Ce faci când afli că nu mai poţi practica meseria pe care o iubeşti mai mult decât orice? Iar asta se întâmplă când eşti doar la un pas de succes. Cel adevărat, tradus nu doar în onorarii cu multe zerouri, ci şi în independenţă, în posibilitatea de a schimba vieţile celor fără speranţă… Te urci pe un pod înalt şi te gândeşti la toate visele pe care ţi le-ai făcut, la toate bucuriile pe care le-ai sacrificat ca să devii medic. Te uiţi cum se lasă noaptea peste oraşul atâtor deziluzii şi meditezi la ce te aşteaptă. Ai putea să te dedici glorioasei cariere de telemarketer, să-ţi cauţi de lucru pe un vas de pescuit crabi sau să prepari hamburgheri la Mc’ Donalds.
E clar că nu vei mai călca într-un spital decât dacă-ţi rupi gâtul. Poate asta şi meriţi, doar ai omorât un amărât pe masa de operaţie. Tu l-ai ucis, nu narcomanul care ţi-a zis să faci ce nu trebuia! Trebuia să nu te blochezi, să nu-l asculţi, să nu dai înapoi în faţa privirii lui tulburi, dar încărcate cu aceeaşi morgă profesorală.
Am privit în jos. Oceanul nu părea aşa de rece, iar gândul că nu ştiam să înot nu mai era deloc sinistru.
— Ai de gând să sari ori nu, Mick? m-a interogat o voce groasă.
M-am întors şi am încercat să străpung cu privirea ceaţa lăptoasă care se lăsase peste golf şi se lipise de mine ca încă un strat ud de piele. Am zărit cu greu un tânăr brunet căţărat pe parapet, la câţiva metri de mine. Un picior i se bălăngănea chiar deasupra oceanului, dar ţicnitul surâdea nepăsător. Nu părea să aibă peste douăzeci de ani. Purta pantaloni de piele şi o cămaşă vişinie tăiată în V, a cărei despicătură ajungea spre buric, dar nu arăta înfrigurat. În nara dreaptă avea prins un cercel din aur, altul îi ieşea dezinvolt din sprânceana stângă. Părul îi era ţepos şi sângeriu. Mi-am încheiat geaca şi m-am holbat la el, conştientizând deodată cât de lung era plonjonul de care mă pregătisem.
— Dă-te jos, e periculos! i-am strigat.
Nu îndrăzneam să mă mişc spre el. Un mort din vina mea era de ajuns.
— Trebuie să recunoşti că asta-i o replică bizară pentru cineva care vrea să se sinucidă, a spus binevoitor găliganul.
Avea un ton mult mai matur decât arăta.
— De unde ştii ce voiam să fac? l-am chestionat. Cine eşti şi ce dracu vrei?
— Toate la timpul lor, amice. Toate la timpul lor! Spune-mi Nemy, dacă trebuie neapărat să-mi zici cumva.
Nemy? Ce nume e şi ăsta? Am încercat să-l ignor pe zălud şi să mă bălăcesc iar în depresie, însă se cam topise din cauza enervării.
— Ce zici, leşini când atingi apa şi te duci ca piatra la fund? Sau apuci să te zbaţi oleacă înainte să te îneci? a continuat jovial Nemy. Eu aş alege prima variantă. Ar fi un pariu palpitant, totuşi. Nu mai aştepţi să chem pe cineva? Dacă sari, adică… Aş putea câştiga zdravăn din afacerea asta!
Deja îmi pierise orice gând sinucigaş. M-am desprins de parapet şi m-am uitat cu blândeţea unui asasin pensionar la Nemy. Ceaţa îmi cam distrugea însă efectul, iar Nemy mi-a răspuns cu un rânjet de leu sătul.
— Ascultă, băiete, eşti nebun? m-am răstit. Cum poţi vorbi aşa cu cineva aflat la un pas de moarte? Cu cineva în suferinţă?
Deveneam isteric, dar nu-mi păsa. Moaca batjocoritoare a lui Nemy îmi ridica tensiunea la valori care l-ar fi băgat în sperieţi pe orice rezident. M-am gândit foarte serios să-i trag o mamă de bătaie. Chiar dacă aş fi ajuns într-o celulă, n-ar fi contat. Se găseau slujbe la învârtit chiftele şi pentru cei cu cazier.
— Uşurel, amice! a zis Nemy şi s-a întins uşor. Nu vrei ceva de băut, să te răcoreşti?
A aterizat chiar lângă mine cu precizia unui gimnast olimpic şi a făcut o piruetă, făcând aerul răcoros al lui octombrie să-mi vâjâie pe la urechi. Deja nu mai ştiam dacă să râd ori să-l pocnesc. Până la urmă, am scos un fel de chiţăit de şoarece beat.
