De mult timp se simţea singură, tristă, obosită de viaţă şi de nenumărate ori îşi spunea: “M-am săturat. Plec în China.” Zâmbea. Râdea de ea însăşi. Să plece în China? Era atât de departe! Banii erau o problemă! De unde putea găsi resursele pentru a merge la capătul lumii? Treptat,  gândul la această călătorie îi invadă mintea şi începu a-i sfredeli creierul fără putinţa de a scăpa de el. Obişnuia să asculte semnele, iar acesta era un semn. Trebuia să plece, trebuia să ajungă acolo unde se putea regăsi. Plecând, îşi va afla Calea şi se va întâlni cu propriul eu. Cine era ea? Un nimeni, învârtindu-se permanent în cercul unei vieţi mărunte, fără satisfacţii, fără bucurii. Doar rutină, drumuri între serviciu şi casă, aceleaşi discuţii despre problemele celor din jur, aceleaşi neînţelegeri din propria familie. Se simţea iremediabil pierdută între zidurile din ce în ce mai înalte ale nefericirii şi deziluziei, iar Gândul revenea din ce în ce mai puternic, îi ticăia în creier ca un ceas, persistent, enervant.

Într-o zi, se hotărî. A luat un împrumut, a obţinut viza de la ambasadă, a aranjat traseul printr-o agenţie de turism. Totul a decurs perfect. Soţului său i-a spus doar atât: “Plec în China” El s-a mirat, s-au certat, dar ea era hotărâtă. Pleca! Pentru prima oară, după mulţi ani, în sufletul său încolţea sămânţa unei fericiri indescriptibile. De fapt, pentru ea China nu era un capriciu, citise mult despre această tulburătoare civilizaţie de care ajunsese să se simtă foarte apropiată sufleteşte. Vroia să viziteze câteva mari oraşe dar, mai mult decât orice, simţea o atracţie specială, nemărginită de teama de necunoscut şi de pericole, spre munţi. Citise o legendă despre strămoşul naţiunii chineze, Huangdi care însoţit de doi maeștrii taoişti plecase în căutarea unui loc pentru a prepara panaceul nemuririi. Frumuseţea desăvârşită a muntelui Yishan l-a determinat să aleagă acest loc.  Abia după 480 de ani, cei trei au reuşit să prepare panaceul şi Huangdi nu a mai avut grija îmbătrânirii. De atunci, muntele a căpătat denumirea de Huangshan.

Elena nu dorea să găsească leacul nemuririi, ea nu era Huangdi, era doar un simplu om care simţea imperioasa nevoie de a-şi găsi propria cale. Muntele magic o atrăgea spre el cu firele nevăzute ale destinului.

Să vadă China fusese un vis dar, acum, devenise mai mult decât atât, mai mult decât o călătorie turistică, era o căutare a propriei identităţi, a eului interior, ascuns printre durerile, deziluziile, resemnările ce îi invadau întreaga fiinţă, distrugând-o încetul cu încetul, transformând-o în mici particule izolate care se rostogoleau într-o mare haotică. Trebuia să găsească puterea interioară de a aduna aceste particule, de a le unii, a le da o coerenţă, a le reorganiza şi a redeveni EA …

În ziua plecării Elena deveni puţin agitată. Se gândea la zborul cel lung cu avionul. Cursa era directă, Bucureşti-Beijing, dar cele aproximativ 12 ore în înaltul cerului nu o încântau prea mult. Avusese totuşi noroc pentru că exista  această cursă fără escală cine ştie unde.

A comandat un taxi, şi-a luat cele două geamantane şi a plecat la aeroport. Nu a întâmpinat niciun fel de dificultăţi la vamă. Aeronava era un uriaş Airbus A-310. Uşor intimidată, îşi ocupă locul de la fereastră. În avion erau o mulţime de chinezi gălăgioşi care, până la decolare, umplură tot spaţiul cu rezonanţe chinezeşti. Începu să-i urmărească amuzată.

Zborul a decurs normal, fără probleme deosebite, dar oboseala nu s-a lăsat mult aşteptată. Era noapte şi oamenii dormeau.  Ea, în schimb, nu reuşea să adoarmă. S-a uitat doar la televizor.

Avionul ateriză. Elena abia reuşea să se ţină  pe picioarele umflate, în pantofii ei negri, model bărbătesc, cumpăraţi special pentru intrarea pe tărâm chinez. Bucuria sosirii înlătură, însă, pe loc durerea şi oboseala. Fiind o excursie organizată printr-o agenţie de turism la aeroport toţi cei din grup au fost aşteptaţi de un ghid chinez şi transportaţi cu un autocar la hotelul Poly Plaza. Clădirea înaltă, modernă a surprins-o.  Nu a stat, însă, mult în cameră, fiind extrem de grăbită să intre în contact direct cu oamenii, cu străzile, cu atmosfera marelui oraş în care trecutul se îmbina armonios cu prezentul.

