(Ediţie digitală adăugită a povestirii tipărite în 1996.)


Stăteam la pândă de două zile la copca din lacul îngheţat la multiversului, dar niciun paranaut nu catadicsise încă să-şi scoată nasul. Acest lucru s-a întâmplat totuşi când deja începusem să cred că ecuaţiile mele nu erau bune şi că mă chinuisem în zadar. Paranautul care apăru era un bărbat la vreo 45 de ani, care mă privea admirativ, dar admiraţia sa nu era de natură metafizică sau cuantică, ci mai curând de natură libidinoasă. Aşa că m-am grăbit să-mi trag în jos fusta scurtă, să-mi acopăr picioarele bronzate, şi m-am prezentat cu sobrietate:
– Rada Moraru, doctor în fizică.
Paranautul izbucni în râs şi nu se mai opri un minut întreg. Probabil trebuia să încep să mă dezbrac, ca să obţin o reacţie matură de la el!
– La naiba, se opri bărbatul când văzu că încep să-mi scot bluza. Poate crezi că, după una şi alta, am chef şi să plătesc pensie alimentară în două universuri!
Şi, suspinând de râs, dispăru.

Camioanele treceau ca nişte bolizi prin doamna dr. Rada Moraru. De-abia am avut timp să mă feresc, un Porsche care venea în trombă îmi şterse parcă şoldul, iar curentul de aer mă aruncă pe jos, drept sub roţile unui camion uriaş. Urlând, m-am ferit, întinzându-mă între cauciucurile masive în aşa fel încât colosul de metal să treacă peste mine. O secundă eternă totul se întunecă, monstrul hurui peste mine, iar zgomotul îmi bubuia în timpane; apoi trecu, iar eu m-am rostogolit la marginea şoselei, gâfâind.

Un mic cerşetor aşezat pe carcasa unui televizor stricat mânca, foarte calm, seminţe. Se uita la mine cu mare interes, dar fără să mişte un deget. În spatele său, în depărtare, un oraş uluitor îşi înălţa spre cer zgârie-norii construiţi în stil brâncovenesc şi turlele rotitoare ale unor catedrale care scânteiau.

– Cum se cheamă oraşul ăsta? l-am întrebat pe puşti, după ce mă ridicasem, scuturându-mă de praf.

– Eşti diliu, îmi răspunse micul cerşetor, după o pauză. Continua să mănânce seminţe.

– Spune-mi, te rog, e cumva Bucureştiul?

– Mda, aprobă el. Da’ tu în unde vii?

– De unde? De la… Constanţa.

– Habar n-am unde-i asta, ridică el din umeri. Pe degete avea numai inele de tinichea.

– Cunoşti oraşul? l-am întrebat, arătând spre zgârie-nori.

– Îhî.

– Îţi dau un lănţişor de aur, de 24 de carate, dacă mă duci la o adresă.

– Ţi-am spus că eşti diliu, repetă el.

Asta nu mai era diferenţă între universuri paralele, era fix obrăznicie!

– Bine. Ce vrei să-ţi dau ca să mă duci unde am nevoie?

– Chelie. Îmi dai chelie?

Aveam un vag început de chelie, e adevărat, însă nu cred că la asta se referea seminţofagul din faţa mea. Şi, deşi argoul din lumea asta îmi era complet străin, ce-ar fi putut însemna ”chelie” dacă nu bani?

– Da, sigur. Sunt un chelios.

– Nu prea pari, aprecie puştiul după ce mă măsurase rapid, din cap până-n picioare. Hai să mergem.

Străbătând străzile straniului oraş, am avut o revelaţie: îmi plăcea să cutreier lumile. Îmi plăcea să fiu paranaut. Îmi plăcea ce făceam! Începeam să-mi dau seama că, până mai acum câteva zile, trăiam o viaţă complet înăbuşită de o rutină îngrozitoare. Trăiam în cercul meu strâmt şi rece, cum zicea Veonescu. Pardon, Eminescu – am luat-o razna! Pe când aici, eram fascinat în permanenţă de câte ceva: de maşinile cu statuete pe caroserie, de cerul verzui, de merele în formă de banane şi chiar de faptul că oameni bine îmbrăcaţi, coborând din limuzine luxoase, mâncau seminţe din palmă, obicei care-mi era odios la ţiganii şi ţiganizaţii de acasă, dar care aici avea un farmec aparte. Din când în când câte un om plătea pentru a putea învârti un robinet mare, roşu, din sutele amplasate pe străzi, dar nu am reuşit să aflu cu ce-i încălzea chestia asta şi la ce ajuta.

