Nu o să dau date precise, nu o să amintesc nume, fraţii mei mari pot să stea liniştiţi.

De o vreme încoace se pune problema curăţării spaţiului circumterestru de gunoaie. Trepte de rachetă, sateliţi nefuncţionali, fragmente de sateliţi care au fost luaţi în vizor de arme antisatelit, tot felul de alte bagaje expulzate de călătoriile terranilor în spaţiu. Problema e foarte dificilă, pentru că vitezele obiectelor respective sunt de peste 10 mii de km pe oră. 10.000 km/h. La dimensiuni şi mase variate, de la echivalentul unei monezi de 5 cenţi până la gabaritul unui camion de 10 tone, sau mai mari,Foarte interesantă este dinamica ciocnirii când sensurile sunt opuse iar vitezele de „paişpe mii” fiecare se cumulează. Aluminiul carcaselor de protecţie, oţelul, titanul, se sparg efectiv în mii de fragmente. Imaginea este magnifică – doar asistăm la explozii datorate energiei cinetice.

Problema principală nu e totuşi aceasta. Unii sateliţi, deşi morţi de peste 20 de ani, sunt intangibili. Cei care i-au lansat nu mai au bani să-i scoată de pe orbită, şi nici chef să le inspecteze altcineva secretele nu prea au. Deci, putem spune fără urmă de îndoială că toţi fraţii lui BigBro, care cum au putut, au trimis câte o surpriză prin spaţiu. Iar una din surprize destul de mare, e din partea unui rest de satelit american, în cădere spre o zonă între Kiev şi Moscova. “How convenient”!

Asta era acum 20-30 de ani. Între timp lucrurile au evoluat pe un tărâm ca să zicem aşa mai comercial. Multinaţionalele s-au capitalizat puternic, iar sateliţii au scăzut în preţ, deşi NASA se plângea mereu de creşterea preţurilor. O fi proasta gestiune. Aşa se face că deşi oficial sunt vreo 2000 de sateliţi activi în spaţiu, de fapt s-ar putea să mai fie un supliment de roboţei rătăcitori, foarte activi. De partea companiilor comerciale. Care pot fi foarte bine fronturi pentru companiile necomerciale…

Se vorbeşte foarte mult de democratizare în tehnologie şi în ştiinţă. Democraţia în ştiinţă nu prea funcţionează. Din mai multe motive. Odată pentru că savanţii care tocmai şi-au luat nobelul conducând un colectiv (din care jumătate caută pe net) nu au nici-un interes să se dea singuri la o parte, drept urmare, nimeni din subordinea lor nu va publica ceva interesant în următoarea decadă – decât biletul de adio, eventual. Al doilea, pentru că finanţatorii proiectelor de cercetare au interesul să ţină sub cheie rezultatele , până când scot ceva bani de pe urma lor, şi atunci mai pun un lacăt deasupra. Iar independenţii intră în conflict cu sponsorii care au cercetări similare, şi se lasă sau nu înghiţiţi. Oricum tac.

Deci democraţie în ştiinţă nexam, poate doar moştenitorilor. În tehnologie e puţin altfel. E o junglă care trebuie să aplice aceeaşi ştiinţă universal accesibilă, şi să scoată ceva bani. Tehnologiile open-source au amestecat lucrurile şi mai mult, astfel că în zilele noastre e o confuzie superbă. Preţurile scad de la o zi la alta, comunicaţiile sunt aproape gratuite. Toată lumea vrea să aibă un GSM, 3G sau 4G. LTE începe să fie la modă, toată lumea vrea să fie conectată.

Aşa deci. Toată lumea vrea să fie conectată. Înainte te conectau ei şi nu ştiai. Acum te duci la magazin, dai bani şi te cablezi singur. Fără fir, chiar. Chiar dacă nu-ţi porneşti GPS-ul integrat, ţi se ştie poziţia prin triangulaţie. Chiar dacă telefonul stă stins pe masă, un mic semnal îi activează microfonul, şi dincolo o voce raportează: „să trăiţi, doarme…”. Mda. Dar din ce în ce mai puţin companiile ne-comerciale apelează la metodele directe de achiziţie a datelor.

Aici intervin companiile comerciale. În special cele de telefonie. Să recapitulăm. De când statele unite tot ridică plafonul datoriei, s-au tipărit o mulţime de hârtii verzi. Atât de multe încât toată lumea are, chiar dacă populaţia mondială a crescut până la şapte miliarde. Deci devine foarte interesant de cules frunza verde din pădurea asta de dolari. Odată le vinzi telefoane, şi pe urmă le vinzi conectivitatea. Da. Vorbim de companiile de telefonie mobilă şi comunicaţii.

