Tabără de creaţie, organizată în prima sa ediţie în vara anului 1990, pe o insulă pustie a Dunării, aflată lângă satul Capidava, nu departe de Cernavodă (implicit de cenaclul local „Atlantys”, al cărui nume figurează în denumirea dată de fani activităţii respective). Iniţiată de Sorin Repanovici şi Aurel Cărăşel, manifestarea a reunit iniţial un număr restrâns de persoane, reprezentând cenaclurile „Atlantys” din Cernavodă, „Mileniul III” din Slobozia, cărora li s-au adăugat treptat „Nova 5,5” din Galaţi, „Geneze” din Buzău, „Quo Vadis?” din Giurgiu, „Henri Coandă” din Craiova, „Brain” din Braşov, „Quasar” din Iaşi şi „String” din Bucureşti. La ediţiile următoare participarea ia proporţii spectaculoase, întrucât organizarea a beneficiat, prin Alexandru Mironov, de sprijinul moral şi profesional al FNTSF şi de cel financiar al Ministerului Tineretului şi Sportului. Întărită cu bacuri, aşezarea de corturi iniţială se transformă în tabără internaţională, avându-i ca primi invitaţi pe Bridget Wilkinson, Roberto Quaglia, ulterior alte personalităţi ale SF-ului mondial, precum Robert Sheckley, Norman Spinrad, Joe Haldeman, Jonathan Cowie.
Activităţile sunt, în faza iniţială, cele specifice fandomului şi practicate la convenţiile naţionale ale acestuia: cenaclu bazat pe lecturi de texte şi discuţii, concurs de texte „aduse de acasă”, concurs de literatură şi grafică pe teme impuse („Una pe zi”), scurte prelegeri ţinute de invitaţii speciali, dar – datorită condiţiilor aparte ale locului – şi unele activităţi distractive, pescuit, fotbal, badminton, muzică la casetofon şi chitară, discotecă şi foc de tabără, chiar şi focuri de artificii („primele pe apă”, cum se menţionează într-o retrospectivă cu privire la ediţia din 1993). Se organizează vizionări de filme SF din serialele Matrix, Star Wars şi Alien, dar şi cortul de carte specializată, unde un număr de edituri („Nemira”, „Multistar”, mai târziu „Tritonic” şi „Corint junior”) au avut astfel ocazia să-şi prezinte şi să-şi vândă volumele în mediul cel mai direct interesat de colecţiile lor. Publicul taberei este constituit în principal din fanii formaţi în anii ’90, printre care reprezentanţii generaţiei anterioare (optzeciştii SF-ului: Dan şi Lucian Merişca, Răzvan Haritonovici, Ovidiu Petcu, Valentin Ionescu, Aurel Cărăşel, acesta din urmă implicat constant în realizarea şi desfăşurarea programelor taberei) făceau figură de „veterani”, cu intervenţii ce polarizează atenţia. Dintre scriitorii cu o carieră deja consolidată, au fost la un moment dat (în 1991) oaspeţii taberei Romulus Bărbulescu şi George Anania, ceva mai târziu (2001) Ion Hobana, iar pictorul Aurel Manole a devenit o prezenţă constantă, conducând jurizarea lucrărilor de grafică, alături de Cărăşel, responsabil pentru concursul de literatură SF. Premile concursurilor scot în prim-plan nume din epoca de glorie a Jurnalului SF, între care Dănuţ Ivănescu, Don Simon, Michael Haulică, Traian Bădulescu, Iulia Anania, Carmen Maftei, Eduard Pandele. Manifestările organizate în tabără de-a lungul celor două decenii de activitate au avut parte de o mediatizare de dublu nivel: una pentru „uz intern” (prin anul 2000, de pildă, un colectiv de redacţie alcătuit din Ştefan Ghidoveanu, Michael Haulică, Dănuţ Ivănescu şi Marian Irimia redacta cinci numere din fanzinul taberei, Gazeta de Atlantykron), iar alta pentru publicul larg, reprezentată de ştirile, reportajele şi interviurile mai multor reprezentanţi ai audiovizualului naţional: Mara Popa şi Ştefan Ghidoveanu pentru Radio România Tineret, Lucian Băbeanu pentru TVR, alţii pentru posturi regionale (MTC Constanţa, TVR Iaşi, Radio Iaşi şi Canal P+).