Zilele următoare a vizitat, plină de entuziasm, măreţul Oraş interzis, s-a plimbat prin superbele grădini ale Palatului de vară, s-a încărcat cu energia din jurul Templului Cerului şi a urcat pe treptele Marelui Zid, un uriaş care nu a putut, însă, opri invaziile mongole. Următoarea etapă a călătoriei era Shanghai, de unde urma să pornească spre Muntele Huangshan. Acesta era ţinta Elenei, nu  vestitul oraş modern!

Ziua aceea sosi, iar ea simţea o atracţie din ce în ce mai puternică cu cât se apropia de    Munte. Citise undeva că după ploaie o mulţime de nori înconjurau piscurile, dându-ţi impresia că te afli în înaltul cerului. Abia aştepta ploaia pentru a ajunge la cer şi de acolo, din infinitatea lui să rupă o bucată cu care să-şi umple viaţa goală.

Era atât de obosită. Urcase neîncetat, alergată parcă de frumuseţea acelor locuri. Nu vroia să piardă nimic, însetată de a vedea, de a cunoaşte, de a simţi. Privea fascinată pinii aceia cu coroanele lor ireale, stâncile cu forme ciudate de chipuri de oameni sau de monştri, cascadele minunate. Era un peisaj de vis şi Elena înţelegea de ce marele poet Li Bai scrisese atâtea versuri nemuritoare.

Recunoscu din pozele de prin reviste sau postate pe net “Pinul oaspetelui binevenit” şi, cu un ultim efort, ajunse la el. Căzu, pur şi simplu, doborâtă. Nu ştia dacă oboseala fizică era cauza sau inima sa prea plină de măreţia ce se desfăşura prin faţa ochilor. Pinul era învăluit de nori, ea, însăşi, era învăluită de nori. Închise ochii şi se simţi luată pe sus, plutind, aşezată  pe unul din norii aceia pufoşi, albi, aşa cum văzuse prin filmele chinezeşti sau cum citise în “Călătorie spre soare-apune”. Oare îl va vedea pe simpaticul şi neastâmpăratul Rege-maimuţă pregătit să mai facă o poznă la curtea  împăratului ceresc? Deschise ochii, ameţi, căzu sub pinul primitor şi o căldură neobişnuită o pătrunse. Norii se amestecau prin faţa ei, iar stânca aceea, care semăna izbitor cu un învăţat chinez pe care îl văzuse într-o carte, parcă îi zâmbea. Simţi o oboseală dulce şi ochii i se închiseră. Adormi, păstrând pe chip lumina unui zâmbet deschis spre o fericire de început de viaţă.

O lumină puternică străfulgeră cerul. Elena văzu coborând din cer şi îndreptându-se repede  spre ea un nor alb care lua tot felul de forme ciudate ca apoi, apropiindu-se, să devină alb, de o strălucire orbitoare. Ciudat, gândi ea, cum poate exista un asemenea nor ? Mirarea îi crescu când norul se opri lângă ea, aşezându-i-se la picioare, ademenitor. Luând-o ca pe o invitaţie şi cuprinsă de o senzaţie amestecată, de linişte şi curiozitate, intră în nor. Parcă abia aşteptând ca ea să urce, norul se înălţă brusc, cu o viteză uluitoare, ca apoi să plutească uşor, lin, odihnitor. Tulburată, admira o privelişte nemaiîntâlnită vreodată în viaţa ei. Trecu peste piscurile Lianhua, Tiandu, Guangming şi nu ştia unde va ajunge. Nu îi era teamă, nu simţea decât o imensă încântare. Îmbătată de frumuseţea din jurul ei se distra privind norii pe lângă care trecea, mici, mari cu forme curioase care îi aminteau de OZN-urile de pe Youtube. Deodată se trezi în faţa unui nor negru-argintiu care se îndrepta spre ea cu viteza unui supersonic purtând pe el un uriaş cu un cap gigant, cu patru ochi şi două guri. Ceva înspăimântător! Cumplita fiinţă urlă:

– Ce cauţi tu aici, sărmane om? Nu ştii că te afli pe muntele Bogushan, în Ţara Uriaşilor? Ce nebunie te-a adus aici?

Când uriaşul o săltă, cu nor cu tot, pe vârful metalic al degetului său,  inima Elenei încetă să mai bată, iar sângele uită să mai curgă prin vene. Îngheţase, dar de undeva din adâncul fiinţei sale auzi o voce care o îndemna să spună adevărul. Numai spunând adevărul putea scăpa.

– Uriaşule, fii bun şi lasă-mă să merg mai departe. Nu doresc să  fac rău nimănui, vreau doar să mă regăsesc pe mine însămi. M-am pierdut şi acum umblu să găsesc Calea spre mine. Ajută-mă tu! Eşti atât de mare, sigur ştii unde este Calea mea.

