Sub apă era linişte, iar lumina care pătrundea de la suprafaţă sclipea în miile de bule de apă ce erupeau din plămânii care se goleau ai lui Arhibron. Partea mai proastă în toată afacerea era că eu însumi nu ştiam să înot. Într-o secundă nesfârşită, plutind între două ape, ca într-un vis unde totul se desfăşoară cu încetinitorul, mi-a trecut prin minte gândul stupid (în sensul că nu era cel mai potrivit moment pentru reflecţii) că, în filme şi romane, eroul principal luptă ca un ninja, trage cu pistolul precum Corneliu Leu, conduce maşini, tractoare sau autobuze ca Damon Hill, pilotează avioane sau chiar nave spaţiale cu nonşalanţa unui Luke Skywalker, cunoaşte calculatoarele ca Bill Gates şi, desigur, înoată că Johnny Weissmuller. Dintre toată aceste calităţi, eu îndeplineam vag numai două: aveam permis de conducere categoria B şi cunoşteam nişte programe de editare de text şi cineva îmi întrerupse reveria acvatică apucându-mă de cap şi trăgându-mă la suprafaţă.
Când mi-am revenit, stăteam pe iarbă, iar deasupra mea era aplecată, îngrijorată, o femeie cu părul şi hainele ude. Lângă mine, Arhibron tuşea îngrozitor. Uitându-mă în jur, am văzut că eram înconjuraţi de un grup de femei şi bărbaţi îmbrăcaţi în lucruri scumpe, dar foarte vechi. Eram într-o pădure, dar un stâlp de felinar strica logica peisajului. Mai mult, la doi paşi de locul unde ne materializaserăm, zăcea scufundată pe jumătate într-un iaz o clădire cu geamuri mari, sparte, care părea să fi fost Teatrul Naţional.
– Omande căm pelimezi? mă întrebă femeia care mă salvase de la înec.
– Centură, unde suntem? mă întrebă şi Arhibron, între două accese de tuse.
– Greu de spus exact. De tot cazul, ce poţi să-ţi zic este că ne aflăm de altă lume. Nu o să te mai întorci niciodată de locul din care ai venit.
– Eşti un diliu vrăjitor, zâmbi el.
– Inte-n pare buremiţi? mă întrebă femeia. Nu pricepeam absolut nimic din tot ce-mi vorbea, deşi, în mod straniu, îmi făcea impresia că vorbeşte în română. Mai curând însă o română în care literele erau dispuse altfel. I-am făcut semn că nu înţeleg. Salvatoarea mea râse, apoi ne duse pe amândoi într-o colibă extrem de curată şi ne dărui haine asemănătoare cu ale lor, iar pe ale noastre le puse la uscat. Între timp, i-am explicat lui Arhibron confuzia din cauza căreia era să fie decapitat. El însă deja uitase incidentul, fascinat de lumea în care ne aflam şi, mai ales, de o puştoaică nostimă căreia îi luceau ochii în cap de ghiduşă ce era.
– Vezi? îmi spuse el. Mi-a purtat noroc că mi-ai dat chelie. Aici îmi place, nu sunt blocuri, nu sunt primăveri care murdăresc aerul, nu sunt poliţişti…
„Chelie” nu avea nicio legătură semantică sau de alt fel cu lipsa pilozităţii craniene. Era o formulă de salut care nu se adresa decât în împrejurări deosebite şi care exprima profundul respect al celui care rostea cuvântul faţă de persoana căreia îi era adresat. De pildă, dacă un tânăr o saluta de obicei pe mama logodnicei sale cu banala formulă „Sărut mâna”, în seara în care urma să ceară mâna fetei era obligatoriu să dea chelie, iar şefii de stat se salutau întotdeauna între ei în acest mod protocolar. Dar nu era vorba numai de o convenţie socială; părea să fie mai mult decât atât. Formulei i se atribuia puterea de a interveni în soarta celui salutat, pentru ca acesta, la prima bifurcaţie a destinului, să aleagă drumul cel bun. Era practic un fel de a-i ura cuiva „noroc” gândind că simpla verbalizare va avea efecte palpabile.
