacție, care își refuză exercițiul unui examen de texte pe criterii fandomiale, înlocuindu-l cu „grila de valori și cu mijloacele abhorate ale așa-numitului mainstream”. Orientarea spre gestul exigent și spre calitatea creației ține de un profesionalism fără morgă, prin care redacția intenționa să respecte „cititorul inteligent și cultivat”. Pentru a-și îndeplini obiectivele, publicația promite să acorde „un spațiu de o amploare fără precedent” comentariului critic, în condițiile în care fenomenul literaturilor imaginarului se confrunta cu o „criză a criticii”, epoca fiind destul de săracă în intervenții de acest fel, credibile și valabile.
Programul fixat în primul număr conține, așadar, elemente promițătoare pentru o „revistă culturală în toată puterea cuvântului”, structurată pe rubrici fixe, având incluse dosare tematice și invitând colaboratorii chiar și la polemici „elegante”. Ficțiunea este reprezentată în primul număr (ianuarie 1998), de Ovidiu Bufnilă, Liviu Radu, Ana-Veronica Mircea, Michael Haulică, Don Simon, Ladislau Daradici și Andrei Valachi. Li se vor alătura curând Ana-Maria Negrilă, Florin Pîtea, Val Antim, Cotizo Draia și Ionuț Bănuță. Numerele 3 și 4, din 1999 și, respectiv, 2001, își construiesc compartimentul de proză pe tema „Apocalipsei urbane”, cu colaborarea lui Radu Aldulescu, Mihail Gălățanu, Ovidiu Bufnilă și Voicu Bugariu, acesta din urmă cu povestirea Ucigașul melcilor și retras din nou după pseudonimul din Zeul apatiei (Roberto A. Grant). În ultimul număr al Ficțiunilor (nr. 7 din 2002), publică iarăși Ovidiu Bufnilă, Florin Pîtea (povestirea escatologică Veniți afară!), dar și Costi Gurgu, alături de mai tânărul Mirel Palada.
Dosarele incluse în revistă presupun articole de prezentare a autorilor, interviuri, precum și o selecție substanțială din textele lor traduse sau originale, după caz. De un asemenea tratament privilegiat au avut parte franțuzoaica Joëlle Wintrebert, americanii Richard Matheson, Michael Swanwick, Greg Egan și Bruce Sterling, iar de la noi Radu Pavel Gheo, cu povestiri și texte critice în numărul 2. Un dosar special s-a publicat în nr. 5/2001, sub titlul Kult. Vremea demonilor, ocupând întreg volumul respectiv. Este vorba despre una dintre cele trei antologii ale grupului Kult, cu povestiri și nuvele de Jean-Lorin Sterian, Florin Pîtea, Ana-Maria Negrilă, Bogdan Tudor Bucheru, Costi Gurgu și Horia Nicola Ursu, în prezentarea lui Dan-Silviu Boerescu (Un apocalips serial: de cealaltă parte a miezului nopții).
Exercițiul critic, pe care programul publicației punea, cum s-a văzut, un accent aparte, contează pe recenziile lui Voicu Bugariu, Liviu Radu, Ona Frantz, Cristian Lăzărescu, Radu Pavel Gheo, Dan Doboș, Claudiu Tufan și Horia Nicola Ursu. Articole mai ample, de strategie culturală, scriu Radu Pavel Gheo (Metamorfozele ideii în science-fiction, Etaje ale opiniilor critice în science-fiction), Voicu Bugariu (Teoria și managementul imaginarului, Antinomii și strategii), Ona Frantz (Despre prolixitate, canon și generația ’90) și Cătălin Ionescu, care publică în primele două numere din Ficțiuni studiul intitulat Scurtă istorie politică a science-fiction-ului românesc. Un comentariu privilegiat asupra literaturii străine vizează cyberpunk-ul american și cade în seama lui Florin Pîtea, care scrie despre William Gibson și Thomas Pynchon. Banda desenată se bucură de atenția lui Dodo Niță, specialist în domeniu. Altminteri, secțiunea „Arte” este destul de slab reprezentată.
