A intrat în cameră cu paşi poticniţi, bolnav de violetul care se prăvălea din înaltul cerului. Faundtele sunt acum peste tot. Bateriile se descarcă spontan în aerul reverberând violet. Trăznete mici scapără împrejurul trupului ca o aură luminiscentă. Cerul s-a deschis până în înalturi, lăsând vederii galaxiile îndepărtate, cu sorii învolburându-se în influorescenţe multicolore. Se întrezăreau atât de distinct încât aveai impresia că e suficient să întinzi mâna pentru a le prinde în podul palmei, cu pietrele mărunte şi cariate ale planetelor cu tot.
*
În cameră era frig. Ceilalţi stăteau ghemuiţi de-a lungul pereţilor, frisonând. Doar femeia, la geam, cu ghemul de lână în braţe, urmărea primăvara violetă prăbuşindu-se neîntrerupt din înalturi peste umbrele pomilor contorsionaţi.
Nici o sursă de lumină nu rezistase violetului: pilele se descărcau spontan în aerul vibrând ionizat.
Astăzi, când s-a trezit, pisica fluorescentă a venit să i se frece de picior, stârnind scântei. Nu s-a mai dus să se pieptene în oglindă. Fiindcă ştia.
Nici să aprindă lumina n-a mai încercat. A privit doar cum, în primăvara violetă, frunzele uscate se răsuceau, împachetându-se, spre a se lăsa desprinse de adierile Faundtelor, care trec tot mai stăruitor.
S-au obişnuit şi cu Faundtele. Nu se mai sperie de ele când izbucnesc intempestiv dintre crengile zgârcite.
*
Eu stau ghemuit aici, în cotlonul ăsta, departe de ceilalţi, şi urmăresc Faundtele, cum vin să-şi lipească feţele de geam. Nu mă clintesc din nişa în care stau ascuns. Ceilalţi vin şi-mi aduc câte o bucată de pâine, dar până şi pâinea este un combustibil – îmi arde pântecele ca otrava amară, violetă, care ne învăluie. Orele trec şi încă mai suntem. Din ochiul de apă din faţa casei se târăsc Faundtele pe marmura de la intrare. Urmele lăbărţate rămân umede, marcându-le trecerea.
*
– Sunt foarte obosit, îi spusesem.
Nu exista încă nici o Faundtă printre noi. Scurgerile de la Fabrică erau încă mici: doar câteva mii de metri cubi de freon pe oră. Soarele lumina încă galben, şi noi mai mergeam la servici, ne mai întorceam de la servici, alimentele aveau gusturile lor normale, dar parcă plutea ceva în aer.
– Rămâi acasă, dacă nu te simţi bine, m-a îndemnat ea.
N-am ascultat-o. M-am dus mai departe acolo, să văd, curios să urmăresc procesul până la capăt.
Din Depozit, scurgerile erau tot mai intense. Când intram în zona afectată, sensibilizat până la alergie, îmi simţeam pielea arsă cum se jupuia şi mă scărpinam până când, sub unghii, îmi rămâneau smocuri de păr gras, unsuros.
În afară de mine nu mai venea nimeni aici. Ceilalţi argumentau că-i aşteaptă copiii acasă, că se simt rău, că nu mai suportă presiunea sau că, oricum, nu mai e nimic de făcut – n-are nici un rost să-şi mai piardă vremea inutil.
Doar eu veneam, ascultam ordinele şi încercam să remediez defecţiunea – dar ce poate face un om singur? Când defecţiunea depăşea cu mult limitele unei defecţiuni de intervenţie.
*
Culoarea cerului s-a schimbat în ultimele zile. Atunci au început să fie remarcate Faundtele. Nu ştiu cine le-a remarcat primul şi nici cum au apărut. Poate că au fost dintotdeauna, şi doar acum le-am remarcat noi, le-am conştientizat şi conceptualizat, ca pe o boală cu un diagnostic exact: Faundtele, de care nu vom mai scăpa niciodată. Faundtele, care vor fi din ce în ce mai frecvente şi mai greu de trecut cu vederea.
***