Aţi auzit cu toţii de lumea falsă pe care regele Suddhodana a clădit-o cu migală în jurul fiului său, Buddha Siddharta Gautama, în dorinţa deşartă de a-l ţine departe de suferinţa şi tristeţea care, nu-i aşa, ne contaminează încă din clipa în care tragem prima gură de aer. Cunoaşteţi, la fel de bine, şi continuarea: trezindu-se într-o noapte, Buddha şi-a zărit cele 365 de concubine adormite în marile săli din jurul dormitorului princiar, iar simpla vedere a trupurilor lor tolănite şi nemachiate, rătăcite în vulgaritatea somnului, scărpinându-se cu pudoare inconştientă, cu picioarele răstignite, cu gurile larg deschise şi cu nările sforăinde, cu bălţi de salivă adunate pe cearşafuri sau pe obraji, eructânde, plescăinde şi flatulânde, cu burţile nesupte şi cu ochii întredeschişi ce nu priveau decât cel mult un haos oniric – toate astea, aşadar, l-au scârbit pe prinţ în asemenea măsură încât şi-a luat lumea în cap. Avea 16 ani, iar ce s-a întâmplat după aceea e prea bine ştiut.

Vă amintesc doar că unii dintre voi l-aţi ales dumnezeu, ceea ce el n-a dorit niciodată.

Ceea ce prea puţini ştiţi, însă, este de unde s-a inspirat bătrânul rege Suddhodana atunci când a creat falansterul mental al fiului său, cel în care realitatea nu avea drept să pătrundă. Şi n-o ştiţi, din pricină că e vorba de o poveste şi mai veche, o poveste veche de tot…

Demult, cu cinci sau poate şase veacuri înainte de naşterea lui Siddharta, la luni de zile depărtare de Kapilvastu, spre miazănoapte, dincolo de munţii cei înalţi, ba chiar dincolo de deşerturi şi încă mai departe decât pădurile veşnic verzi ale taigalei, în plină lume a gheţurilor şi a zăpezilor veşnice, trăia un rege care avea să fie orbit, Agruham pe numele său. Acest Agruham era un mare războinic, lucru nemaiîntâlnit pe acele tărâmuri geroase. Acolo, viaţa de zi cu zi era într-atât de grea, încât semăna deja cu un război care, deşi nu fusese nicicând proclamat, n-avea să se termine niciodată. Era o stare de fapt care îi îndemnase la pace pe mai toţi vânătorii din acele ţinuturi. Agruham, însă, fiinţă uşor de ispitit, pricepuse slăbiciunea popoarelor din jur, aşa că pornise la război cu toată lumea, atacând sate din fulgerarea caiacelor pe apele liniştite, spulberând clanuri la adăpostul nopţii de şase luni, ivindu-se ca o nălucă din viscole, prădând şi violând, zdrobind toate igloo-rile şi corturile ce i se nimereau în cale.

După o vreme, celelalte căpetenii din lumea gheţurilor i s-au închinat şi aşa se face că Agruham a ajuns rege peste toate popoarele de la miazănoapte.

Acest Agruham avea un fiu pe nume Dindurman. Dindurman se născuse chiar în ziua în care căpeteniile triburilor înfrânte veniseră la marele igloo al lui Agruham, aducând cu ei nenumărate piei de ren, sumedenie de fete tinere, grămezi de băşici pline cu lapte de focă, zeci de pui de balenă, gelatinoşi şi lipsiţi de formă, scoşi de şamani din burţile uriaşe ale belugilor dinainte de a se naşte şi mult, foarte mult, spermanţet. Ei, şi iată că pe când căpeteniile se târau, supuse, pe blănurile de la picioarele lui Agruham, sfetnicul de frunte al acestuia se năpusti în marele igloo, anunţând pe toată lumea că nevasta dintâi a regelui adusese pe lume un fiu frumos şi puternic, care plesnea de sănătate.

„De altfel, poţi să-l şi auzi, măria ta! Răcneşte atât de tare, încât până şi urşii cei albi s-au înspăimântat şi aleargă spre taiga de le sfârâie călcâiele!”

Profitând de fericirea lui Agruham (ştiţi că fericirea te predispune la indolenţă), un şaman mai nebun s-a repezit la el, azvârlindu-i în ochi o mână de tăciuni din cei ce înmiresmează aerul din igloo-uri. Şamanul a fost ucis pe dată, cum altfel, dar Agruham şi-a pierdut vederea – de la această păţanie se trage numele lui Dindurman, nume care, în limba acelui neam de multă vreme dispărut, însemna El-va-vedea-mereu.