Elitismul de care se temea Horia Nicola Ursu că avea să fie învinuită publicația este mai curând rezultatul firesc al unei strategii de grup, al unei echipe de creatori cu obiective superioare celor încurajate la deja defunctul Jurnal SF. Reticent față de „generaționismul decimal” al literaturii române („Nu cred că există o generație nouăzeci, o generație optzeci și așa mai departe”), autorul programului redacțional și-a pus miza pe un grup atent selectat și reunit în jurul revistei sale. Chiar dacă publicația n-a putut avea viață lungă și o influență pe măsura pretențiilor sale, cercul a rămas, structurându-se temeinic sub denumirea de Grupul Kult. Nu mai e vorba de un simplu cenaclu, ci de o sumă de individualități dispuse să accepte un proiect comun, interesant și ambițios, și să lucreze în sensul împlinirii lui. Revista Ficțiuni reprezintă pentru editorul ei un bun antrenament pentru trimestrialul de mai târziu, Galileo.
Lansat pe Internet de Cătălin Ionescu, magazinul Pro-Scris apare în anul 2000, extinzându-și prezența pe durata următorilor zece ani. Numărul 1 poartă data iulie-august și e deschis, la modul neconvențional, de poezia lui C.S. Lewis An Expostulation (Against Too Many Writers of Science Fiction), în original și în „echivalarea liberă în românește” datorată lui Leon R. Corbu (anagramă a lui Cornel Robu), cu titlul O admonestare (La adresa atâtor scriitori de science fiction). Definindu-l ca „web-zine de critică sefe românească animat de spiritul liber al netului”, editorul pare să fi avut în vedere și o traducere în engleză a publicației, întrucât o notă anunță: „Din păcate, versiunea engleză nu este (încă) disponibilă”. Nota avea să figureze și în numărul 2, însă va dispărea curând, întrucât o asemenea sarcină depășea posibilitățile și bunăvoința unei singure persoane. Deși calitatea de webzin trimite gândul la o publicație electronică de tip amatorial, Pro-Scris s-a dorit de la început mai mult decât un magazin oarecare, și anume, o revistă critică specializată, cu un standard de calitate de la care redactorul promitea să nu deraieze, impunând totodată cititorilor reguli menite să protejeze textele și calitatea de autor a semnatarilor lor. Regimul de tip freeware al publicației permitea, astfel, să circule „materialele preluate din revistă sau chiar revista «la pachet» (arhiva completă obținută prin download gratuit), dar cu două condiții: să transmită textul (arhiva) integral(ă) și să nu îl (o) modifice în niciun fel.”
Revista e structurată inspirat, pe secțiuni ce cultivă jocul de cuvinte și invită la lectura bivalentă a termenilor, ca, de altfel, însuși titlul său. Rubricile se intitulează Pro-Teze, Pro-Test, Pro-File, Pro-Puneri, Pro-Poziții, Pro-Porție și Pro-Nume. În scurtă vreme rubricatura se va completa cu noi titluri invitate să respecte maniera de bază: Pro-Domo, Pro-Eminențe, Pro-Gresii, Pro-Gram, Pro-Ton, fiecare cu un conținut potrivit expresiei respective. Pe traseu apar și alte secvențe conținând în titlul lor jocuri de cuvinte: Pre-Cădere, Pre-Luare, Pre-Car, Pre-Stanță, Pre-Ocupare, Pre-Sus.
Editorialele sunt semnate inițial de Cătălin Ionescu. În primul număr găsim formulată intenția editorului de a-și plasa inițiativa într-o zonă neutră, deasupra vânzolelilor cenacliere, și unde respectul pentru valoare primează asupra intereselor conjuncturale, de grup: „Pro-Scris nu se vrea purtătorul de stindard al unei generații sau al unui curent. Este doar consecința firească a dreptului la liberă exprimare”; sau: „Pro-Scris se vrea atât un susținător al cuvântului scris, cât și un adept intransigent al valorii […] într-o societate în care kitsch-ul și impostura par singurele alternative posibile.” Ca atitudine fundamentală, publicația își propune asumarea „eleganței și a fair-play-ului”: ea „nu atacă persoanele, ci ideile legate, fie și indirect, de sefe”. De asemenea, „este împotriva criticii contextuale, pentru că valoarea și non-valoarea nu sunt variabile funcție de conjuncturi”. Cu fermitate, dar fără să se legene în iluzia că deține adevărul suprem (de unde promisiunea de a-și trata respectuos atât adversarii, cât și susținătorii), revista se angajează pe o linie dinamică și optimistă: „Pro-Scris crede în viitor, chiar dacă îl privește circumspect. Este, la urma urmei, un mod activ de a pro-testa împotriva ofensivei non-valorii”.
