În dimineaţa aceea înnorată de luni, diavolul urcă în autobuz la aceeaşi staţie cu ea. Arăta cam la douăzeci de ani, avea fese bombate şi ochii săi dădeau un nou înţeles cântecului despre albastrul infinit. Coarnele portocalii, cam cât degetul mic al Sorinei, erau ascunse pe jumătate de pletele castanii, înfoiate de vântul jucăuş.

Autobuzul era plin, dar diavolul se mişca rapid pe culoar, fără să împingă pe nimeni. Pliantul nu i-l întinse ei, ci puştoaicei de pe scaunul din faţa ei. Era tipărit pe hârtie lucioasă, albă ca puful de pe aripile unui înger. Deşi vedea scrisul pe dos, Sorina îl putea citi fără probleme. Nu-ţi fie frică de iad! Şi ei sunt acolo şi de distrează de minune. Ei erau o actriţă care luase prea multe somnifere şi doi politicieni locali, zdrobiţi de TIR-ul care intrase într-o coloană oficială. Toţi trei stăteau într-un fel de saună şi surâdeau fericiţi, ciocnind nişte pahare pline cu ceva ce părea şampanie. Sorina îşi mută privirea pe geam, dar nu înainte să vadă numărul de pe spatele plianului. 666, gratuit în toate reţelele. Iadul ştia cum să-şi facă reclamă.

Autobuzul se aproapia de staţia de la universitate şi puştoaica se ridică. Pliantul i-l intinse chiar înainte să-şi facă loc spre uşă.

– Părea că vă interesează, zise maliţios fata.

Surprinsă, Sorina îl luă şi-l îndesă în poşetă. Ea cobora la următoarea. Strânse din dinţi când autobuzul frână brusc, împingându-i în spate sarsanaua unui moş, plină cu barabule. Când maşina se puse iar în mişcare, Sorina îi dădu moşului un cot în coaste şi începu să înainteze.

Diavolul era chiar lângă uşa din faţă şi fluiera melodia din Love Story. Purta cizme cu tocul înalt, roşii, iar Sorina tare ar fi vrut să ştie dacă înăuntrul lor erau chiar copite. Blugii îi erau destul de strâmţi cât să fie aproape sigură că n-avea coadă. Totuşi, nu-l văzuse încă pe dracul gol… Iar judecând după muşchii care se iţeau din tricoul roz, ar fi avut ce vedea. Uşa se deschise şi diavolul coborî fără să-i dea nicio atenţie. Sorina îl urmă, dorindu-şi ca necuratul să se uite măcar o dată în urmă.

După doar zece metri însă, diavolul dispăru cu un pocnet de muschetă. Femeia care venea din direcţia opusă, o matroană care doar părea gravidă, duse mâna la inimă.

– Urăsc când fac asta! îi zise Sorinei, bălăngănindu-şi războinic geanta. Ne-au năpădit, leneşii dracului! Toată ziua, la televizor şi în ziare, ori e reclamă la Corporaţia Lucifer, ori poze de la acţiunile caritabile ale Fundaţiei Belzebuth… În autobuz, tot de ei dai! Măcar de-ar avea decenţa să meargă pe stradă ca toţi oamenii. Ce dacă-s draci, nu le strică să facă mişcare!

Sorina o privi aiurită. Madama era serioasă ca o învăţătoare care predă tabla înmulţirii.

– Nu le daţi atenţie, doamnă, zise, oprindu-şi cu greu râsul. Ei îşi văd de-ale lor, noi de-ale noastre.

Femeia clătină din cap, cu aerul profetului neînţeles în ţara sa.

– Ceilalţi s-ar fi purtat altfel, sunt sigură! zise şi cârmi spre magazinul alimentar.

– Ceilalţi n-au dat niciun semn de viaţă, şopti Sorina. Poate nici…

Nu termină fraza. Nu fusese niciodată credincioasă, dar lucrurile se schimbaseră când, în urmă cu doi ani, podelele caselor se înfierbântaseră, iar dracii începuseră să-şi facă apariţia. Toată ţara îşi ţinuse răsuflarea, şi ea odată cu restul românaşilor, aşteptând replica echipei în alb. Dar urmase doar tăcerea. Pentru Sorina, deziluzia nu era foarte mare. Se dovedise că nici pentru alţii. În afară de câteva sute de sinucideri, o revoltă în Ferentari şi slujbe speciale ţinute de ierarhii tuturor bisericilor, integrarea Corporaţiei Lucifer în România mersese surprinzător de bine. Probabil, ajutaseră şi coletele cu mâncare şi haine, împărţite în marile intersecţii ale oraşelor sâmbătă de sâmbătă. Se spunea că firma plătea dividende importante acţionarilor. Oricum, cota ei la Bursă creştea constant. Încornoraţii investeau în diverse domenii şi se pricepeau la afaceri.