Ideea nici nu era absurdă sau neverosimilă. În fond, ce era aceasta decât o incantaţie, o invocare, o magie? De la mormăiturile şamanilor la „baftă” adresat înainte de examen unui student, se consideră că există anumite formule care trezesc energii misterioase şi pot influenţa desfăşurarea evenimentelor. Ce altceva sunt descântecele, decât un fel de a da chelie? Iar structura poetică a lumii, de care vorbea Profesorul, confirma eficienţa acestor cuvinte. Pe un plan încă necunoscut, ele intrau în rezonanţă cu structura lumii, influenţând-o, vindecând deochiul, despărţind soţi, aducând un subiect cunoscut la examen.
Nu ştiu cât era adevărat şi cât mit, însă lui Arhibron se pare că îi ajutase. Unui cerşetor nu i s-ar fi adresat nimeni, niciodată, în acest fel. Rostită în batjocură sau fără sinceritate, chelia nu avea efect. Seminţele şi darea cheliei distingeau cetăţeanul cu drepturi depline de un paria; Arhibron putea ronţăi seminţe când şi câte voia, în schimb visul său fusese dintotdeauna să i se spună o dată, din suflet, chelie. Or, mult râvnita chelie chiar îi folosise. Am fi putut nimeri într-o lume periculoasă, cum era cea dominată de Luna barbară. Dar noi ajunseserăm într-un fel de paradis postatomic, o grădină a Raiului amplasată peste ruinele unui oraş distrus. Pentru Arhibron însă, era perfect.
Am stat două zile în această comunitate fericită. Mai mult din semne, dar poate şi completând din intuiţie, am înţeles că în urmă cu mult timp aici se întindea un oraş mare, modern, care însă nu fusese distrus, ci părăsit. Omul era născut în sânul naturii, gândit să mănânce hrană naturală, iar civilizaţia îl condamnase să locuiască în clădiri din oţel şi beton, să meargă pe asfalt, să respire, să bea şi să înghită substanţe artificiale, într-un cuvânt să sufere un stres al artificialului tot mai puternic. De aceea, s-au hotărât să abandoneze betonul, lumina becului şi gazele de eşapament şi s-au întors la viaţă în mijlocul naturii.
De un şoc am avut parte şi aici. Unul dintre băştinaşi eram… eu. Exact trăsăturile mele, statura, gesturile şi vocea; doar că îl chemă Ghirian Peluţă. I-am arătat o cicatrice de pe braţul stâng, de când – în adolescenţă – mă tăiasem cu cuţitul pentru a mă face frate de cruce cu un prieten. Râzând încântat, mi-a arătat şi el urma lamei metalice, exact în acelaşi loc. În timp ce mă uitam fascinat la antebraţele noastre, mă gândeam că, fără să ştim, eram nu doi, ci miliarde de fraţi de cruce.
Româna lor respecta întocmai regulile noastre gramaticale; structura limbii era identică, de la topică şi intonaţie la declinări şi conjugări. De pildă, „eu mă gândesc, tu te gândeşti, el se gandeşte” suna la ei „iu că şătesc, be zu şăteşti, mif de şăteşte”. „Bună ziua, bună seara” erau „peşar colomană, peşar bâcos”. Expresia „co ghemeleşine” era compusă din prepoziţia „co”, prefixul „ghe” şi substantivul „meleşine”, care venea de la verbul „i meleşi”, în română noastră „a vedea”.
A treia zi, de dimineaţă, le-am spus gazdelor noastre co ghemeleşine, lăsându-l totodată pe Arhibron cu ei. Sobru cum nu-l mai văzusem niciodată, mi-a întins mâna şi mi-a dat chelie.