Până de curând, în România nu erau atât de multe persoane interesate de comunicaţii de date. Şi nici terminale capabile de comunicaţii la preţuri accesibile. Cam de un an lucrurile s-au schimbat. Democraţia tehnologică permite tuturor să-şi cumpere propriile cătuşe. Pardon, mijloace de pierzanie. Vrem să fim conectaţi la facebook, la google, la wiki, şi la sfânta companie de telefonie.

Circulă pe stradă o glumă de criză: „Cum şi-a redus SRI bugetul? Şi-a făcut cont pe facebook!”. E perfect adevărat. Orice persoană fizică sau nu, care are nevoie de informaţii ar face o greşeală imensă să ignore informaţiile accesibile prin internet. Fiecare din noi, trebuie să fim conştienţi că oferim şi obţinem date prin internet. Big Brother devine astfel mai diluat, dar nu mai puţin prezent. Operatorii de telefonie, se văd însă obligaţi să reducă tarifele. Să muncească din ce în ce mai mult pentru aceeaşi bani. Nu este convenabil.

Abonamentele vechi, fără posibilitate de conexiune de date nu sunt bune. Erau bune pentru telefoane vechi. Dar lumea are telefoane noi, care profită singure de orice idee sau părere de conexiune la net. Deşi costul conexiunilor la net este în continuă scădere, iar ofertele sunt din ce în ce mai atrăgătoare, cei care nu au abonamente de date vor fi penalizaţi. Pentru că operatorul îţi deschide calea fără să te anunţe, şi o face la un tarif de speculă. Daca nu ai nevoie, în momentul în care telefonul ţi-a luat-o razna, pentru că ţi-ai schimbat abonamentul, eşti halit. Ai parte de un tarif de 10-100 de ori mai mare, pentru că ai îndrăznit să nu fii în rând cu lumea şi nu ţi-ai luat abonament de date. Pentru că trăieşti în România.

Acesta este un pericol totuşi mic, vizibil. Sunt micile scheme care permit operatorilor să stoarcă câteva sute de dolari pe zi amărâţilor care nu ştiu să umble cu telefonul. Şi în special copiilor care se bucură de telefonul primit cadou şi intră repede pe internet. Speculaţiile care profită de copii sunt printre cele mai perverse şi neruşinate manevre pe care companiile de orice fel nu se sfiesc să le aplice.

Pericolul mare este altul. Băncile au inventat cardurile pentru tranzacţii rapide  şi relativ sigure. Dar mai ales pentru comisioane şi dobânzi la descoperit de card. A apărut internetul, securitatea comunicaţiilor şi prin urmare plăţile on-line. A apărut şi o tehnologie numită comunicaţii prin proximitate – near-field comunication, care e din ce în ce mai prezentă în telefoanele mobile. Aţi auzit de accesul la metrou cu telefonul mobil. Ceva asemănător au de gând companiile de telefonie să facă pentru orice tranzacție în magazine. Aşa zisul portofel electronic, nu va fi cardul, ci telefonul. Pericolul în acest caz, va fi că pe lângă bănci – relativ sigure, vor deţine cheia conturilor fiecăruia şi operatorii de telefonie. Care sunt mult mai puţin siguri şi cum mult mai mare foame de bani. Acum imaginaţi-vă un agent care ştie câţi bani aveţi, şi are şi acces la contul dv, şi nu este banca. Brrr.

Da, dar ţinta lor nu sunt conturile, deşi tentante, ci comisioanele, şi tarifarea pentru traficul de date. Care vor fi mari, şi pot fi in unele cazuri mai mari decât disponibilul din cont. În momentul în care această tehnologie care va permite plata cu telefonul mobil va fi răspândită, cei care vor apela la ea, vor avea doi stăpâni: banca şi operatorul de telefonie. Doi dintre fraţii mai mici ai Marelui Frate.

În loc de concluzie: raportaţi zilnic activitatea voastră pe facebook, sau prin alte mijloace, viaţa voastră se mută din ce în ce mai mult pe internet, în lumea lui Tron, vă relaxaţi dând detaliile voastre de cont operatorilor de plăţi on-line şi telefonie mobilă, uitând că majoritatea venitului vostru se duce pe taxe, comisioane şi adausuri comerciale, care vă consumă timpul, măsurat în bani. Sau banii, măsura timpului.

Eugen Lenghel