În camera confortabilă invadată de căldura dulce a generatorului, cei doi lucrători ai Serviciului de Stat se ocupau încă de ultimele aspecte în vederea organizării conferinţei. Se mişcau delicat dintr-o parte într-alta a camerei, de parcă erau purtaţi de o boare de vânt proaspăt. Camera era bine încălzită, iar deşi mobila era demodată, inspira un aer de curăţenie şi ordine cuviincioasă, nu neapărat oficială, dar corectă, construită special pentru lucrătorii solicitaţi de multe sarcini de la ghişeele şi birourile statului. Cei doi se puteau numi norocoşi pentru că fuseseră repartizaţi la unul dintre cele mai bune posturi din administraţie. Rămăseseră peste program doar pentru a pregăti consfătuirea de săptămâna viitoare iar acum se străduiau să rezolve problema invitaţiilor. Marginile ascuţite ale echipamentelor de calcul îi incomodau vizibil căci femeia, cea care se ocupa de alcătuirea listei, se ferea cu grijă de colţurile care-i zgâriau şoldurile. Domnul Marianus era deja supraveghetor principal al sălilor şi, deşi era tânăr, i se spunea “domnule”, apelativ la care el răspundea cu mult entuziasm nepărându-i nimic nepotrivit. În treacăt, în timp ce aranja actele şi dosarele tehnice, zăbovea o secundă sau două, cu privirea, pe fesele pline şi rotunde ale Secundei. Molcomă şi autosuficientă, Secunda ofta plictisită ori de câte ori trebuia să treacă pe lângă Marianus. Tipul ăsta îi provoca parcă o stare de nesiguranţă, nefiind nici ea prea sigură ce anume o făcea să fie în permanenţă reţinută faţă de acest personaj. Secunda mai trecu de câteva ori pe lângă Marianus, iar acesta, atent la acte, o atinse uşor pe mâna dreaptă, aproape de antebraţ, cu vârful degetelor şi cu o parte din dosul palmei. În clipa următoare, femeia îşi retrase mâna instinctiv şi extrem de prompt.
– Ai găsit numele celor de la Compania de Electricitate? o întrebă mai apoi supraveghetorul cu o distanţă care vădea superioritate şi, mai ales, orgoliu.
– Da…, răspunse uşor Secunda, uitându-se încă o dată pe o hârtie de pe birou. Dar nu ştiu câţi vin. O să-i întreb după ce-i găsesc pe toţi. Şi urmă un oftat care-l irită teribil pe Marianus.
– Eşti sigură că vor veni toţi? Mă refer la electricieni… Şi mai ales…, aici Marianus lăsă vocea cu o tonalitate mai jos sperând că va trezi o reacţie în dulcea indolenţă a femeii.
– Nu…rosti Secunda şi îşi feri privirea când bărbatul o fixă direct. Nu cred.. cel puţin…Şi oftă încă o dată, de data aceasta mai apăsat, fapt care-l scoase din sărite pe Marianus.
“Ce dracu ai? Ştiu că mă placi, eşti o simplă târfuliţă de prin periferii, ce mistere poţi tu să ascunzi?” gândea sictirit Marianus capsând adverinţe şi ordine de deplasare.
În sinea ei veşnic nemulţumită de ceva, Secunda nu se putea abţine să nu admire braţele puternice ale lui Marianus, ba chiar când el ridică un capac de la o maşină de copiat pe care ea nu-l putea ridica nicicum, simţi chiar o undă de respect pentru el. Dar, veşnic nesatisfăcută, de tot ce trăia în general, nu-i rămânea decât să se concentreze pe munca de la birou. Nu spunea niciodată că merge la lucru sau la serviciu, ci “la muncă”. De parcă era chinuită permanent de spaima de a nu-şi pierde singura sursă de venit sigur. De aceea nu întârzia niciodată, venea chiar cu câtea minute mai devreme decât restul colegilor şi se posta în holul instituţiei aşteptând cu o privire onctuoasă ora începerii lucrului, sau muncii, de fapt. De fiecare dată când vedea un bărbat intrând în cameră se interesa rapid de aspectul lui fizic, îl cântărea în câteva secunde şi se hotăra dacă merită să-l mai cerceteze sau nu. Dacă şi el îi întorcea privirea şi ea era convinsă că e un bărbat ca acela care îi trebuia ei, nu făcea decât să-şi lase simţurile să se desfăşoare. Îşi cabra spatele cu înţeles, se îndoia uşor din şolduri, sprijinindu-se pe un picior şi îşi lăsa părul să cadă într-o parte imperceptibil încât numai un om interesat ar fi observat ceva distinct la ea în acel moment. Avusese de-a face cu câţiva bărbaţi care-i lăsaseră o impresie puternică şi parcă nu mai voia decât să aibă alături un om foarte puternic, care să o poată stăpâni, exact ca pe un animăluţ inteligent dar sălbatic, ca pe o pisicuţă vicioasă dar extrem de plăcută la atingere. Domnul Marius…. Sau cum îi zicea domnului din faţa ei, nu îi trezea cine ştie ce impresii. Nu ştia să ducă o conversaţie, nu era deloc interesant ca bărbat şi mai ales, mirosea tot timpul a ceva cu benzină. O singură dată râsese la o glumă de-a lui când el încerca s-o consoleze după ce pierduse transportorul. Dar se stăpâni la timp încât el să nu-şi dea seama că a impresionat-o. Per total părea un om integru dar morala nu-ţi produce orgasm. Aşa că, dragule Marius, ar fi mai oportun să te reorientezi.