Se vede însă că urarea funcţiona numai în universul său, căci eu n-am prea nimerit bine de data asta. Mă aflam într-o încăpere luminată slab, în care două cadavre zăceau pe podea. Dar lucrul cel mai îngrozitor era că eu nu aveam genunchi. Stăteam rezemat de un perete, uitându-mă cu o detaşare schizofrenică la picioarele mele mai scurte, care nu aveau nicio articulaţie între şolduri şi glezne. Femurul, tibia şi peroneul se contopeau la mijloc. Am încercat să merg. Nu era foarte greu, dar oroarea era mare. De ce nu aveam genunchi?! O explicaţie ar fi fost că, de fiecare dată când trec dintr-o lume în alta, corpul meu se dematerializează şi apoi se rematerializează, numai că de data aceasta intervenise ceva care îmi ştersese anumite informaţii din ADN, între distrugere şi refacere. În acest caz, eram pierdut definitiv!

Am ieşit din încăpere, păşind de-a lungul unui hol lung, întunecos, din câte se pare, de hotel. Când am ajuns la scări, cineva îmi bagă o lumina puternică în ochi, urlând:

– Mâinile sus! Poliţia!

M-am conformat. Din cauza luminii lanternei, nu vedeam decât o mână cu un pistol, îndreptate spre mine.

– Doamne, Anton! Ce cauţi aici?! îmi şopti persoana.

Am tresărit puţin, dar începeam să mă obişnuiesc cu aceste întâmplări care fac farmecul multiversului.

– Mă crezi că nu ştiu? i-am răspuns.

– Te rog, nu te juca cu viaţa ta. Nu mă lua de prost. Ce cauţi aici?

– Îl caut pe Profesor, i-am spus eu adevărul, în lipsă de ceva mai bun. Pe Moraru.

Poliţistul lăsă lanterna jos. Era totuşi suficientă lumină cât să văd că era eu. El eram eu, mult mai tânăr. Deşi nu puteam pricepe cine eram în lumea lui dacă îmi spusese Anton. În lumea lui, el era Anton!

– Nu mă prosti cu aiurelile tale, îmi spuse el crispat. Chiar dacă eşti fratele meu, dacă i-ai omorât pe amărâţii aia doi, te închid. Iar pe Profesor nu-l mai amesteca în predicile tale mincinoase. N-ai crezut niciodată în Profesor. Ţii minte, când eram mici, cum ne citea bunica, din Carte, despre bătrânul care învârtea moara lumii, iar tu replicai că în ziua de azi există maşinării pentru asta? Şi cum ne spunea despre învăţăturile Profeso…

– Opreşte-te, i-am spus. Ai dreptate.

– Bineînţeles că am dreptate! Iar tu, dacă eşti vinovat, ai toate şansele să-l întâlneşti pe Profesor, poate chiar în seara asta!

– Frate, nu înţelegi, i-am spus pe un ton cât mai liniştit. Nu sunt vinovat şi îţi pot dovedi. Dar să nu te sperii…

– Dacă faci ceva urât, te trimit drept în braţele Morarului!

– Nu, nu fac nimic rău. Doar uită-te la picioarele mele, te rog. Uită-te două clipe.

Mi-a luminat picioarele şi i-am arătat că erau ţepene.

– Înţelegi? Nu am genunchi.

Se holbă la mine fără să poată spune nimic. Când îi reveni vocea, întreba răguşit:

– Ce naiba nu ai?!

– Genunchi, frate. Uite, nu-mi pot îndoi picioarele. Este oribil, ştiu, dar…

A fost rândul meu să amuţesc. Fratele meu păşi către mine – şi nici el nu avea genunchi.

– Nu ştiu despre ce aberezi, şuieră el. Ştiu însă că hotelul e înconjurat, iar criminalul nu putea ieşi de aici. Iar dacă tu, un fanatic religios pe care însă eu îl consider doar un escroc, eşti aici, e posibil ca tu să fii criminalul. Altfel n-aveai cum să ajungi aici… decât dacă ai fi trecut prin pereţi.

Se ajunsese la modul ori eu pe el, ori el pe mine. Şi chiar dacă în realitatea mea, adică singura care conta, nu aveam niciun frate, nu puteam să-l ucid pe acesta. Porunca a şasea era valabilă în tot multiversul, sunt sigur de asta. Aveam un avantaj asupra lui: era prima dată că-l vedeam, în vreme ce pentru el ar fi fost mai greu să apese trăgaciul: timp de o viaţă fusesem fratele lui. Eu aş fi ucis un străin, el – un frate. Numai că mai exista şi o altă problemă: fratele lui chiar putea fi criminalul, şi atunci rămânea nepedepsit. Ca să evit o încurcătură transuniversală pe care omul din faţa mea probabil nu mai avea cum s-o descurce, am trecut la planul B.

–  Te implor, dă-mi o şansă să-ţi arăt că sunt nevinovat. Închide ochii.

– Nici nu mă gândesc!