Din anul 2002, tabăra a devenit Academia de vară „Atlantykron”, transferându-şi mare parte din preocupări, de la cele de interes pur „sefist”, spre o formă de instrucţie lejeră, cu conţinut de avangardă ştiinţifică popularizată sau de prezentare a fenomenelor încă neexplicate. Implicat în evenimentele de pe insulă şi suferind întrucâtva de pe urma faptului că două promoţii de creatori (generaţiile ’80 şi ’90) pierdeau „pariul cu SF-ul”, cu alte cuvinte exclusivitatea asupra activităţilor din asemenea tabere proprii, Aurel Cărăşel defineşte noua orientare astfel:
„O structură care punea accentul pe o mai veche idee promovată de UNESCO, aceea a unei şcoli nonformale pentru adolescenţi şi tineri, o şcoală care să ţină cont de doleanţele lor şi care să le propună o educaţie care să depăşească formalismul şi aerul vetust al celei afişate încă de şcoala de tip clasic. O şcoală care să încerce să dezvolte la aceştia talentele native ascunse sau neştiute şi care, în acelaşi timp, să le creeze impresia că libertatea de exprimare este totală.”
S-au înfiinţat ateliere de studiu pe domenii, au fost aduşi conferenţiari din ţară şi din străinătate, profesionismul unora dintre aceştia întâlnindu-se la modul de amabilitate estivală cu amatorismul pasionat al altora. La debutul „academiei”, de pildă, profesorul Florin Munteanu conferenţia despre geometria fractală şi ştiinţele complexităţii, David Anderson despre timp şi călătoriile în timp (viitor şi trecut), despre Staţia Spaţială Internaţională şi viaţa în spaţiu, Dan D. Farcaş, în calitate de ozenolog, despre posibilitatea civilizaţiilor extraterestre. Alţi conferenţiari interesaţi de activităţile desfăşurate pe insulă au fost Pierre de Hillerin, preşedintele unui Centru pentru studiul problemelor sportive, Roberto Quaglia, Alexandru Mironov, Mihaela Murariu-Mândrea, Ştefan Ghidoveanu, Adrian Ionescu etc. Având ambiţia de a deveni o veritabilă şcoală de vară, manifestarea tinde să acopere domenii variate, de la cultură şi artă, la sport, muzică, dans, comunicare. Dotate cu aparatură audio-vizuală, calculatoare, internet, ediţiile mai noi şi-au fixat ca public-ţintă o generaţie de tineri în formare intelectuală şi comportamentală, cu preferinţe diferite faţă de cele ale fanilor de odinioară. Dintre aceştia din urmă, unii (Ştefan Ghidoveanu, Aurel Cărăşel) au devenit coordonatori de programe, iar alţii, ajunşi autori cu cărţi de succes (Michael Haulică, Ana-Maria Negrilă, Sebastian A. Corn, Don Simon) sau afirmaţi între timp în alte domenii decât cele ale SF-ului (Adrian Bănuţă, Traian Bădulescu), au preluat ştafeta invitaţilor de la „veteranii” Anania, Bărbulescu, Mironov, pe care tabăra mizase la începuturile sale. Totuşi, e limpede că SF-ul se „pierde” din ce în ce mai sigur printre ateliere precum cele de „body painting” şi măşti, de manufacturat bijuterii, sau printre activităţi precum lecţiile de kickboxing, concursurile de dans, de tir cu arcul, de sculpturi în nisip – ca să cităm din programele mai recente ale taberei. Ele îi pot interesa, fireşte, şi pe fani, însă atelierele destinate direct preocupărilor lor sunt doar Picnicul Science-Fiction, unde expunerile şi discuţiile suportă iarăşi vecinătatea unor concursuri lejere, şi competiţiile de creaţie pe teme date zilnic de Aurel Cărăşel.