Uriaşul o privi cu fulgerele interstelare din ochii lui, dar ei nu îi mai era teamă. Aştepta ca fulgerele să dispară în negura spaţiului. Avea această credinţă. Uriaşul lăsă norul Elenei încet, cu grijă, pe undele cerului şi îi spuse:

– Pleacă, urmează Linia Universului. Priveşte, ascultă, scufundă-te în tine, gândeşte şi îţi vei găsi Calea. Ea va veni la tine. Nu e nevoie să faci nimic. Nimic are mai multă valoare decât ceva.

Uriaşul se îndepărtă într-o mare de fulgere şi tunete. Plecarea lui aduse din nou liniştea, seninătatea, parfumul îmbătător al universului. Elena plutea, reflectând la ce îi spusese uriaşul. Nu înţelegea foarte bine, dar se pomeni reflectând la viaţa sa, tăind-o în felii, analizându-le pe fiecare în parte şi întrezărind, între realizări şi nereuşite, între iluzii şi deziluzii, propriile greşeli, propriile limite. În dragoste nu avusese cine ştie ce noroc şi încetase să mai creadă în iubire. Cariera se împotmolise într-un biroul plin de hârtii plictisitoare. Nu avea perspective, nu avea nimic. Greşise undeva. Unde ? Poate atunci când nu avusese curajul să termine cu totul şi să o ia de la capăt. Să facă doar ceea ce dorea, ceea ce o reprezenta, să-şi urmeze visul.

Cu mintea înnegurată de gânduri nu observă când norul o lăsă, uşor, lângă o tulburătoare cascadă. Printre magnolii alergau căprioarele, iar maimuţele curioase se apropiau de ea, ţopăind şi aruncând cu bulgări incandescenţi. Dintr-unul  sări un omuleţ micuţ, zglobiu şi foarte supărat. Purta o hăinuţă roşie, lungă până în pământ şi o şapcă neagră cu dungi albe.

– Tu nu vezi ce faci, ţipă piticul. Pierzi timpul ! Ce cauţi aici în Ţara Piticilor ?

Elena, uluită tăcea, dar fărâma de om o luă la rost înfuriată:

– Hai, spune ceva. Repede!

– Iartă-mă, te rog. Linia Universului m-a adus aici. Nu doresc decât să-mi găsesc Calea. Tu care eşti atât de mic şi poţi pătrunde peste tot, ce mă sfătuieşti?

– Da, da, sigur, eu sunt mic, auzi! Păi, dacă sunt aşa de mic, de ce ar trebui să ştiu? Tu eşti cea mare! Află tu!

Piticul se bosumflă şi umbla, de colo colo, prin iarbă, încruntat şi cu mâinile la spate.

– Nu te supăra, te rog. Cunoştinţele şi înţelepciunea, nu se măsoară după statura fizică. Sunt sigur că tu  ştii multe.

– Ceea ce e slab învinge ceea ce e puternic, iar ceea ce e suplu învinge ceea ce este rigid.

– Ce vrei să spui? întrebă Elena, înmărmurită.

– Priveşte cascada. Apa pare neimportantă, curge în jos, fără încetare. E slabă, nu rezistă la nimic, dar ea izbeşte aşa de tare şi cu atâta forţă că nimic nu o întrece şi nimic nu ar putea-o înlocui.

Piticul se îndepărtă, sărind pe urechea unei maimuţe.

– Ce faci? Unde pleci, ţipă ea. Nu am înţeles ce-ai  vrut să spui.

– Gândeşte! Fii ca apa! se auzi glasul piticului tăvălit prin blana maimuţei ce se strâmba într-un pin.

Elena mări pasul, îngândurat. Nu pricepuse ce îi spuse uriaşul, iar acum piticul o încurcase şi mai mult. Mergea fără ţintă, pur şi simplu, mergea. Unde, nu ştia. O ducea Linia Universului.

Doi tigrii mari îi apărură în drum. Nu se sperie. Văzuse atât de multe în drumul său, inclusiv propria viaţă derulându-se neîncetat cu ochii minţii, încât nu-o mai putea speria ceva. Un om înalt, frumos, îmbrăcat în albastru, cu o sabie fosforescentă la cingătoare, îi ieşi în întâmpinare.

– Vii de departe. Îţi urez bun venit în Ţara celor nobili.

Bărbatul zâmbea larg. Avea un chip luminat, o privire blândă, albastră.

Elena era încântată la vederea lui şi a altor oameni care culegeau flori roşii şi albe din nişte arbuşti.

–            Dar cine sunteţi voi şi ce faceţi aici?