Am ridicat din umeri. N-aş fi vrut să dispar sub ochii lui, lucru care i-ar fi afectat, fără îndoială, raţiunea, dar nu-mi dădea nicio şansă. Şi în fond de ce atâtea precauţii? Multiversul este o izvorâre nesfârşită de variante, nu? Se făcea o risipă deşănţată de lumi, trei universuri la leu! Dacă Hitler nu poate fi oprit să declanşeze războiul, n-are nimic, nu e nicio problemă, în alte 100.000.000.000 de lumi va fi oprit, iar istoria va consemna că niciun caporal scelerat nu poate ajunge dictator, poporul şi forţele binelui înving întotdeauna! Aşadar, eul ăsta avea să rămână cu probleme la cap; şi ce dacă? Restul de 848 de miliarde, nu.

Sub ochii holbaţi ai eului meu poliţist, poarta m-a tras afară din lumea sa, pe când observam şi că nici cadavrele nu aveau genunchi, iar explicaţia era simplă: în universul acesta nu existau genunchi. E absurd pentru noi, poate puţin ridicol chiar, dar multiversul e compus din toate combinaţiile posibile în fiecare fracţiune de secundă ale unei istorii de zeci de miliarde de ani, şi asta pentru fiecare particulă din multivers. Variantele sunt cvasiinfinite, iar în una dintre ele „genunchi” nu însemna absolut nimic.. Într-o lume bidimensională, o sferă tridimensională va apărea ca un cerc – dar nu înseamnă că ea nu rămâne sferă. Lumea aceasta nu recunoştea genunchii şi de aceea nu i-a putut materializa.

Într-adevăr, în următorul univers genunchii mei erau la locul lor bine mersi. Am făcut câteva genuflexiuni aşa, în duşmănie. Mă aflam într-una dintre nenumăratele cămăruţe de la subsol ale miriadelor de Profesori. Ca şi cum m-aş fi trezit în cartea de nisip a lui Borges, cea cu număr infinit de pagini, unde nu poţi nimeri de două ori pe aceeaşi filă .. din greşeală; totul suprapus (ca în schiţa cu harta la scara 1:1 a ţării, care acoperea toată ţara, a aceluiaşi autor) peste Biblioteca din Babel a neobositului argentinian, în care se aflau toate combinaţiile posibile ale literelor alfabetului în toate combinaţiile posibile a tot ceea ce se poate scrie. Prin minte îmi trecu să las totul baltă, să renunţ la căutarea asta fără nicio şansă – eram deja foarte obosit de atâta ţopăit dintr-un univers în altul şi începusem să încurc personajele între ele şi motivaţiile – şi să mă stabilesc într-o lume foarte asemănătoare cu a mea. De pildă, una faţă de care singura, dar absolut singură, diferenţă în 5 miliarde de ani, cât are Pământul, este că pe la 1105, în creierii munţilor Apenini, o capră sărise de pe o stâncă pe altă şi, la aterizare, împroşcase cu copita dreaptă patru pietricele şi nu cinci, ca în varianta noastră. Devenisem obsedat de variante, eram fascinat şi epuizat. Aveam nevoie de un repaus.

– Nu credeam că o să mai apari vreodată, îmi spuse Profesorul, în capul scărilor.

Nu ştiu de ce, dar aveam un feeling că de data asta am nimerit bine. Că aceasta este varianta de Profesor care îl vizitase pe Profesorul meu în pivniţă în 1976. Iar bătrânul extraterestru îmi confirmă că ajunsesem acolo unde trebuia.

– Dacă aparatele mele îmi spun că tu eşti, tu eşti. Te rog, ia loc. Am o veste bună şi o veste proastă dar care va deveni bună.

– Chelie, mi-am şoptit abia perceptibil, apoi am continuat cu glas tare:

– Beţi gin, nu?

– Desigur, dragul meu.

– Înainte de orice veste, mi-ar prinde bine un gin tonic.

Profesorul îmi turnă un gin, pe care l-am savurat fără grabă. Deja nu mă mai impresionau veştile proaste, nici măcar dacă mi-ar fi dezvăluit că, vezi Doamne, totuşi nu era chiar Profesorul pe care îl căutam.

– E clar, am concluzionat. „Aparatele” mele (am zâmbit arătând spre papilele mele gustative) confirmă şi ele că sunt unde trebuie: ginul e la fel de bun ca acasă! Aşadar, vă rog…

– O să-ţi spun direct.

Bineînţeles, era doar un fel de-a spune. Încerca să-mi dea vestea proastă învelită într-un staniol cât mai sclipitor ca şi cum eu n-aş fi înţeles despre ce era vorba. Îmi tot spunea cum eu am venit pentru sistemul de orientare, însă acesta nu era chiar atât de complet cum credea Profesorul meu, în sensul că te putea trimite exact unde doreşti, însă plaja de opţiuni cu privire…

– Şi totuşi, vestea proastă?… l-am cam întrerupt la un moment dat.