— Nu, mulţumesc, am murmurat. Cred c-am să mă abţin de la orice băutură o vreme.
— Poate că aşa-i mai bine, a fost de acord Nemy, cu aerul cuiva care face o concesie. Nu se iau decizii importante decât cu mintea limpede, zice tata la fiecare aniversare a bunicilor. Mă întreb însă… Până una-alta, te-ar deranja să câştigi câteva mii de dolari?
Am început să-l privesc altfel. Nu avea faţă de nebun şi nici de mafiot începător, dar aparenţele puteau fi înşelătoare. Profesorul meu o dovedea cel mai bine. Pe de altă parte, cine ştia de unde sărea iepurele? Având în vedere perspectivele mele luminoase, n-ar fi trebuit să mă arăt prea mofturos. Puteam măcar să-l ascult.
— Pe cine vrei să omor? am şoptit doar pe jumătate în glumă, gata să fac un pas înapoi.
— Pe nimeni. De fapt, vreau să mă ajuţi să vindec o javră.
— Javră? am repetat neîncrezător.
— Căţel, dacă-ţi place mai mult cum sună.
Ar fi fost cazul să mă simt jignit de propunere, dar eram prea sleit emoţional pentru asta. Mai degrabă simţeam cum mi se trezeşte curiozitatea. Era clar că vorbele lui Nemy ascundeau nişte dedesubturi dubioase, dar încă nu mă prindeam despre ce era vorba.
— De ce nu-l duci la veterinar? am întrebat. Dacă învârţi mii de dolari, orice clinică îşi va deschide poarta şi pentr-un câine turbat.
Nemy a oftat.
— Păi, dacă vii cu mine să-l vezi, ai să înţelegi de ce. Am o cocioabă în apropiere. Ajungem într-un sfert de oră, cu motoclicleta.
Putea fi invitaţia care să mă transforme într-un leş tranşat în cinşpe bucăţi, numai bune de servit la cină pentru javra cu pricina. Orice om cu mintea întreagă ar fi refuzat-o.
— De ce nu? am zis. Ia-o înainte!
Motocicleta lui era neagră şi lucioasă. Am urcat în spate şi a ţâşnit pe drumul întunecat. Mergeam foarte repede, deşi pana de curent părea să fi afectat tot districtul. Mă ţineam de mijlocul lui Nemy ca o fetişcană îndrăgostită, încleştându-mi fălcile la fiecare viraj zgomotos. După al treilea, am început să fiu încercat de tendinţe criminale. Aş fi putut să-l strâng de gât înainte să-şi dea seama, doar ca să se oprească din acea goană nebună care-mi invita anatomia tubului digestiv să se schimbe. Ar fi pierdut însă controlul bolidului şi am fi ajuns în infern amândoi. Ca fiecare al doilea esculap, nu eram o persoană credincioasă, dar după ce mă holbasem la apa murdară a oceanului şi îmi imaginaseam cum îmi mănâncă peştii ochii, parcă n-aş mai fi vrut să dau bineţe Creatorului. Aşa că-i respiram în ceafă lui Nemy şi încercam să nu mă gândesc la nimic.
Măcar în privinţa distanţei nu minţea. Motocicleta s-a oprit scrâşnind şi am privit în jur, profitând la maximum de lumina farurilor. Eram în faţa unei case ai cărei pereţi erau mânjiţi cu zeci de cranii fosforescente şi acoperişul stătea într-o rână. Cele două ferestre mari aveau jaluzele roşii, uşa de fier părea extrem de solidă. Nemy a coborât de pe motocicletă, a învârtit cheia în yală, a deschis uşa cu un scârţâit lugubru şi mi-a surâs încurajator.
— Intră, te rog! a zis aproape dulce.
Era ultima şansă să dau bir cu fugiţii.
— După tine, am mormăit.
Zăream doar o lumină vişinie şi mă simţeam parcă eram gata să intru într-un bordel. Ei, la asta nu mă gândisem, un pervers care acostează sinucigaşii! Ce s-ar bucura televiziunile de o asemenea poveste. Oricum, cea a operaţiei eşuate se cam fumase de când spitalul o dăduse la pace cu familia îndoliată.
— Pizda mă-sii, am murmurat şi am intrat.
Holul s-ar fi potrivit mai bine la dimensiuni unui palat genovez, iar asta nu e singura bubă! Pereţii pulsau spre mine, acoperiţi cu tapiserii în care ardeau flăcări uriaşe. Tălpile mi se înfundau într-un covor gros, sângeriu, croit dintr-un material pe care nu-l puteam identifica. Mirosea ciudat, a sulf şi tămâie în acelaşi timp. Nemy a deschis uşa din dreapta şi am auzit un mârâit nu prea prietenos.