Ciudat a fost că Agruham, deşi i-a dat fiului său acest nume, s-a gândit să ridice în jurul lui un zid înalt de zăpadă şi gheaţă, astfel încât Dindurman să-şi conducă supuşii fără să fie nevoie să-i vadă vreodată: ca şi ilustrul său plagiator în ale ideilor, Agruham dorea să-şi ţină fiul departe de suferinţă şi de tristeţe, astfel încât a pus la cale un plan nebunesc prin care Dindurman avea să cârmuiască fără să lupte cu duşmanii, fără să vâneze foci şi balene, fără să cotropească, fără să meargă sau să se preumble printre supuşi, ba chiar fără să le adreseze nicicând, nici o singură vorbă cu însăşi gura lui. Deşi orbit, Agruham era mai puternic ca oricând aşa că, în numai câteva zile, în jurul igloo-urilor cele mari se ridică un zid înalt din troiene şi, de atunci, Dindurman îşi duse viaţa doar aflând că dincolo de zid se întindea imperiul său hiperboreean, pe care nu trebuia să-l zărească nicicând.

Spre deosebire de Buddha Sakyamuni, Dindurman nu se trezi în nici o noapte să-şi vadă concubinele zăcând în poziţii indecente, aşa că nici nu părăsi vreodată palatul din zăpadă şi gheaţă, iar viaţa lui se scurse, zi după zi şi lună după lună îndărătul zidului, percepând doar ecourile lumii pe care, cândva, avea s-o cârmuiască cu mână de fier. Pe de altă parte, Agruham, om plin de vicleşuguri, îi puse pe şamani să ţeasă o lume din vorbe şi poveşti pe care să le tot repete iubitului său fiu, din ce în ce mai pe larg şi din ce în ce mai amănunţit, tot mai mult şi mai mult. Acea lume din vorbe avea rolul de a ţine în faţa lui Dindurman locul lumii adevărate de dincolo de zid.

Şi aşa se face că la vârsta de numai şase ani, Dindurman putea să vorbească ore în şir despre demonii de dincolo de zid care luptau în numele său, despre minunatele foci zburătoare care i se închinau, despre renii cei vrednici care săpau galerii prin gheţuri în căutarea ierburilor, a lichenilor şi a altor mirodenii delicate, despre oamenii aidoma lui la trup, dar lipsiţi de darul vorbirii şi care trăiau doar ca să se împerecheze şi să-şi umple burdihanele, despre cerul care cobora dincolo de ziduri, arcuindu-se în depărtări precum o imensă băşică ce stăvilea întinderile albe, pentru a se încovoia apoi pe dedesubtul lor, pe sub o altă lume căreia îi era tot cer şi care lume, ciudat lucru, trăia cu capul în jos.

Dar, cel mai mult şi mai mult, Agruham i-a obligat pe şamani să uite cuvântul moarte. Bătrânului rege îi fusese mereu teamă de moarte şi nu dorea ca fiul său să împărtăşească tocmai acele spaime care lui, unul, îi bântuiau nopţile, spaime de care nici măcar licoarea cea mai tare de chikoutai nu îl scăpa. Prin urmare, Dindurman nu trebuia să afle niciodată că moartea ar putea să existe – cel care ar fi îndrăznit să pronunţe cuvântul în faţa lui ştia prea bine că îl păştea un sfârşit îngrozitor: aveau să-i taie tendoanele călcâielor şi ale mâinilor, după care avea să fie lăsat să sângereze pe un sloi fragil, precum un pui de morsă neputincios, între orci înfometate. Cât despre slujitorii care mureau cu adevărat, Agruham găsise leacul ca Dindurman să nu le realizeze dispariţia: încă de când fiul său împlinise un an, regele hotărâse ca toţi oamenii din interiorul zidului să poarte măşti – măşti grele, care le acopereau până şi lumina ochilor şi care transformau toate glasurile într-o vorbă şoptită, răguşită, mai mult bălmăjită. Astfel, slujitorul care murea putea oricând să fie înlocuit cu un altul învăţat să răspundă la acelaşi nume şi să împlinească cele cuvenite, de parcă ar fi fost predecesorul său plecat dintre cei vii.