Abia după ce traversă strada plină de gropi astupate de mântuială, Sorina îşi privi ceasul. Întârzia la serviciu. Nu grăbi însă pasul. Redactorul şef era plecat în vacanţă, în Tenerife. În rest, nimeni n-avea să observe ora când ajungea fata de la corectură. Reporterii aveau atâtea subiecte tari de urmărit! De ea aveau să-şi amintească doar după ce-şi scriau ştirile, şi atunci ca să-i spună să nu le mai strice figurile de stil cu gramatica ei. Oricum, primele se terminau paginile de anunţuri. Iar pe alea le citea în fugă, cât să se asigure că nu intră vreo aiureală de genul “cumpăr rochie clonă”.

Câteodată, avea impresia că unii dintre băieţii ăia, care probabil dormeau cu pixul în mână, nici nu ştiau cum o cheamă. Mai ales Mircea. De ce ar fi ştiut? Pe el îl interesa doar decolteul Angelei, de care nu-şi desprindea privirea. Parcă ar fi avut magnet sânii ăia obraznici, eliberaţi din strânsoarea sutienului! Angelei îi aducea şi cafea de la aparatul de la subsol, unde era şi biroul Sorinei. Capucino, cum îi plăcea şi ei. Dar ce, el ştia asta?

Cu Mircea dădu nas în nas pe scări şi îşi compuse o privire languroasă, pentru orice eventualitate.

– Bună, Mircea, ce mai faci? şopti, sperând că el îi va simţi parfumul.

Little black dress, al dracului de scump, la fel ca al Angelei.

– Bună, tipo! răspunse el leneş. Am fost la partid, pe Ştefan cel Mare. Nebunii tocmai au semnat o convenţie de colaborare cu Fundaţia Belzebuth. Da ţi-a intrat ceva în ochi, de ce clipeşti aşa?

– Mda, mormăi dezamăgită Sorina şi se năpusti în birou.

Ce credea că face? Trânti poşeta pe masa pe jumătate plină de praf, mai degrabă furioasă pe sine decât pe el. În fond, nu era îndrăgostită de bărbatul ăla cu aere de fante de mahala, care trecuse prin două divorţuri, chiar dacă arăta ca un manechin. Pliantul foşni când călcă peste el. Îl ridică, studiindu-l de parcă-l vedea prima oară. Literele păreau mai groase şi mai aprinse, chiar şi hârtia era mai caldă. Se întrebă cum ar fi stat lucrurile dacă tabăra cealaltă ar fi făcut primul pas.

Pufni şi deschise calculatorul. De ce ar fi interesat-o asta? Mototoli pliantul, gata să-l arunce la coşul de gunoi. Dispăruse şi ăsta.

– Minunat, zise. Până şi femeia de serviciu şi-a făcut treaba de mântuială la mine!

Din macheta primei pagini de anunţuri, pozele se holbau batjocoritor la ea. Siguri de sine, în ferparele lor, doi moşnegi păreau că spun că nici morţi nu s-ar interesa de ea.

– Ia mai duceţi-vă dracului! murmură Sorina şi ieşi să caute coşul.

Mircea îl folosea dezinvolt pe post de scrumieră, în timp ce-i mângâia palma Angelei.

– Linia vieţii, iubire, e foarte lungă la tine, zise Mircea, fără să-i dea atenţie Sorinei.

Angela chicoti şi sânii îi tresăltară, iar Mircea se apropie şi mai tare de ea. Sorina se răsuci şi intră înapoi în birou, simţindu-se ca un copil care a dat peste tata în baie. Fără să se mai gândească la ce făcea, înşfăcă receptorul şi formă numărul. 666, gratuit din toate reţelele. După şase ţârâituri închise, frecându-şi palma înfierbântată.

– Ce mama dracului? murmură, aruncând ghemotocul de hârtie, acum ud de transpiraţia ei, drept pe podea.

– Mama e bine, mulţumesc de întrebare, auzi o voce plăcută din spatele ei.

Nici rezultatul împerecherii dintre Bruce Lee şi Speedy Gonzales nu s-ar fi întors mai repede decât ea. Întâlni surâsul nonşalant al unui bărbat la vreo treizeci de ani, în costum negru, cu cravată roşie şi cămaşa violet. De data asta, coarnele se vedeau foarte bine.

– Cine? Ce? bâigui Sorina.

– Liniştiţi-vă, stimată domnişoară! surâse dracul şi-i ţinu elegant scaunul.

– Am sunat…, începu Sorina.

Se opri. Cuvintele nu păreau să corespundă magnitudinii evenimentului.

– Sigur că da! răspunse dracul. Am venit! Corporaţia Lucifer e renumită pentru promptitudinea serviciilor sale. După ce am văzut pe hol, bănuiesc deja cum vă putem ajuta.

– Nu-mi vând sufletul! izbucni Sorina.

– Păi vi-l cere cineva? Ce să facem cu el?