— Cuminte, Cery! a zis Nemy. Ţi-am adus un doctor.
Am intrat nonşalant într-un fel de… sală de bal? Cam atât de mare era încăperea cu tavan purpuriu. Podeaua părea făcută din tăciune. Peretele unde ar fi trebuit să văd fereastra era acoperit cu oglinzi. În toate se reflecta Cery, şi zău dacă n-ar fi fost de ajuns şi una singură!
Creatura avea trei capete, o viperă în loc de coadă şi blană de un roşu atât de intens că-mi făcea privirea să o ocolească instinctiv. Capul din dreapta era de buldog, cel din mijloc de lup, iar ultimul de pekinez. Tocmai ăla mic lătra. Buldogul avea ochii roşii şi-i curgeau balele pe bărbie. Şi lupul părea bolnav, dar reuşea să păstreze un aer marţial.
— Nu-l lua în seamă, doar zgomotul e de el, mi-a spus binevoitor Nemy.
Mi s-au muiat picioarele şi am căzut drept în fund. Poponeaţa mea era totuşi mai puţin zguduită decât mintea.
— Ce-i… asta? am îngăimat.
Nemy a trecut palma prin aer şi un fotoliu negru s-a materializat lângă Cery. S-a aşezat în el şi şi-a încrucişat picioarele. Cery a horcăit cu o urmă de demnitate ultragiată.
— Asta? a zis Nemy. Of, oamenii! Nu vă mai învaţă nimic la şcoală? Cu cine seamănă?
N-am făcut niciun efort să mă ridic, deşi podeaua era fierbinte. Pekinezul începuse să scheaune şi Nemy l-a mângâiat pe creştet. Şarpele s-a clătinat molatec spre mine.
— Cerberus? am şoptit neîncrezător.
— Vezi că ştii? Necazul e că tata ţine sub observaţie toate cabinetele veterinare. O face încă de prin anii ’50, când Cery a dat o raită prin lumea voastră.
Am clipit şi m-am ciupit, dar javra era tot acolo.
— Tata? am zis doar ca să mă aflu în treabă.
— Hades, fireşte. Ascultă, nu avem mult timp la dispoziţie! Tata a plecat cu Persefona într-a doua lună de miere şi mi l-a dat pe Cery în grijă. Iar el, pezevenghiul, a întins-o! Hades se întoarce mâine. Dacă nu-l găseşte sănătos pe Cery, o să mă trimită într-al cincilea cerc pentru sute sau chiar mii de ani. Sau, şi mai rău, mă pune să-i ţin locul. Tata are un simţ pervers la umorului, nu degeaba-i stăpânul lumii subpământene. Asta ca să nu mai socotim ereditatea! În fine, chiar n-aş vrea să stau în calea sufletelor ălora scofâlcite care abia aşteaptă s-o întindă… Nici nu-ţi poţi închipui cât de greu e!
Am scos un sunet gutural. Într-adevăr, nu-mi puteam închipui. Nici nu voiam s-o fac. Oare eram încă pe pod, cu minţile rătăcite? Poate deja sărisem, şi toate astea se petreceau doar în închipuirea mea, incapabilă să accepte moartea? Nemy a pocnit din degete şi m-a privit aspru.
— Mick, revino-ţi! Trebuie să-l ajuţi pe Cery.
Nu ştiu cum am reuşit să mă ridic şi să mă apropii de potaie. Mi-a râgâit drept în faţă.
— Câinele iadului se poate îmbolnăvi? am murmurat. N-am mai auzit de aşa ceva.
Nemy a ridicat din umeri, cu un aer destul de nefericit.
— În lumea subpământeană se întâmplă tot felul de chestii care nu apar în ziarul de dimineaţă! Dar ai dreptate, acolo Cery e invulnerabil. Superman şi şleahta lui ar plânge ca nişte ţânci uzi la poponeaţă numai să-l vadă.
Cery l-a privit cu toate cele trei perechi de ochi şi şi-a lins toate cele trei boturi. Părea să aprecieze complimentul.
— Dar aici, se pare, i se poate întâmpla orice, a continuat Nemy. Haide, suflecă-ţi mânecile, doctore!
Am clătinat din cap şi Cery mi-a repetat gestul. Cu toate trei capetele. Era de-a dreptul greţos.
— Sunt…, am bâiguit. Eram chirurg. Ştiu să tratez oameni, nu animale.
Nemy s-a lăsat în genunchi lângă javra care începuse să tremure. Buldogul a închis ochii, lupul a urlat şi pekinezul a scâncit.
— După cum vezi, Cery nu-i un simplu animal, s-a răstit Nemy. Ai să-l salvezi, doctore, sau o să stăm unul lângă altul într-al cincilea cerc!