– Asta încerc să-ţi spun, dar nu mă laşi. Şi aici a avut loc accidentul, dar Sabina nu a murit…

– Asta am priceput deja!

– …în schimb, ai murit tu!

La asta nu mă aşteptasem. Aşa însă se şi legau lucrurile. În realitatea de aici, eu am murit în accident în urmă cu 13 ani. Sabina voia neapărat să mă reîntâlnească şi a trebuit să aştepte 5.000 de zile şi nopţi pentru ca poarta să se redeschidă şi să mă poată revedea. Pe măsură ce-mi dădeam seama mai clar ce se întâmplă, stomacul mi se strângea tot mai mult. Am sărit de pe scaun, dărâmându-l.

– Ticălosule, am rostit cu ură. Bătrân scelerat! M-ai manipulat! Ştiai precis că mă trimiţi să fac un lucru pe care nu vreau să-l fac!

– Iartă-mă, Anton. Nu se putea altfel.

– După câte am îndurat, în atâtea lumi, îmi spui „iartă-mă”?! Îmi distrugi viaţa pentru dorinţa ta egoistă de muribund?! Eu cum am putut răbda fără Sabina?

– Te rog, linişteşte-te.

– Ba dimpotrivă, o să fac şi mai urât! Pentru că am înţeles: vrei un alt Anton pentru Sabina ta! În lumea voastră, Sabina a scăpat din accident, poate e chiar dincolo în clipa asta, iar eu sunt prostul aruncat cu mâinile legate într-o fântână ca să găsesc o gămălie de ac în nisipul de pe fund – asta dacă nu cumva mă înec între timp! Şi dacă mă înec, nu contează prea mult, se poate găsi oricând un alt Anton Avram! Şi, că veni vorba, cu eu cel de aici care-i treaba? Erai cumva în relaţii proaste cu el şi voiai să-i găseşti un eu mai bun în alt univers?!

Pe măsură ce procesam implicaţiile, îmi era tot mai clar că mersul între universuri este un lucru greşit, că suntem prea mici pentru a umbla cu şurubelniţa în maşinăria multiversului. Iar planul Profesorului, de înţeles până la un punct, îmi apărea tot mai bolnav. Mi-am mai înfrânat puţin furia şi m-am aşezat iarăşi pe fotoliu.

– Este aici? l-am întrebat cu glas nesigur. Este măritată? Are copii?

– E la ea în cameră, probabil doarme. Este unu noaptea. Şi nu, nu s-a recăsătorit.

– Minciuna voastră, a ta şi a Profesorului meu, este atât de monstruoasă…

– Profesorul tău nu ştie de planul meu, spuse încet interlocutorul meu. Eu i-am zis doar de sistemul de orientare între universuri. Însă nu i-am explicat şi…

– Tată, de ce nu dormi?

De-a lungul ultimelor săptămâni îmi imaginasem de nenumărate ori cum ar decurge întâlnirea noastră, pe care, totuşi, făceam tot posibilul s-o evit. Încercasem să mă pregătesc pentru şoc, să amortizez ravagiile pe care negreşit urma să mi le producă forţa brutală a acestei reîntâlniri care încalcă legile firii şi deformează destinul multiversului – şi căreia se presupunea că eu trebuie să-i rezist. Aşa că pregătirea nu mi-a ajutat la nimic. Vocea aceea caldă şi mică pe care nu o mai auzisem de 13 ani m-a izbit că şi ca şi cum muntele de lângă vilă mi-ar fi căzut în cap. Aveam lacrimi în ochi. M-am uitat – avea şi ea.

Ultima dată când o văzusem avea 34 de ani. Acum trebuia să aibă 47. Desigur, se schimbase. Fără discuţie. Un pic de greutate în plus, aceeaşi expresie a chipului dar parcă venind de foarte departe, părul coafat altfel. Dar m-a lovit şi m-a înduioşat aşa cum se întâmplase şi când o văzusem prima dată, în urmă cu 25 de ani.