Până să-și găsească un ritm de apariție convenabil, publicația ajunge curând într-un prim impas și e gata să fie abandonată de editorul ei, mânat de interese profesionale prin Statele Unite. Ideea de a și-l asocia în redactarea revistei pe György Györfi-Deák (pe o axă Ploiești-Jibou-Houston, suportată fără nicio dificultate de Internet) se dovedește salutară. Noul editor e anunțat în numărul dublu 11-12 (1-2 din martie-iunie 2002), iar o serie de transformări se vor observa imediat în sumare. Spre sfârșitul aceluiași an, fiecare volum începe să fie deschis de câte două editoriale simultane (Pro-Teste), ceea ce permite luminarea temei propuse din unghiuri de vedere diferite, complementare totuși. Lucrul în echipă va duce și la o accelerare a ritmului de apariție: Pro-Scris 1/2003 (17-18) se anunță ca publicație trimestrială, iar periodicitatea aceasta va putea fi păstrată pe parcursul mai multor ani următori.
Deși multe articole publicate sunt inedite, revista acceptă să preia și să repună în circulație studii mai vechi, „de referință”, în măsura în care acestea folosesc „dosarelor” pregătite pentru un număr sau altul. Contribuția editorilor ține, firește, de elaborarea unor materiale de orientare, cu caracter general, dar se străduiește să surprindă și producția editorială sau „fenomenul” sefist în manifestările lor cele mai importante. Cătălin Ionescu nu-și refuză unele polemici cu publicațiile „rivale”, ori cu critici cărora le suspectează poziția față de Pro-Scris (Michael Haulică, bunăoară, în calitate de redactor-șef al Lumilor virtuale). Deși tonul rămâne civilizat, putem citi uneori și „puneri la punct” drastice – din perspectiva unor convingeri de dreapta – rezervate unor figuri pe care le consideră responsabile de aservirea anticipației românești factorului politic (ideologiei comuniste odinioară, celei „criptocomuniste” după 1990). Asemenea intenții politice sunt presupuse inclusiv în organizarea Eurocon-ului din 2001 de către echipa ce gospodărea treburile FNTSF și ale taberei „Atlantycron”. Întâmpinată cu scepticism, analizată critic și „dezumflată”, ca imagine, față de aprecierile optimiste ale organizatorilor, manifestarea este văzută ca o improvizație veleitară, eșuată inclusiv sub aspectul principalului său obiectiv: acela de a conecta SF-ul românesc la dimensiunea mondială a genului. „Microbul” politic al autorului răbufnește până și în materiale unde cu greu te-ai aștepta să-l vezi manifestându-se, cum ne-o arată, de pildă, titlul unui comentariu (Matrix reîncărcat și/sau PSD reloaded). Însă evocarea aniversară a Colecției „Povestiri științifico-fantastice”, unde se putea apăsa, de asemenea, pedala politicului, se face într-o manieră ponderată, cu sublinierea orientării lui Adrian Rogoz spre promovarea povestirilor românești, ceea ce reprezintă implicit un act de rezistență la presiunile din epocă ale „naucinofantasticii” sovietice. Reapariția revistei Helion de la Timișoara, după mai mulți ani de întrerupere, este întâmpinată în 2005 cu bucurie confraternă. Interesat și de punctele de vedere ale altora, Cătălin Ionescu realizează o serie de interviuri cu Gheorghe Săsărman, Dan Popescu, Liviu Radu, Sandu Florea, Adrian Bănuță, Ovidiu Bufnilă, Radu Pavel Gheo, Robert David și nu numai.
Celălalt editor al Pro-Scris-ului, Györfi-Deák György, are la rândul său o masivă contribuție articlieră, însumând editoriale pe diverse probleme generice, recenzii de carte SF, dar și comentarii la inepuizabilul subiect J.R.R. Tolkien, de care se simte profund atașat. Ciclul materialelor rezervate autorului englez – care intra în forță și în conștiința românilor, prin ediții succesive și prin filmele realizate după „trilogia Inelelor” – merg, de pildă, de la subiecte precum Hobiții în țara lui Ceaușescu până la Lista cu greșelile găsite în edițiile Tolkien românești. Urmărit de amintirile studenției sale timișorene, Györfi-Deák nu scapă prilejul de a regăsi și evoca momente vechi din viața fandomului de pe Bega, precum Cenaclul H.G. Wells – ședința din 12 octombrie 1986 și „Galbar”, prima bandă desenată SF românească. Și, tot ca urmare a unei pasiuni oarecum singulare printre sefiștii noștri, el consacră mai multe articole artei japoneze origami, descriind cu umor și aplicație tehnica modelării din hârtie a figurinelor inspirate din filme ca Star Trek, Star Wars, Stăpânul inelelor.