– Mai avem mult? l-am întrebat, după vreo oră de peregrinări, pe ghidul meu zdrenţăros, pe numele sau Arhibron.

– Dacă ajungem repede, nu, filosofă el foarte serios.

Chiar atunci, ochii îmi căzură pe pe un titlu scris mare pe prima pagină a unui ziar: “Ţeghe Şîţă a fost acuzat în complicitate la peretele băncii Bancora”. Acum, de-abia, îmi pică fisa. “Da’ tu în unde vii?” mă întrebase micul cerşetor, iar eu am crezut că el vorbea aiurea. Dar mă înşelam. Eu vorbeam aiurea. În universul acesta, civilizaţia umană era extrem de asemănătoare cu a noastră, dar printre nu puţinele deosebiri se număra şi denumirea diferită a aceloraşi lucruri. De pildă, “chelie” se pare că însemna “bani”, iar prepoziţia “în” avea sensul de “de” şi invers. Româna mea şi româna de aici aveau acelaşi lexic, aceleaşi reguli gramaticale, dar conexiunile semantice erau făcute diferit, astfel încât erau parţial două limbi străine. Hotărât lucru, îmi plăcea să fiu paranaut!

– Ce înseamnă “perete”? l-am întrebat pe Arhibron.

– Nu ştii? Atunci când pereţi o bancă. Intri cu puşca, le iei filosofii şi fugi.

– Hei, ia-o blând! Ai uitat că sunt diliu? Deci, perete înseamnă jaf?

Arhibron mă privi suspicios.

– Nu, perete înseamnă perete! Jaf e atunci când mergi cu primăvara.

– Acum e limpede. Dar filosofii ce sunt?

– Doaamne, chiar eşti diliu! Biştari, mălai.

– Biştari! Aşa se zice şi la mine! Ştii, acolo de unde vin eu, avem un alt cuvânt pentru filosofi: le spunem bani. Iar filosofii sunt nişte gânditori.

– Atunci sunteţi toţi dilii, ridică el din umeri. Exasperat, i-am arătat zidul unei clădiri şi l-am întrebat cum se numeşte în limba lor. Dar nu mai apucă să-mi răspundă, pentru că Andrei Popa, un fost coleg de serviciu, îmi apăru în faţa ochilor.

– Centură, ce mai faci? îmi strânse el mâna. Nu te-am mai văzut de mult! Arăţi cam tăvălit…

– Mda, fac un curs de arte marţiale! Dar tu? Ce mai zici?

– Deschid acum la o raluca de televiziune.

Am mai schimbat câteva replici la fel de absurde, apoi Andrei Popa, sau Coţofană Axiomă, cum l-o mai fi chemat aici, plecă, probabil de aceeaşi părere cu Arhibron. Acesta îmi arată o clădire vopsită metalizat.

– Aici e adresa. Îmi dai chelie?

M-am scărpinat în cap, încurcat. Chelie nu însemna bani, asta era deja clar. De unde însă să-i scot acum chelie?

– Arhibron, te rog, ascultă-mă puţin…

– Să nu-mi spui că nu-mi dai chelie!

– Aş vrea, din toată inima, dar nu ştiu ce-i aia chelie. Ai uitat că sunt diliu?

– Mori! exclamă el cu lacrimi în ochi. M-am pus în gardă, nu mă gândisem până atunci că micul cerşetor putea fi violent. Dar fraza lui următoare mă linişti: Eşti un mort!

– Ba spun viaţa, m-a aventurat eu şi se pare că nimerisem cuvântul cel bun. Nu te-am omorât, dar am crezit că chelie înseamnă bani. Pardon, filosofi…

Arhibron se aruncă asupra mea, lovindu-mă cu pumnii, agăţându-se, trăgându-mă de haine, urlând:

– Eşti un mort! Eşti un mort!

Nu mă durea, dar începuse să se strângă lumea în jurul nostru. L-am desprins de pe mine şi o luă la fugă, plângând. Deodată, o umbră mă acoperi şi a trebuit să mă stăpânesc ca să nu urlu. Un colos de vreo doi metri şi jumătate, în uniformă, cu braţe cât un trunchi de pom şi înarmat cu un buzdugan de un metru, se oprise la doi paşi de mine.

– Sergent Cosan Îspea, se prezentă el. Doriţi să faceţi o reclamaţie? mă întrebă el.

– N-nu, i-am răspuns. Nu, mulţumesc. Nu.

Poliţistul mă măsură din priviri, apoi plecă. Dacă toţi oamenii legii erau cât el, cred că traversatul pe roşu era infracţiunea cea mai gravă de care auziseră vreodată! Am intrat în clădire. Îmi părea rău de micul Arhibron, dar realmente habar n-aveam ce înseamnă chelie, aşa cum nu ştiam cum se zice la perete sau ce însemna să mergi cu primăvara.