Nu ne-am apropiat prea mult unul de celălalt. Mă simţeam deodată cel mai mare nemernic din univers, ba nu, din multivers. Brusc mă dovedeam a fi un monstru, cel mai josnic ticălos din 99148.526 universuri! În lumea mea, Sabina murise. După cinci ani, ca şi cum ea n-ar fi existat, mă recăsătorisem; locul ei fusese luat de o altă femeie, pe care o iubeam. În lumea asta, Sabina trăise vreme de 13 ani numai pentru întâlnirea de azi. Eu o trădasem în viaţă; ea îmi rămăsese fidelă dincolo de moarte. N-am fost pasionat niciodată de poezie, dar Eminescu mă hăituia printre lumi: „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea / În schimb pe-o sărutare”… Dacă m-ai fi întrebat, aş fi putut jura că nu mai ţineam minte aceste versuri.

– Te aşteptam, îmi şopti ea printre lacrimi. Îmi închipui cât de greu trebuie să-ţi fie. Ştiu exact cum este…

Se apropie încet de mine. M-am tras înapoi cât de calm am putut.

– Eşti răpitor de frumoasă, Sabina. Te rog, nu te apropia de mine.

Ce crud sunau cuvintele mele! Fosta mea soţie – ba nu, nu fostă, pentru că era în viaţă şi nici nu divorţasem – făcu ochii mari. Tremura de dorinţa de a se cuibări în braţele mele. Probabil visase accidentul în fiecare dintre cele 5.000 de nopţi, nu putea uita imaginea maşinii carbonizate şi distruse – şi ar fi dat orice ca să mă ştie din nou lângă ea. Chiar şi 13 ani din viaţă! Ştiu, pentru că şi eu am trecut prin asta. Numai că eu am încercat să depăşesc momentul şi să merg mai departe, ba chiar am şi reuşit.

– Te rog, Sabina. Gândeşte-te că nu sunt soţul tău. El nu mai există, în nicio lume. Sunt doar un om care seamănă foarte bine cu el. Vei suferi şi mai mult după aceea.

– Mai mult?… Ce poate fi mai mult decât atât? Deja sunt bătrână, iar foarte repede voi fi prea bătrână.

– Nu, iubito. (Cuvântul mi-a scăpat fără să vreau. Ultimii 13 ani se pierdeau în fum, chipul Ralucăi se estompa, durerea de atunci mă chinuia iarăşi.) Eşti frumoasă şi orice bărbat din toate lumile în care am fost şi-ar da viaţă ca să fie lângă tine…

– Numai tu nu!

Recunosc că era tentant să rămân aici. Nu eram încă prea bătrâni ca s-o luăm de la capăt, în lumea mea sau a ei. Dar mai erau implicate şi alte persoane – în lumea mea. Nu, trebuia să tai nodul până nu cedăm.

– Sabina… nu ştiu ce ţi-a zis Profesorul… dar eu nu sunt Anton al tău.

– Ba eşti, şi o să-ţi dovedesc. Hai sus.

Mi-am dat seama, în timp ce urcam scările, încotro bătea. Deschise uşa camerei; Alex dormea senin. Era mult mai mare decât Alex al meu, de acasă, care împlinise de curând trei ani. Semăna însă foarte bine cu acesta din urmă când era mic, ba chiar aducea deja şi cu mine. Iar Sabina şi Raluca, dacă stăteai să te gândeşti, aduceau şi ele una cu cealaltă, astfel încât cei doi fraţi vitregi puteau fi luaţi drept gemeni, dacă n-ar fi fost vreo zece ani diferenţă între ei – şi un miliard de universuri.

I-am făcut semn să coborâm. Jos, în sufragerie, am scos din buzunar o fotografie şi i-am arătat-o. Era puţin afectată după baia din lacul în care zăcea Teatrul Naţional, dar chipurile noastre se distingeau bine.

– Raluca este soţia mea. Valeria are un an, iar Alex – trei. În poza asta (am scos-o şi pe cealaltă) este Sabina. Nu tu. Tu eşti Sabina de aici. Eu am iubit-o pe Sabina din lumea mea. Înţelege, te implor, că nici eu nu sunt Anton al tău, el a dispărut din lumea ta şi din toate lumile posibile. Ca şi Sabina mea. Iartă-mă, dar trebuie să plec în lumea mea.

– Aici ar fi o mică problemă, tuşi bătrânul.

– Lasă-mă să ghicesc: sistemul de orientare?