Publicația s-a străduit să adune în jurul ei un cerc de colaboratori permanenți, de bună calitate. Voicu Bugariu își transferă aici, din revista Anticipația (care între timp se scufundase), Fragmentele critice, în episoadele unui serial. Regăsim astfel subiecte importante pentru teoretizările sale din ultima vreme, Despre gnoza SF, Sociologia sefeului, Despre sefiștii români, chiar și (atașat numărului 51-54), textul integral al cărții Literați și sefiști, pe care revista i-l pune în circulație electronică spre a compensa simbolicul tiraj de 30 de exemplare pe care criticul l-a obținut pentru varianta tipărită pe hârtie. Devenit, cum citim undeva, unul dintre „obișnuiții casei”, Ovidiu Bufnilă scrie comentarii la texte și probleme ale genului, în modul său liric și provocator, cu fraze complicate ce se anunță inclusiv prin titluri precum: Traian Bădulescu și îngerii chilugi pe deplin ticăloșiți, Colectivismul și elitismul înmoaie elanul sefistului român născând ficțiunea rococo [sic!], Căutându-l pe Cătălin Ionescu prin Agarttha îl descopăr ca fiind atractor al fantasmelor în cascadă în timp ce mentalul se schimbă aceasta fiind cheia Neîmplinitei Shangri-La (grafierea și punctuația, ambele „jucăușe”, aparțin, evident, autorului). Liviu Radu publică peste 100 de articole, majoritatea recenzii de cărți românești și străine (cu predilecție anglo-saxone), dar și unele interesate de stabilirea unui sistem de relaționări, în ciclul „Paralele între lumi paralele”: Country music şi science fiction, Literatura western şi literatura SF, Thriller-ul şi SF-ul, Literatura istorică şi SF-ul, Literatura pentru copii şi cea SF, Horror şi SF. Mircea Opriță este inclus mai întâi cu extrase din Anticipația românească, despre autorii ce fac obiectul interesului la rubrica Pro-Eminențe (I.C. Vissarion, Adrian Rogoz, Horia Aramă, Florin Manolescu etc.), dar, începând din nr. 15-16, şi cu fragmente inedite care urmau să constituie capitolul despre SF-ul românesc din ultimul deceniu al secolului XX (experienţa postmodernistă a genului). Și Cornel Robu este „reactualizat” cu insistență, prin studii memorabile preluate din revistele Tribuna și Helion: serialele Science fiction şi istorie contrafactuală, Boala vacii grase, Paradoxurile timpului în science-fiction etc. I se publică, de asemenea, mai multe portrete de autori (Săsărman, Crohmălniceanu, Victor Papilian) extrase din Dicționarul scriitorilor români (ediția Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu). Asemenea „recuperări” făcute special pentru cititorul de SF cresc ponderea secvențelor istorico-teoretice ale publicației, propunând totodată și niște modele academice de abordare a subiectelor genului.
Marcat de condiția refugiului său german, Gheorghe Săsărman se adresează cititorilor Pro-Scris-ului prin articolul Dilemele scriitorului pribeag, urmat de o caldă evocare a lui Adrian Rogoz, de o meditație pe tema Realitatea virtuală – un duh scăpat de sub control și, din momentul în care venirea lui György Györfi-Deák deschide paginile „webzinului de critică” și pentru creația în proză, de două dintre povestirile sale recente (Varianta balcanică și Operațiunea K3). Sergiu Someșan, care trece și el drept un „obișnuit al casei”, publică numeroase povestiri, de la unele mai vechi (între ele Să n-o săruți pe Izabel), până la cele inedite (Numele Fiarei, Poiana îngerilor și altele). Victor Martin apare cu articole și proză scurtă, la fel ca – aflat încă în viață – Constantin Cozmiuc, prezent cu una dintre ultimele sale nuvele (Riga cryptocomunistă și lapona Șmenel) și cu un studiu de speculație comico-savantă: Suntem pe drumul de la Big Bang la Gnab Gib? Despre Tolkien se pronunță frecvent și Robert Lazu, căruia i se publică inclusiv articole despre personajele din Stăpânul inelelor, în perspectiva unui dicționar colectiv pe această temă. Dan Popescu e prezent cu materiale mai „tehnice”, legate de activitatea sa de bibliograf: liste de cărţi F şi SF apărute pe parcursul mai multor ani, începând din 2001, regulamentul Premiilor Sigma etc. În sfârșit, tot ca urmare a „noutăților” aduse în sumarul revistei de cel de-al doilea editor, pătrunde în Pro-Scris banda desenată (nr. 13-14), printr-o retrospectivă a operei lui Sandu Florea, stabilit în Statele Unite; imagine sporită substanțial prin publicarea, în mai multe numere consecutive, a serialelor BD Hotelul viselor și Kumango, acesta din urmă pe scenariul unei povestiri de Ovidiu Bufnilă.