Slavă Domnului, pe profesor tot Radu Moraru îl chema. M-a primit imediat, ronţăind seminţe din palmă.

– Aaa, Centură, rău ai venit! Intră, te rog, ia loc. Dar ce e cu tine? Ce ai păţit?

– Nimic serios, profesore. Apoi am tăcut brusc, căci văzusem în biblioteca sa un volum pe care Profesorul meu nu îl avea: “Multivers şi lumi paralele”.

– Profesore! Ai reuşit? Te poţi orienta în mutivers? Adică, de multivers?

– Centură, eşti sigur că n-ai păţit nimic? La cap, mai ales?

I-am povestit totul, de la început, fără să omit nimic. Însă, pe măsură ce vorbeam, îmi dădeam seama că nu crede nimic din ce-i spun, ceea ce însemna că nu este el cel căutat. Am renunţat. Profesorul însă era tot mai intrigat.

– Într-adevăr, sunt fizician şi mă ocup în problema lumilor paralele, însă exclusiv teoretic, îmi explică el. De premiul Nobel nu am auzit, Sabina trăieşte, slavă Domnului, iar tu eşti maşina ei.

– Sunt ce?! Ah, sunt soţul ei…

– Dragă Centură, nu ştiu ce-i cu tine. Vorbeşti fără noimă, nu mănânci seminţe şi susţii absurdităţi.

– Ba e totul adevărat! Dacă vrei, îţi arăt aparatul cu care…

Am înlemnit, îngrozit. O sudoare rece mă acoperi. Nu mai aveam medalionul la gât! Rămăsesem fără posibilitatea de a mă orienta. Eram condamnat să rămân în lumea asta.

– Ticălosul! am exclamat când mi-am dat seama. Ticălosul ăla mic mi l-a furat, când a sărit la mine! Nu se poate… Sunt distrus…

Nu mai puteam rămâne acolo nici măcar o secundă, mă sufocam. Greutatea unui întreg univers străin mă strivea fără să mă pot împotrivi. Fără să-l mai salut pe Profesor, am ieşit ca din puşcă, am coborât în stradă şi am început să mă uit după Arhibron, în speranţa disperată că-l voi putea găsi înainte să fie prea târziu. În timp ce rătăceam în căutarea lui, încercam să-mi alcătuiesc un mic dicţionar român-român. Aşadar, dacă pe mine mă chema Centură, era posibil ca la brâu să am un anton. Primăvară părea să însemne maşină, raluca era egal cu post, iar a deschide avea sensul de a lucra. Cât de fără sens trebuie să fi fost cuvintele mele pentru ei! Arhibron avea dreptate: în ochii lor, în lumea lor, eram nebun. Oare nebunii din lumea noastră, de acasă, or fi şi ei oameni veniţi din universuri paralele?! Am cumpărat un ziar, încercând să înţeleg cât mai mult din lumea în care eram. Am aflat, astfel, că la ei “a chema” este echivalentul lui “a mânca” al nostru. Acesta era motivul pentru care micul ticălos mă făcuse diliu: practic, îl întrebasem “Cum se mănâncă oraşul ăsta?”. Iar propunerea mea cu lănţişorul i-a sunat cam aşa: “Îţi tânjesc un lănţişor de rimă, în 24 în carate, dacă mă duci la o adresă”. M-am pomenit în faţa cinematografului care, în mod limpede, era echivalentul Studioului din lumea mea. Lumea se înghesuia să intre, iar când am citit ce film rula, am crezut că nu văd bine. Titlul filmului era alcătuit dintr-un singur cuvânt, de patru litere, pe care nu-l pot reda aici, dar care în lumea mea apărea uneori scris pe ziduri. Nu ştiu ce sens avea aici, dar uitându-mă mai jos pe afiş am înţeles: “Muzica Pink Floyd, Regia Alan Parker”. Aşadar, iată cum se spunea aici la perete!

– Vă rog să vă opriţi, am auzit tunând o voce groasă în spatele meu. În vitrina cinematografului am văzut că mi se adresa un poliţist. Era cu un cap mai înalt decât celălalt şi la brâu avea o sabie cu care ar fi putut tăia o Dacia în două. Nu era om, era un monstru. Iar eu eram ilegal în România lui şi, probabil, considerat periculos. Am continuat să merg, cu gândul de a mă pierde prin mulţime.

– Vă rog să vă opriţi, repetă el. Trebuie să vorbesc ceva cu dv.