Un singur om avea dreptul să stea în apropierea lui Dindurman fără de mască şi acela era însuşi regele. Iar regele, bietul de el, tocmai învăţa pe pielea lui că moartea, în ciuda groazei sale, începea să-i dea ghes. Cu toate astea, şi mai teamă îi era ca fiul său mult-iubit să înţeleagă că moartea există cu adevărat, aşa că, de dimineaţa până seara, Agruham râdea, zâmbea şi petrecea.

După o vreme, însă, Agruham îşi dădu seama că se apropia cea mai mare încercare a făcăturii sale: cum să ascundă propria-i moarte de fiul său? Prin urmare, îi porunci marelui şaman să creeze, cum ştia el mai bine, o fiinţă din fum care să-i ţină locul în faţa lui Dindurman.

„Ţi-am spus de la bun început să porţi şi tu mască, mărite Agruham,” îi reaminti vraciul.

„Cum să-mi pun mască în faţa fiului meu? Cum mi-ar mai fi văzut el chipul – singura poartă spre iubire? Şi-aşa nu-mi vede lumina ochilor… Ar fi avut cum să-i mai fie dor de mine dacă aş fi purtat mască?”

„Pe unii slujitori mascaţi îi place mai mult decât pe alţii,” se strădui marele şaman să dea o explicaţie. „Eu zic că ar fi putut să te iubească chiar şi dacă nu-ţi zărea figura. Timpul nu e încă trecut, măria ta. Dindurman este mic şi dacă ţi-ai pune o mască începând de azi…”

„Încetează! Îl iubesc prea mult şi poftesc să mă iubească ştiindu-mi chipul! Vreau ca fiul meu să aibă ce să-şi amintească, iar asta, chiar dacă o să ţină minte un orb. Tu clădeşte fiinţa aceea din fum, după cum ţi-am spus!”

„O să încerc, mărite Agruham, dar nu pot să promit nimic.”

Mai marele şamanilor se apucă de treabă şi, preţ de câteva luni, nimeni nu mai avu habar de el. Oştenii lui Agruham îşi duseră războaiele pe mai departe, iar în curtea dintre gheţuri fură aduse prăzi din ce în ce mai neobişnuite: tigri de zăpadă, vase de porţelan, vinuri de pe malul mărilor calde, smochine, mătase, pepite uriaşe şi diamante nescoase din gangă, femei de culoare neagră, pepeni verzi, saci de orez, pitici cu părul roşu, ouă de struţ, ba chiar şi saci borţoşi cu piper, dar timpul trecea şi mai marele şamanilor tot nu se întorcea la Agruham cu răspunsul mult dorit.

Atunci, Agruham trimise după el.

„Nu pot să-ţi împlinesc porunca, mărite Agruham! M-am sfătuit şi cu şamanii aduşi de războinicii noştri din ţările cele calde, am chemat la sfat şi spiritele strămoşilor, ba chiar am visat oameni din nişte lumi de care habar n-aveam că există… Niciunul n-a ştiut ce să mă înveţe. Nimeni n-a auzit de fiinţe din fum, din apă, din pământ sau din foc care să semene, măcar pe departe, cu oamenii vii.”

„Se-apropie moartea de mine, şamanule!” izbucnise regele. „Ce-o să zică Dindurman când voi muri şi n-o să mă mai vadă? Oare n-o să înţeleagă, în felul cel mai dureros cu putinţă, că acel ceva de care am dorit mereu să-l ţin departe există cu adevărat?”

Şamanul puse capul în pământ. Privi de jur-împrejur, încurcat, dar până la urmă îşi luă inima în dinţi şi întrebă:

„Ce crezi că-i moartea, mărite Agruham?”

„Moartea e totuna cu nimicul. E mai puţin decât somnul fără vise. Nici amintire din burta mamei tale nu poţi să spui că ar fi. E chiar mai rău decât dacă aş surzi acum, când nici nu pot vedea. E cel mai rău lucru, cel mai rău, pentru că eşti iar din piatră, numai că mai-nainte ai fost viu şi ai după ce să-ţi pară rău.”

„Eu zic că moartea e linişte, mărite Agruham. E plutire, e pace şi nepărere de rău. Neamintire, atâta tot. Asta e moartea, pentru noi toţi. Chiar şi pentru tine,” şopti şamanul, înghiţind în sec, după care continuă, cu glas tremurat: „Chiar şi pentru Dindurman, mărite Agruham.”

„Nesăbuitule!” – se ridică Agruham în picioare, pricepând gândul cel rău al şamanului. „Doar nu vrei să-l scuteşti pe fiul meu de durere şi tristeţe chiar prin moarte?”