După vreo câteva momente de acalmie, Marianus o întrebă direct:
– Auzi? Ţie îţi plac bărbaţii mai duri nu-i aşa? şi îşi lăsă mâna pe biroul colţuros, mângâind drăgăstos planşeta catifelată.
Panicată de descoperirea bruscă a idiotului de Marius, Secunda se replie rapid şi în secundele următoare se interesă de unde interesul pentru o asemenea discuţie. Nu adusese nimeni vorba despre aşa ceva, şi, mai ales, îşi zise în sine că n-ar fi comentat în veci un asemenea subiect tocmai cu boul aici de faţă.
Dar el totuşi o fixă cu privirea şi se întoarse, acrit de nepăsarea aparentă şi seninătatea studiată a Secundei. Nu mai era mult până la ora plecării iar transportoarele rămâneau blocate în noroi, dacă începea ploaia, aşa că trebuiau să se grăbească. Uşa de la intrarea în birou rămăsese întredeschisă de ultimul curier care venise cu delegaţiile invitaţilor, covorul ciupit pe alocuri de scrum de ţigară se încălzise suficient încât să poţi umbla desculţ pe el iar catifeaua de pe biroul lui Marianus era mai călduţă şi mai mătasoasă decât oricând. Nu aşteptau nimic, dar, de parcă ar fi fost deja acasă, îşi trosneau alene încheieturile şi îşi mângâiau umerii încordaţi. Până şi Secunda se relaxă o clipă uitând parcă de întrebarea stupidă a lui Marius.
Uitându-se cu coada ochiului spre biroul Secundei, Marianus se foia pe scaun reproşându-şi imprudenţa de a-i pune o asemenea întrebare. Dar de ce imprudenţă la urma urmei? E o tipă. Da, şi? “Crezi că nu mi-am mai tras-o cu de-astea ca tine? Vai dă capu’ tău.” mestecă astfel câteva gânduri în liniştea camerei foarte bine încălzite. O supraveghea cu grijă şi îi urmărea mişcările mai atent decât hârtiile pe care le mânuia şi, în final ajunse să capseze greşit câteva ordine de deplasare, cu alte acte de delegaţi. Când îşi dădu seama se afla deja la ultima hârtie de capsat iar transportorul pleca în 15 minute. Trebuia să le desfacă, să le caute, să le capseze iar. Încă vreo 10 minute, pe puţin dacă se grăbea şi avea noroc. Văzând-o pe Secunda că se pregăteşte să plece, intră în panică şi se precipită. Se încurcă mai rău în hârtii şi se pomeni strigând-o pe colega sa din urmă.
– Nu vrei să mă ajuţi să termin astea? Am greşit numele ăstora şi tre’z’le iau de la capăt.