– Mă tem că da. Bănuiam că există posibilitatea să nu vrei să rămâi, aşa că l-am distrus. Îmi pare rău.

– Dacă l-ai distrus, eu cum am ajuns aici?…

– Înainte să-l distrug, sistemul ţi-a recunoscut semnătura energetică, sarcina electrică, şi practic ai fost atras, din aproape în aproape, aici. Putea să-ţi ia o lună sau o zi sau poate 10 ani… dar tot aici ajungeai.

Pe cât eram de furios, pe atât de calm mă manifestam. Mi-am dat seama că există o singură cale de a afla dacă Profesorul minţea sau nu. Însemna să sufere persoane nevinovate – dar ce contează, existau miliarde de Sabine, ce mai conta una? Am apucat-o brutal şi i-am pus la gât un cuţit pe care îl luasem de pe masă.

– Mă trimiţi înapoi în lumea mea… sau rămâi fără ea. Îi iau gâtul fără probleme, nu e Sabina mea, e o arătare. Şi ca să fiu sigur că mă trimiţi în lumea mea, o iau ostatică. Sigur o să-i recunoşti semnătura, i-am aruncat sarcastic, şi o s-o târăşti acasă.

E greu de zis dacă aş fi mers până la capăt; aş zice că nu, dar mi-e teamă că era da. Planul însă a funcţionat, Profesorul şi-a activat sistemul. În ultima clipă am îmbrâncit-o în braţele tatălui ei, apoi m-am topit spre universul meu…

Lumea mea? De semănat semăna izbitor. Acelaşi subsol, aceleaşi scări, aceeaşi sufragerie. Profesorul dormea cu capul pe birou. Afară răsărea soarele, încă timid. Raluca mă aştepta, fără nicio veste, de câteva săptămâni. Eram nebărbierit, epuizat, ameţit, dar sentimentul de a fi acasă îmi aducea o neaşteptată bucurie, un extaz în faşă. Şi, bineînţeles, cu toate astea nu mă puteam abţine să nu mă întreb: dar chiar eram acasă? N-aveam însă de ales, trebuia să risc. Am pus punct călătoriei.

– Bună dimineaţă, Profesore. M-am întors.

În aceeaşi după-amiază, Raluca şi copiii îmi săreau în braţe, fericiţi, în curtea Profesorului. Îi sunasem de dimineaţă şi-i chemasem aici; în halul în care eram, nu îndrăzneam să conduc până în Bucureşti. Bineînţeles, i-am rugat să vină cu trenul, nu cu maşina – mai ştii când intră multiversul în rezonanţă?…

Între timp, am verificat tot ce-mi putea trece prin minte. Vila, împrejurimile, agenda de telefoane, ziarele, am scotocit internetul după tot felul de date – se pare că eram totuşi acasă.

Profesorului nu-i spusesem tot adevărul; l-am dezinformat cu privire la modul în care ajunsesem acasă, însă îi aduceam oricum o comoară de informaţii şi observaţii. L-am lăsat cu calculele sale şi m-am plimbat cu familia mea pe munte, prin pădure. Umbra tristă a Sabinei dispărea în iubirea luminoasă şi caldă a Ralucai. Nu i-am dezvăluit nici ei adevărul despre lipsa mea; i-am spus că avusesem o misiune secretă de la ziar (nu era prima data că mă trimiteau din ţară pe o perioadă mai lungă), minciună pe care de altfel nici n-a crezut-o, dar era prea deşteaptă ca să mă bată la cap. …acum.

Seara, stăteam cu toţii la masă, sporovăind. Profesorul se purtase desăvârşit cu Raluca şi cu copiii, iar soţia mea era fascinată de mintea bătrânului savant, mai ales că era ea însăşi absolventă de fizică.

– Profesore, i-am spus la un moment dat, când Raluca nu era atentă, dojenind obrăznicăturile. M-am temut mult că nu o să ajung acasă, şi încă nu mi-a trecut de tot. Şi mă întreb dacă o să-mi treacă vreodată.

– E firesc să ai ezitări, dar stai liniştit, eşti în lumea ta.

– Da, şi eu mă simt acasă… doar că undeva o să rămână mereu o îndoială, fie ea şi pur tehnică.

– Te înţeleg, Anton. Dar, ai să vezi, cu vremea o să-ţi treacă. S-a terminat, eşti acasă, pe Pământusus.