Am dat să ţâşnesc printre maşinile care treceau cu destulă viteză, dar un alt colos, la vreo 300 de kilograme, îmi tăie calea. Eram pierdut. Primul poliţist duse mâna la centură…

– Vă aparţine acest obiect?

Mi s-au înmuiat genunchii. În palma cât un platou de tort a poliţistului, medalionul meu părea o gămălie de ac.

– Da! Da, e al meu. Mi-a fost condus la câteva străzi distanţă de aici, în un mic cerşetor, Arhibron, acum vreo oră şi ceva.

– Poftim, şi fiţi mai însorit data viitoare.

– Mulţumesc, vă asigur că o să fiu foarte însorit!

– Ce doriţi să se întâmple cu făptaşul?

– Ce doresc eu? (Mintea îmi funcţiona repede, trebuia să le prind din zbor. Deci aici păgubaşul stabileşte pedeapsa victimei. De altfel, era şi destul de logic.) Ăăă… eliberaţi-l. Şi aşa este un amărât.

– Sigur, cum doriţi. Trebuie însă să semnaţi pentru eliberarea sa.

Cu medalionul la gât, mă simţeam iarăşi atotputernic. Pe măsură ce mă apropiam de secţia de poliţie, medalionul îmi semnaliza apropierea unei porţi. Asta era bine. Curând, am intrat în sediu. Arhibron era închis într-o celulă strâmtă, umedă. Mi se făcu milă de el.

– N-ai cumva nişte seminţe? mă întrebă el. Ăştia nu ne dau, cică n-avem dreptul.

– Arhibron, am cerut să nu fii pedepsit. Îţi vor da drumul.

– Hm. Eşti diliu, da’ eşti în treabă.

– Domnule Avram, am auzit deodată în stânga mea.

Un personaj important, probabil un ofiţer superior, îmi întindea mâna. De sus în jos, pentru că şi el avea vreo doi metri şi jumătate. I-am dat mâna cam cum ar da-o un bebeluş cu Magic Johnson. M-a invitat la el în birou.

– Deci dorinţa dvs. este să-l eliberăm?

– Desigur, cu orice preţ.

– Nicio problemă. Legea vă conferă acest drept.

Medalionul mă atenţiona că eram extrem de aproape de poartă. Mi-ar fi părut însă rău să plec fără să-l eliberez pe bietul Arhibron. Poliţistul mi se adresă din nou:

– Aşteptaţi aici, vă rog, Mă întorc imediat cu formularul, ca să-l semnaţi.

Poliţistul uriaş a lipsit vreo două minute, cu care ocazie am văzut că pe biroul său exista un dicţionar explicativ. (Da, altă lume!) L-am răsfoit febril, căutând cuvântul ”chelie”. L-am găsit. Dumnezeule! Mă simţeam îngrozitor. Mi se rupea inima. Fusesem un nemernic de doi bani cu Arhibron, chiar dacă fără să ştiu…

Ofiţerul se întoarse, am semnat, după care m-am înapoiat la celula deţinutului.

– Arhibron…

– Î.

– Arhibron… chelie, i-am spus eu cât am putut de solemn, înclinându-mă, apoi i-am întins mâna. Ochii băiatului se măriră, apoi în ei apărură lacrimi. Se ridică de pe pat şi veni spre mine. I-am întins mâna printre gratii, iar el mi-o scutură cu putere, fericit.

– Niciodată, în viaţa mea, nimeni nu mi-a dat chelie, suspină el. Mulţumesc, Centură!

Pe culoar apărură gardienii. Unul dintre ei ţinea un topor gigantic în mâini. S-au oprit în dreptul celulei micului cerşetor.

– Arhibron Sumifescu, conform Legii ochiul 32/1990, reclamantul Centură Pitt a cerut eliberarea ta. Sentinţa va fi executată imediat prin retezarea capului!
Nu, nu era adevărat. Nu putea fi adevărat.

– Ticălosule, şuieră cu ură Arhibron. Nenorocitule, ţi-ai bătut joc de mine!

Eram disperat. Trebuia sa-l salvez. Dar cum? Ne despărţeau gratiile şi nu mai aveam timp să-l scot de acolo. Încă o clipă şi aveam să fiu tras afară din lumea asta, lăsându-l pradă toporului greu cât el. În ultima clipă, m-am lipit de gratii şi l-am luat în braţe pe Arhibron, strivindu-mi medalionul de metalul rece. Copacul creştea printre bare, iar gardienii erau în apă până la brâu. O pasăre trecu prin tavan şi prin greul topor ridicat de unul dintre coloşi. Închisoarea dispăru şi ne-am prăbuşit amândoi într-un lac şi într-o nouă lume.