Surprinsă neplăcut de isprava lui Marius, răsuflă de câteva ori acuzator, se întoarse nemulţumită şi răsuflând încă o dată dezamagită total de cretinul de Marius, se aşeză la birou şi luă hârtiile la mână ca să descopere greşelile. În definitiv, Marianus nu avea nevoie de Secunda pentru operaţiunea aceasta iar ea nu avea nicio obligaţie expresă faţă de el şi în mod normal i-ar fi retezat-o din scurt, lăsându-l singur şi tâmp în mijlocul situaţiei. În momentul în care el se ridică să aducă alte capse şi îşi apropie corpul de faţa ei, Secundei îi răsăriră în minte trei cuvinte indisolubil legate şi concrete, apărute de niciunde. “Ce frumos e”, doar trei cuvinte îi străbatură mintea iar ea şi le reprimă brutal cu o urmă de perversitate, întrezărind o perspectivă promiscuă. Aşteptă să se întoarcă dar nu lăsă să se vadă nimic din tulburarea de mai devreme, încercând aproape imediat un sentiment de invidie acută când îl văzu mânuind un instrument de calcul la care ea nu avea acces în virtutea pregătirii. Transportoarele plecaseră deja. “O să mi-o plăteşti”, ameninţă tăcută printre dinţi, furioasă că trebuia să ajungă acasă cu ultimul transportor, cel pentru îngrijitorii de linie, care pleca la miezul nopţii.
– Eşti sigură că ajungi acasă cu bine? se interesă Marianus politicos şi subversiv în acelaşi timp.
– Da.. sigur. Cred că ar fi bine să plec chiar acum, dacă mă gândesc mai bine. Mâine trebuie să fiu aici la 7.00.
– Vrei să te conduc? Eşti sigură că nu păţeşti nimic? Eu pot să vin până la platformă şi dacă prindem Albatrosul pot să merg până la Shermana.
Prefera în mod clar să nu accepte, nu putea să dea precedente unui tâmpit ca Marius, dar gândindu-se că afară e întuneric şi trebuie să treacă prin zona în care se construieşte, acceptă după câteva oftaturi şi mormăieli, care, evident, că-l nedumeriră pe supraveghetor.
Închiseră bine uşile şi lacătele porţilor şi se îndreptară spre şantier. Nimic nu stătea parcă în picioare pe şantierul ăla, era veşnic în construcţie şi nu se mai termina. Dura de ani de zile, de când se angajase Marianus la Serviciul de Stat şi încă nu se făcuseră progrese vizibile. Trenau lucrările şi la podul imens peste marea secată şi la lifturile pentru materiale de construcţie. Totul mergea greu iar statul se lăfăia în bonusuri pe când locuitorii din periferii supravieţuiau cu greu. Secunda îşi dorise să scape din periferie cu orice preţ. Acceptase să locuiască cu chirie împreună cu încă trei persoane, nici măcar femei cu toţii, într-o clădire din Centrul Administrativ. Luptase din răsputeri să ajungă la Serviciul de Stat şi n-avea de gând să lase absolut nimic să-i răpească singura avere din lume: sursa de venit.
Transportoarele se mişcau foarte greu noaptea, dar acum îşi terminaseră deja turele iar ultimul dintre cele de pasageri plecase cu vreo cinci minute în urma ducând cu el pe ceilalţi conductori. Probabil ultima şansă era transportorul de linie, care verifica starea căii de acces şi care mai pescuia din când în când, nu mereu, călători întârziaţi. Cei doi funcţionari se grăbeau atenţi să nu calce strâmb în multitudinea de cabluri şi pietroaie care tronau în drumul spre staţiile de îmbarcare. Staţia de la Centrul Administrativ, de un de se îmbarcau ei nu era foarte departe dar se putea spune că accesul la ea se face destul de anevoios. Trebuia să intri printr-un tunel construit din şipci de lemn care nu avea nici o întăritură deasupra, şi, bineînţeles că se întâmplase de multe ori ca unii trecători să fie loviţi de bolovani neglijaţi în vâltoarea detaliilor marelui edificiu. Se grăbeau atenţi şi unul la celălalt, Marianus supraveghind-o cu coada ochiului pe Secunda şi măsurându-i fiecare pas, cu mare precauţie ca nu cumva ea să înţeleagă pricina acestui comportament. Cât despre Secunda, se zgribulea înfrigurată şi se crampona ca de un capriciu de ora la care va ajunge acasă. O aşteaptă rufe de spălat, mâncare rece, o cameră neaerisită, şi colega de cameră mai mult ca sigur în compania iubitului de săptâmâna asta. Nu voia să schimbe nici un cuvânt cu personajul de alături, îi făcuse deja prea multe concesii iar acum spera doar ca deşteptului să nu-i vină vreo idee. La cât era de bleg, oricum n-ar fi îndrăznit, dar, nu se ştie niciodată.