„Ştiam că-mi vei spune asta,” oftă vraciul, posomorât. „Dar aşa mi-au zis toţi şamanii şi spiritele de pe pământ şi de aiurea: că moartea, însăşi, e răspunsul la ce cauţi tu.” Tăcu preţ de câteva clipe, după care continuă, potolit: „Uite cum o să facem. De mic i-am spus lui Dindurman că sub noi există o lume cu capul în jos. Din cauza asta, Dindurman zice mereu că vrea să se ducă acolo, să vadă cum e viaţa când totul este răsturnat. Ce-ar fi ca-n ziua morţii tale să-ţi iei la revedere de la el şi să-l îmbrăţişezi, iar noi să-i spunem că ai plecat la drum lung, să călătoreşti în lumea aceea? Ce-ar fi să-i spunem că orice rege, aşa cum va fi şi el, trebuie să ajungă odată şi odată în lumea aceea, să vadă ce-i cu ea?”

Agruham prinse a respira mai iute. Îşi mângâie barba şi surâse. Îi plăcea ideea vraciului.

„Numai că Dindurman e deştept,” făcu regele, întristându-se brusc. „Lui o să-i trebuiască dovezi că sunt viu. Hai să găsim un fel prin care să-i dăm de ştire despre ce se întâmplă cu mine pe lumea cealaltă.”

„O să-i povestim noi, mărite Agruham, aşa cum am făcut şi până acum. O să-i spunem că i-ai trimis vorbă, că aşa şi pe dincolo. Aflăm de atâtea lumi noi de când tot cotropim, aşa că vom lua un meleag din acesta nou, abia cucerit, şi-i vom spune că e lumea cealaltă, că e cu capul în jos, că măria ta e acolo şi că i-ai trimis mesaj. Că îl aştepţi. Că trebuie şi el să-şi pregătească fiii pentru acest drum şi c-o va lua, cândva, pe urmele măriei tale. Şi tot aşa.”

„Ai dreptate, numai că lui Dindurman o să-i trebuiască nişte semne ca să creadă că ceea ce-i spuneţi e chiar vorba trimisă de mine. Asta vreau să-mi spui cum o să faci.”

Mai marele şamanilor ceru timp de gândire. Din nou trecură lunile. Agruham se împuţina pe zi ce trece, iar ochii săi acoperiţi de albeaţă i se duseră în fundul capului. Glasul îi era din ce în ce mai stins, iar picioarele îl lăsară de tot – nici nu-şi mai părăsea igloo-ul decât după ce vracii de rând îl întăreau cu cele mai cumplite elixiruri, astfel încât, odată ajuns în faţa lui Dindurman, să pară la fel de tânăr, vesel şi puternic.

Apoi, într-o bună zi, mai marele şamanilor se înfăţişă la rege. Îi întinse la picioare cea mai albă piele de ren, fină şi moale precum o blană de pui de vulpe – numai că bucata de piele era acoperită de sus până jos de nişte scrijelituri tare ciudate, din care unele semănau cu nişte animale, altele cu nişte stele, altele cu nişte copaci nemaivăzuţi, iar altele cu nimic.

„Iată-te nemuritor, mărite Agruham!” începu şamanul, zâmbind din colţul gurii şi se apucă să-i spună, plimbând degetul, încet-încet, pe sub acele scrijelituri: „Măritul rege Agruham s-a născut într-o dimineaţă însorită, în luna murelor-de-tundră, în familia unui vânător de balene pe nume Palinur. Pe când avea numai cinci ani, Agruham a furat arcul tatălui său…”

„Hei”, făcu regele. „Ce-i asta?”

„E sufletul tău, ce să fie?” se înfoie mai marele şamanilor, după care continuă: „…a furat arcul tatălui său şi a alergat degrabă la o copcă unde s-a pus de-a aşteptat…”

Regele îl întrerupse. Ceru bucata de piele şi-şi trecu palma peste ea, îndelung, abia simţind în buricele degetelor scrijeliturile. Stărui asupra lor. Îşi aminti de animale, de stele, de copaci şi tresări simţind lucruri de care n-avea cum să-şi amintească.

„Vrei să spui că tot sufletul meu se află pe bucata asta de piele?”