Cu o asemenea panoplie de activităţi ce nu mai seamănă deloc cu întâlnirile de odinioară ale fandomului, „Atlantykron” este tabăra cea mai longevivă, supravieţuindu-şi momentelor de declin temporar şi căutând soluţii menite să-i întreţină existenţa în continuare. O realizare majoră a taberei este faptul că a găzduit în 2001 un Eurocon (cel cu numărul XXIII), convenţie internaţională coordonată de Societatea Europeană de Science-Fiction. Era a doua manifestare de această importanţă organizată în România, după Eurocon XVII, ţinut la Timişoara în 1994. La convenţia din 2001, oaspeţi de onoare au fost americanii Norman Spinrad şi Joe Haldeman, iar Ion Hobana, englezul Barry Shavrin (producător de filme TV pe subiecte ştiinţifice), David Anderson (de la Centrul american de cercetări asupra călătoriilor temporale) şi Jonathan Cowie, tot englez, din conducerea ESFS, au avut regim de invitaţi speciali. A fost prezent, de asemenea, ca şi la alte ediţii ale taberei „Atlantycron”, italianul Roberto Quaglia. În mediile sefiste româneşti, opiniile despre convenţia respectivă s-au împărţit la modul dramatic, unii considerând-o un succes răsunător, alţii, dimpotrivă, un eşec de proporţii. Asemenea etichetări categorice trebuie suspectate de partizanat, dar, pe de altă parte, o analiză obiectivă poate găsi argumente mergând în sensul ambelor concluzii. Prin urmare, este mai cu folos să urmărim privirea uşor amuzată, totuşi înţelegătoare, a unuia dintre străinii participanţi, Jonathan Cowie. El sesizează corect diferenţa de amploare şi de caracter spectacular dintre euROcon Timişoara şi convenţia de la Capidava, însă nu uită să-i sublinieze acesteia din urmă originalitatea, schimbarea de ton şi de ritm faţă de întâlnirile internaţionale de până atunci. Iniţial, Eurocon 2001 fusese proiectat să aibă loc la Călăraşi, desfăşurându-se simultan pe ambele maluri ale Dunării, aşadar şi în oraşul bulgar Silistra. Moartea unuia dintre principalii organizatori a schimbat însă planurile, iar ideea reprofilării proiectului pe sălbăticia naturală a micii insule româneşti a venit, într-un fel, ca improvizaţie, dar şi ca soluţie salvatoare. Viaţa în cort, izolată de mediul civilizaţiei urbane, îşi are plăcerile ei, dar şi unele neplăceri surprinzătoare pentru un străin, ţinând de absenţa facilităţilor destinate igienei. În consecinţă, musafirii străini (cu excepţia lui Roberto Quaglia, obişnuit cu spectacolul locului) au fost plasaţi într-un hotel aflat la 20 km distanţă, de unde erau aduşi zilnic la activităţile convenţiei cu autocarul. Dar englezul admite că nicăieri în lume Calea Lactee nu poate oferi un spectacol mai minunat decât într-un loc lipsit de luminile oraşului, având Dunărea ca oglindă în care să se reflecte stelele cerului. Dincolo de asemenea efuziuni sentimentale, Cowie constată şi un adevăr neplăcut pentru SF-ul românesc: abia câţiva fani din aria internaţională a genului, mai puţini chiar decât invitaţii, au onorat cu prezenţa tabăra „Atlantycron”. A fost singurul an când, din lipsă de cvorum în reprezentarea altor ţări europene, nu s-au putut acorda premiile Eurocon. Ceea ce, pentru îndelung râvnita ieşire a anticipaţiei noastre în lume, reprezintă o şansă irosită pe teren propriu.