Eram deja prea amorţit ca să mă sperii. Am privit cu îndoială creatura care scheuna cu toate boturile. Ochii îi erau sticloşi şi jalnici, şarpele din coadă nu mai sâsâia. Mi s-a făcut milă de Cery, deşi n-aveam habar cum să-l tratez. Până la urmă însă, era ultimul meu pacient şi aveam să-mi dau toată silinţa.
— Fii băiat cuminte, Cery, am murmurat şi i-am pipăit nasurile.
Erau toate uscate şi fierbinţi, dar cine ştia cum era normal pentru câinele iadului? Nemy mă fixa cu speranţă.
— Mi-ar trebui un termometru, am zis.
Nu prea m-am mirat când a apărut unul în mâna lui Nemy. Mi l-a întins şi a mângâiat din nou buldogul.
— Fii cuminte, Cery! a zis cu o urmă de disperare în voce. Mick o să te facă bine.
Cery a urlat mai ceva decât o sirenă de fabrică atunci când i-am luat temperatura, dar n-a încercat să mă muşte ori să mă zgârie. Termometrul arăta 50 de grade.
— Nu cred că-i de bine, am zis.
Nu mi-a răspuns nimeni. Eram de capul meu şi, de data asta, nu aveam pe cine să dau vina dacă o zbârceam. L-am examinat cu atenţie pe Cerberus, dar n-am găsit răni sau semne de vătămare internă. Mi-am scărpinat gânditor bărbia, remarcând că degetele îmi miroseau parcă scurmasem în tomberoane.
— Ai spus că a fugit, l-am întrebat pe Nemy. Cât timp a lipsit şi unde-a fost?
— Doar o oră, pezevenghiul, dar mi-a dat destul de lucru! L-am găsit în piaţa de peşte. A trebuit să şterg imaginea lui din amintirile atâtor oameni… E o chestie epuizantă, drept să-ţi spun. După ce se întoarce tata, am de gând să-mi iau o vacanţă. Poseidon mă tot invită de ceva vreme.
— OK, am zis. Ce-ai făcut în piaţa de peşte, Cery?
Era doar o întrebare retorică şi totuşi javra a răspuns cu un scuipat. Mi-am şters palma dreaptă de pantaloni şi am căzut pe gânduri. Orice alt câine, scăpat în piaţa de peşte, ar fi înfulecat până i s-ar fi făcut rău. Iar dacă dăduse şi peste nişte fructe de mare stricate…
— A vomitat? am întrebat.
— Nu, a zis Nemy.
Am decis că lucrul cel mai bun pentru Cery era să o facă.
— O saramură, am şoptit. Aşa o să elimine otrava.
Nemy a preparat într-o clipită saramura, însă n-a fost simplu s-o turnăm pe toate cele trei guri. Buldogul încerca să se ferească, pekinezul să mă muşte. Lupul s-a mulţumit să mă zgârie până spre cot, de parcă ar fi fost pisică. Dacă n-ar fi fost Nemy, n-aş fi reuşit. Când am terminat, eram ud până la brâu, iar braţele mi se acoperiseră cu răni sângerânde. Cery părea şi el epuizat, aşa că a fost ceva mai uşor cu cărbunele şi laxativele.
— Acum trebuie să aşteptăm, am şoptit. Altceva nu ştiu să fac. Poţi să mă iei cu tine în infern, dacă vrei…
— Ai făcut treabă bună, amice, mi-a zis Nemy şi m-a bătut pe umăr. Nu cred c-ai să ajungi acolo prea curând!
M-a luat cu somn aproape imediat. Când m-am trezit, eram în dormitorul meu. Cum ajunsesem acolo, n-aveam idee. Pe pat, lângă mine, era aşezată o geantă de fâş plină cu bani. I-am numărat, aşteptând să mi se topească printre degete. Zece mii de dolari. Deasupra lor se odihnea un bilet pentru o croazieră de lux.
— Bonus? am mormăit. Merit unul!
Mi-am privit braţele. Rănile dispăruseră. Dacă n-aş fi văzut geanta, aş fi jurat că totul a fost doar un vis urât. Aşa, mi-am zis că vacanţa la tropice n-o să-mi strice. Aveam să folosesc timpul pentru a-mi pune gândurile şi viaţa în ordine.
Vremea era frumoasă, peisajele superbe şi mâncarea gustoasă. Croaziera mi-a părut o idee foartă bună până când, într-o dimineaţă însorită, din adâncul albastru s-a ridicat krakenul şpanchi, gonind toţi delfinii. Îl călărea căzăceşte un bărbos cu plete verzi şi trident.
— Mick, unde eşti? a tunat. Avem nevoie de o consultaţie!