– Cum adică? se miră Sorina. Păi, Faust… Toate poveştile…

Diavolul dădu din mână a lehamite.

– Ficţiunea e frumoasă, dar realitatea capitalistă-i altă mâncare de peşte, răspunse suav. Nu, nici nu ne gândim să vă lăsăm fără cea mai importantă posesiune! Dar putem negocia alte modalităţi de plată, după modelul bancar. Cu dobândă variabilă, totuşi.

– Vreţi să spuneţi că pe Lucifer nu-l interesează sufletele? îl chestionă încă suspicioasă Sorina.

– Nici chiar aşa, recunoscu diavolul. S-au achiziţionat suflete de calitate superioară…

Asta era prea de tot! Sorina începu să fiarbă pe dinăuntru.

– Adică e ceva-n neregulă cu sufletul meu? se stropşi. E de calitate inferioară, care va să zică?

Diavolul tuşi încurcat şi scoase din manşetă un buchet de garoafe sângerii.

– Nu vă enervaţi! spuse, întinzându-i-l. Fiecare client este valoros pentru corporaţia noastră…

Sorina izbi florile de perete.

– Nu, nu se poate aşa! strigă. Vreau să beneficiez de acelaşi tratament ca toată lumea!

Diavolul suspină şi se tamponă la colţul ochiului stâng cu o batistă mică, roz.

– Dacă insistaţi…

– Insist!

Din cealaltă manşetă, dracul extrase un contract.

– Poftiţi! E simplu, vi se garantează îndeplinirea oricărei dorinţe, în schimbul sufletului. Ar mai fi doar problema garantului.

– A garantului? repetă buimacă Sorina.

– Păi şi la bancă se cere, stimată domnişoară. Puteţi refuza predarea sufletului ori pot interveni factori neprevăzuţi, şi atunci îl ridicăm pe cel al garantului.

– Ştiu şi eu, murmură Sorina. Trebuie să discut cu prietenii…

Diavolul o bătu încurajator pe umăr.

– Nu vă alarmaţi! La noi e mai simplu decât la alte instituţii. Garantul nu trebuie să-şi dea acordul, doar să ne procuraţi o picătură din sângele lui.

De pe hol se auzi bâzâitul aparatului de cafea.

– Aha, murmură Sorina şi adună o agrafă din sertar. Imediat!

Mircea se aplecase să ia cafeaua Angelei când îl înţepă. Înainte să o întrebe ce face, era deja înapoi în birou. Diavolul mirosi agrafa şi rânji. Îndată ce metalul atinse contractul, hârtia deveni purpurie.

– Nu vreţi să-mi ştiţi dorinţa? Intrebă Sorina, rezemându-se de masă. Ce se întâmplă dacă n-o puteţi îndeplini?

– Nu există aşa ceva! spuse dracul. Îndeplinim câteva mii de dorinţe pe zi, de mii de ani. Iar pe-a dumneavoastră o cam bănuiesc. E una din două posibile.

– Şi totuşi…

– Dacă s-ar întâmpla asta, toate tranzacţiile de până acum ar fi declarate nule. Semnatarii respectivelor contracte ar urca în lift, la un moment dat noi i-am urma… Dar este o ipoteză de domeniul ştiinţifico- fantasticului, tipul de la etaj n-ar permite-o niciodată. Semnaţi, vă rog! Cu sângele dumneavoastră.

Sorina nu comentă când îi întinse agrafa. Oricum, semnătura ei era scurtă.

– Deci, ce să fie? zise diavolul, rotindu-şi coarnele. Ca tânărul de pe hol să se îndrăgostească de Sorina? Sau, poate, ca Sorina să devină de-a dreptul irezistibilă pentru oricine?

Cuvintele necuratului i se învârtiră în minte cu viteza unei tornade. Sorina îi întoarse rânjetul, se apropie şi-i şopti ceva la ureche.

– Să fiu al dracului! ţipă diavolul. Trebuie să discut cu şefu despre asta şi n-o să-i placă deloc!

Dispăru într-un nor de fum şi nu mai auzi de el.

Marţi, heruvimul o aştepta în staţia de tramvai. Avea tenişi chinezeşti, şort bleu ciel şi aripi vânjoase, care făceau mai mult curent decât aparatul de aer condiţionat din biroul redactorului şef.

– Bună dimineaţa, Sorina, îi zise răguşit şi-şi învârti o ţigară. Mă bucur să te cunosc, zău. Destui dintre noi îi spun de ceva vreme că e timpul pentru o contraofensivă de imagine. Ei, eşti gata de excursie?

– Da, murmură Sorina şi-l luă de braţ.

De data asta, ea avea să monopolizeze prima pagină. De ce l-am lăsat pe Lucifer să-şi facă de cap. Interviu în exclusivitate. În doar o zi, toată lumea avea să ştie cine era Sorina. Iar Mircea… Ei bine, ea putea mai mult decât atât.