„Nici pomeneală!” se scutură şamanul. „Adevărul e că habar n-am dacă ne-ar fi de ajuns o duzină de reni din cei mari, ca să trecem pe pieile lor întreg sufletul tău, mărite Agruham! Dacă vrei să ştii, eu cred că vom scrijeli la pieile astea multă vreme după ce nu vei mai fi, până ce te vom avea aici, în semnele astea, cu toate faptele tale… Iar dacă la asta mai adăugăm şi aceea că vom scrijeli pe ele şi vorbele pe care o să i le trimiţi, pasămite, la fiecare patru sau cinci zile, lui Dindurman, iată că măcar aici, pe pieile astea de ren, vei fi nemuritor. Şi asta, numai şi numai pentru că cineva va scrie că faci şi că dregi te miri ce, acolo, pe lumea cealaltă, astfel încât lui Dindurman nici să nu-i treacă prin minte că ai fi mort. N-o să ne fie prea uşor, pentru că, mărite rege, tu ai un fel anume de-a vorbi şi de-a te purta, iar noi tocmai asta trebuie să punem aici, pe piei: un alt Agruham, dar care să fie aidoma celui la care mă uit eu acum.”

„Hm,” făcu Agruham. „D-asta nu-mi place să mor… Sunt prea curios… Mi-ar plăcea să ştiu ce-o să fac eu pe pieile astea de ren, după ce nu voi mai fi. Unde-o să mă duc şi ce-o să mai cunosc… De cine-o să mă mai îndrăgostesc… Pe cine voi mai înfrânge şi cum o să-mi tresalte inima înainte de bătăliile pe care doar am să le aud… Oh, cât de mult mai am în minte… Hm! Şi cine, mă rog, o să pună viaţa mea de pe lumea cealaltă pe piei?”

„Cel mai priceput în ale scrijelitului, mărite rege! Cel care ştie cel mai bine să scrijelească,” crezu şamanul că-l bucură pe Agruham.

„Ba eu,” se înfoia regele, „ba eu aş dori să puneţi pe-unul care ştie mai puţin să scrijelească, dar care să se priceapă bine-bine la spus snoave! Iar după ce va muri şi Dindurman, să-i puneţi şi lui pe cel mai priceput povestitor să-i scrijelească viaţa de pe tărâmul celălalt. Şi după ce-or muri şi fiii lui Dindurman, la fel să faceţi şi cu ei, şi tot aşa, mereu, cu toţi cei ce se trag din osul meu. Pururi să rămână cineva care să le scrie păţaniile; din tată-n fiu să-şi lase istoria moştenire şi s-o tot scrie, ai lor, mereu!”

Iată cum marele şaman şi Agruham căzură la învoială ca din ziua în care regele va muri, toţi ceilalţi să-i spună lui Dindurman că taică-său a plecat în marea călătorie pe lumea de dedesubt. Şi, ca să nu lase loc de îndoială, şamanii se apucară să-l înveţe pe Agruham să scrijelească semnele acelea pe piei, orbeşte, astfel încât acesta să i le arate lui Dindurman înainte să moară pentru că, nu-i aşa, fiul regelui trebuia să creadă că doar el şi cu taică-său cunosc înţelesul acelor scrijelituri nemaivăzute.

Şi aşa se face că după ce Agruham a pierit, Dindurman, devenit rege de-acum, continua să primească la fiecare patru – cinci zile câte-o piele de ren pe care erau trecute păţaniile tatălui său în lumea cealaltă. Apoi muri şi el, iar fiii lui primiră, tot la câte patru – cinci zile, păţaniile lui Dindurman şi ale bunicului lor, iar fiii fiilor lui şi fiii fiilor fiilor lui primiră tot mai multe piei de ren, pe care erau aşternute păţaniile a tot mai mulţi regi, şi mai mulţi, şi mai mulţi, iar după ce puterea poporului lor se înmuie, că prea mulţi dintre ei trebuiau să scrie, plecară scribi din aceia peste tot în lume, scriind, scriind, scriind şi mai multe păţanii despre tot mai mulţi oameni care, de acum, nici nu mai erau regi, scriind, scriind, scriind şi cărând dintr-o parte în alta a lumii căruţe şi sănii întregi pline cu piei de ren, de vită şi de oaie – piei de care, nu pot să ştiu de ce, nu a auzit mai nimeni în afara câtorva.

Nici chiar Suddhodana, cu care ne-am început istorisirea, n-a reţinut din toată povestea asta decât palatul de gheaţă în care suferinţa şi tristeţea n-au pătruns nicicând, palatul în care a trăit fericit prinţul şi apoi regele Dindurman, cel care a cârmuit pentru că supuşii îi credeau stirpea nemuritoare.

Proştii! Habar n-aveau ei că Dindurman al lor a murit fără să-şi dea seama ce i se întâmplă.