–  Aici este tărâmul longevivilor şi cu aceste flori ne hrănim. Ne grăbim, pentru că ele înfloresc dimineaţa şi după – amiaza se veştejesc.

–          Şi aceste flori trecătoare vă aduc viaţă lungă? se miră ea.

–          Nu florile sunt cauza longevităţii noastre, ci omenia, virtutea, iubirea, răspunse omul

zâmbind, binevoitor.

Elena se arătă neîncrezătore:

– Nu poate fi acesta secretul, spuse ea.

– Tu nu crezi, ai nevoie de timp. Priveşte adânc în sufletul tău, caută şi vezi ce-ţi lipseşte. Dacă afli că îţi lipseşte iubirea, atunci, caut-o, sădeşte-o adânc şi las-o să crească, să se dezvolte, să-ţi umple fiinţa. Atunci, va răbufni, va ieşi la suprafaţă şi va umple inimile celor de lângă tine.

– Dar eu vreau să-mi găsesc Calea, să mă regăsesc pe mine însumi.

– Caută iubirea, zise bărbatul albastru, îndepărtându-se, străjuit de cei doi tigrii înaripaţi.

Elena plecă mai departe. Unde? Nu ştia. Urma doar Linia Universului, un drum lung, parcă fără sfârşit, ascuns într-un necunoscut tulburător, ascuns celor care nu vroiau să vadă.

Să caute iubirea, spusese bărbatul. Unde? Pentru ea iubirea încetase demult să existe. Era cuprinsă de gânduri, care îi zumzăiau în creier neobosite, amestecate, nu se puteau aranja într-o ordine, nu îşi găseau sensul. Erau momente când se limpezeau şi Elena se lumina, având impresia că a găsit Răspunsul, dar apoi se amestecau mai tare, într-o nesfârşită mişcare circulară, ameţitoare. Oare, când se va termina, când aceste gânduri se  vor linişti, iar ea va găsi Calea?.

Continua să meargă şi văzu, ieşind printr-o poartă cu o formă necunoscută plină de stele metalice, un bătrân slab, cu o barbă lungă, albă şi mustăţi coborând până în pământ, îmbrăcat într-o haină lungă roşie cu mâneci largi. Ce ciudat, gândi Elena, seamănă perfect cu bătrânul taoist pe care l-am văzut prin poze. Se apropie de el, dar bătrânul nu-i dădu atenţie. Stătea  pe vârful unei stânci, cu ochii închişi, meditând. Nu îndrăznea să-l deranjeze, dar bătrânul rupse tăcerea:

– Tu ai muncit toată viaţa, ţi-ai risipit suflul vital dorind mereu să ajungi mai sus, să ai bani, să ai pace în familie, iar acum eşti secătuită. Întoarce-te acasă şi reintră în valurile vieţii, lasă-te purtată de ele şi nu-ţi mai fie teamă. Dacă nu vrei să fii doborâtă, lasă-te acoperită de ele şi în acest fel vei reuşi să învingi. Mergi în sensul firii şi vei găsi Calea. Este firesc să existe supărări, dureri pentru că altfel nu ar mai exista veselie, bucurie. Dar tu nu trebuie să te laşi afectată de lucrurile mărunte, găseşte echilibrul în propria ta natură, apleacă-te asupra ei şi vei găsi eul interior. Pleacă! Întoarce-te acasă şi ia totul de la capăt ca şi când te-ai fi născut a doua oară.

Bătrânul vorbea încet şi rar, iar Elena asculta încercând să pătrundă înţelesul acelor cuvinte. Da, avea dreptate, se lăsase afectată de toate treptele vieţii sale şi uitase să trăiască, pierzându-se în oceanul banalităţilor existenţei.

Norii se ridicaseră, eliberând Muntele de misterul peisajului învăluit şi ocupându-l de razele unui soare blând proiectat pe un cer de un albastru ireal. Elena se trezi sub pinul ce atingea cu coroana lui soarele. Simţea măreţia singuratică a priveliştii, o simţea pătrunzându-i prin toate părţile corpului. Era o invadare a propriei fiinţe, o infuzie de energie de început de lume. Renăscu.

Se ridică şi plecă, unită cu pământul pe care călca, cu pădurile prin care trecea, cu soarele care-l încălzea, cu cerul sub care mergea. Ajunse la “Podul Dragonului Alb” şi apa albastră, de cerneală îl atrase spre ea. Se aplecă, dorind să primească binecuvântarea acelei ape puternice, de neînvins. Din adâncul ei o privea un bătrân slab, cu o barbă lungă, albă şi mustăţi coborând până în pământ, îmbrăcat într-o haină lungă roşie cu mâneci largi…

Elena, somnoroasă, privi o clipa adresa paginii de web: http://en.wikipedia.org/wiki/Laozi, şi cu mişcări lente închise calculatorul. Era târziu…