Revista pune în valoare în chip special o seamă de evenimente: centenarul morții lui Jules Verne, 50 de ani de la apariția CPSF, un sfert de secol trecut de la publicarea cărții lui Florin Manolescu Literatura SF, lansarea unei noi ediții, amplificate, din Anticipația românească de Mircea Opriță, publicarea volumului de teorie literară O «cheie» pentru science-fiction de Cornel Robu, colocviul SF româno-maghiar organizat de Institutul Cultural Român de la Budapesta în noiembrie 2005 etc. Ca și alte publicații ale genului, Pro-Scris recenzează aparițiile editoriale curente, dar punctul forte al publicației rămâne secvența Pro-Eminențe, cu dosarele sale consacrate autorilor români: Rogoz, Crohmălniceanu, Vissarion, Papilian, Lucian Ionică, Alexandru Ungureanu și alții. Sunt comentate copios evenimentele din domeniul cinematografiei (Matrix, Star Trek, Star Wars, trilogia Stăpânul inelelor). Un amplu dosar Tolkien apare în mai multe numere, discutând cărți traduse, filme rulate în premieră românească, dar și aspecte ale vieții autorului englez, punctate de pagini de corespondență.
Prin 2008-2009, publicația intră în declin. Se face simțită o slăbire a ritmului de apariție: publicarea trimestrială începe să devină o problemă, iar numerele, de regulă duble, tind să fie multiple, spre a se ajunge la zi. Sub aspectul conținutului, ele riscă să se scufunde în mediocritate și suferă de viciul improvizației. Unele sunt scrise aproape integral de György Györfi-Deák, ceea ce, înainte de a ne vorbi de revărsarea impetuoasă a unui talent, trezește o alarmă privitoare la împuținarea colaboratorilor de valoare. Subiectul Tolkien amenință să continue la nesfârșit, în dauna unor teme specifice anticipației. Diluția conținutului, un deficit de idei noi, precum și „găselnița” de a redresa Pro-Scris-ul prin sacrificarea trăsăturilor sale de revistă în favoarea unora caracteristice mai curând blogurilor („Vom renunţa la numerele tematice şi vom publica articolele atunci când vom avea ceva de spus, fie în domeniul criticii, fie în domeniul literar”, promitea la un moment dat Györfi-Deák), toate acestea vor fi observate prompt și taxate fără menajamente în fandom. Editorii înșiși încep să fie conștienți de faptul că proiectul lor ajunsese la epuizare fizică și, în consecință, lasă să se întrevadă intenția de a renunța la el. În articolul Pro-Scris a împlinit 10 ani: cronica unei morți anunțate anul trecut, Cătălin Ionescu recunoaște impasul: „Cred – sau îmi place să cred – că una dintre realizările notabile ale Pro-Scris-ului a fost refuzul în faţa compromisului. Din păcate însă, acest lucru nu a mai funcţionat în ultimul an. An în care Pro-Scris a avut o scădere extrem de vizibilă de formă”. Revista, observă el, trebuia închisă prin toamna lui 2009, iar încercarea de a-i prelungi existența prin improvizațiile din prima parte a anului 2010 este văzută acum ca o „bâlbâială” ineficientă. Încetându-și în mod natural apariția, Pro-Scris lasă în urmă o arhivă importantă și un model de revistă critică de la care, în condiții mai favorabile, acest proiect, sau unul similar, ar putea reveni cândva la lumină.
Mircea Opriţă