Pantofii lui Marianus erau plini de noroi în timp ce ai Secundei arătau ca scoşi din cutie. Când făcu observaţia asta, Marianus se gândea deja cum s-o abordeze şi să-i străpungă carapacea. Dar nu găsea nici un pretext plauzibil şi, în final, se gândi s-o întrebe direct, ca mai devreme, ce fel de bărbaţi îi plac.
– Secunda, tu ce fel de bărbaţi consideri atrăgători?
Auzind gafa imensă a lui Marius, Secunda nu făcu decât să dea din umeri şi să murmure ceva imperceptibil despre oameni şi slujba fiecăruia. Voise de fapt să se refere la posibilitatea de a-şi pierde slujba dacă se încurcă cu coleg de serviciu, dar Marianus, puţin ameţit de tensiunea conversaţiei, crezu că e un fel de pledoarie pentru locul lor de muncă.
– Da, într-adevăr e important să fim conştiincioşi, dar eu te întrebasem altceva.
Şi se gândi să facă o glumă. O glumă bună de altfel. El credea că oamenii sunt buni numai pentru muncă dar dacă muncesc prea mult sunt buni numai pentru Serviciul de Stat. Era o constatare decentă dar nu îndeajuns de deşanţată pentru a o trezi pe Secunda din încruntarea ei autoimpusă şi îndelung exersată. El nu voia să se arate în nici un caz şovăitor sau ezitant aşa că afişă o postură marţială, îşi îndreptă spatele şi începu să respire doar pe nas. Păşea apăsat, cu o falsă siguranţă şi cu o emoţie infantilă de care se ruşina profund.
După câteva sute de metri, ajunseră la cala de îmbarcare. Secunda era hotărâtă să nu cedeze nici un milimetru în faţa ăstuia iar el se bonţa de parcă era un licean mândru de noua lui cucerire. Secunda îl fascina deşi la început o considerase o simplă muieruşcă de pe la marginea oraşului, nu prea putea să treacă nici de sine însuşi darmite de răceala pietrificată a femeii din faţa lui. Hotărî să facă doar câteva afirmaţii goale de conţinut, să facă timpul să treacă mai repede şi să uite mai bine cât mai rapid de episodul ăsta. Dupa cum zisese el însuşi mai devreme, e plină aşezarea de tipe ca ea, poate chiar mai mişto decât asta. Aşa că se puse pe flecărit, înşirând vrute şi nevrute despre tot ce-I trecea prin cap şi despre ce credea că ar fi putut să o intereseze şi pe Secunda. Relaxată doar pentru câteva clipe, femeia nu putu decât să-i răspundă politicos la remarci, atât cât să nu-şi facă un duşman la serviciu şi în rest se mulţumea să aştepte venirea maşinăriei trăncănitoare care s-o ducă acasă. Conversaţia era atât de falsă în tot ceea ce ţinea de convenienţe încât şi el şi ea se plictiseau vizibil, tot fentându-se la nesfârşit până când, într-un final neclar, el declară sentenţios şi răspicat:
– M-am plictisit. N-am chef de nimic.
– Nici eu. Ar face bine să vină ăsta mai repede.
– Eşti obosită?
– Da.
– Mai rău ca mine nu eşti. Am de scris încă două referate pentru Şcoala de Referenţi când ajung acasă, şi n-am nici un chef.
– Te înţeleg. Nu mai suport să spăl la rufe tot timpul. Şi aş vrea să stau singură.
– Păi unde stai? Nu stai cu colega ta, Xena?
– Ba da, dar ea e mai altfel… Nu prea îmi place.
– Eu aş prefera să stau cu cineva. Nu suport să locuiesc singur. Nu mai am pe nimeni aici.
Speriată de avalanşa bruscă de mărturisiri în care intrase, Secunda îşi drese glasul sacadat şi îşi privi pantofii curaţi. Apoi privi înspre linia de unde venea transportorul. Îşi aranjă părul trecându-şi unghiile prin el şi se pregăti să se apropie de marginea peronului. Marianus rămase perplex şi nedumerit dar, mai ales, neplăcut surprins de uşurinţa cu care dezvălui detalii despre viaţa lui personală care vădeau slăbiciune evidentă şi erau un subiect rezervat numai oamenilor de încredere. Adierea curentului stârnit de transportor aduse cu sine singura rouă a nopţii din megapolis iar cei doi se îndepărtară atinşi pentru moment de stranietatea fărâmei de adevăr ce izvorâse într-o clipă jenantă şi nepotrivită.