Am sărit de la masă răsturnând farfuriile, îngrozit, holbându-mă la ei ca un om nebun, ca şi cum mă aşteptam să se transforme brusc în nişte monştri. Raluca şi copiii înmărmuriseră. Câteva clipe s-a lăsat o linişte asurzitoare, care îmi provocă efectiv durere. Apoi, Profesorul avu o reacţie ciudată: izbucni în râs.

– Ha ha ha, Anton… a fost o glumă! Iartă-mă, a fost o glumă cretină, dar nu m-am putut abţine! Sigur că suntem pe Pământ!

– Iertaţi-mă, iertaţi-mă cu toţii. Totul este absolut în ordine. Hai, băgaţi la jgheab, am râs eu destul de forţat. Ies puţin să fumez o ţigară.

I-am făcut cu ochiul Ralucăi, în semn că e în ordine, apoi am ieşit pe verandă, în aerul tare de afară. Formele maiestuoase ale munţilor se ghiceau în întuneric, iar pârâul susura undeva la vale. Dumnezeule, trebuie să recunosc, Profesorul mă speriase îngrozitor! Proastă glumă, oricât de distractivă o să mi se pară poate peste câţiva ani.

Raluca veni şi ea afară, cuibărindu-se la pieptul meu.

– Sigur eşti bine? mă întrebă ea. Ai sărit de parcă văzuseşi o fantomă.

– Ce idee absurdă, i-am răspuns zâmbind.

Am mai tras un fum, după care am aruncat ţigara pe trepte şi am strivit-o cu piciorul. Mult de tot, până ce filtrul se rupse, se sfărâmă, se făcu praf. Am dat praful la o parte, după care m-am ridicat, am tras un şut scăunelului proiectându-l în iarbă. Am curăţat treapta cu piciorul, aproape toată. Mi-am scos puloverul şi am început să frec treapta cu el, frenetic, până am făcut-o lună. Am îmbrâncit-o pe Raluca şi am aprins şi celălalt bec, ca să văd mai bine.

Da, erau munţii mei, era pârâul meu, era ţara mea, era familia mea, era lumea mea; dar un singur lucru nu era al meu: prima treaptă a scărilor de la intrare. Ţin minte că, uitându-mă la labele mari ale lui Luţ, când revenisem aici prima dată, remarcasem o fisură în marmură, lungă de vreo şase-şapte centimetri, îngustă şi care mă dusese cu gândul la un fulger. Acum, crăpătura nu mai era acolo. Şi dacă nu mai era, treapta nu era a mea. Şi dacă treapta nu mai era a mea, nici lumea asta nu mai era a mea! Chiar dacă Raluca şi copiii erau perfect identici, nu de ei mă despărţisem acum câteva săptămâni. Aceştia erau nişte păpuşi de ceară cu feţele, gesturile şi amintirile familiei mele, dar adevărul este că nu-i mai strânsesem în braţe niciodată până azi. Şi, straniu, fleacul acela, fisura din prima treaptă, îl simţeam că pe o fisură în marmura din care era alcătuită lumea mea. Fără fisura aceea, care brusc căpăta o importanţă astronomică, familia mea nu era completă. Degeaba Munţii Carpaţi era identici până la ultima pietricică, dacă nu exista fisura aceea. Voiajul meu către Itaca nu se încheiase, nici pe departe! Oare Profesorul din pivniţă mă trimisese special în altă parte, din răzbunare, sau aparatele îl înşelaseră? Oare mai eram încă încărcat electric, oare sistemul său îmi mai putea recunoaşte semnătura?! M-am repezit la subsol, disperat şi isteric, şi m-am aruncat din capul scărilor drept prin uşa către multivers, trecând cu capul înainte prin aşchiile de lemn şi drept în infinit…

…Cand mi-am revenit, capul mă durea îngrozitor de la contactul cu uşa. Profesorul şi Raluca erau aplecaţi deasupra mea. Ne aflam toţi în sufragerie. Oare nu trecusem dincolo? Să se fi închis poarta şi eu să mă fi lovit de zidul din beton? Am început să-l întreb pe Profesor dacă el era, dacă la el revenisem azi dimineaţă din multivers, dacă eram în lumea mea… Pe măsură ce vorbeam şi povesteam pe unde fusesem, ei erau tot mai miraţi şi speriaţi. La un moment dat, Profesorul se ridică şi luă din bibliotecă una dintre cărţile sale, „Lumi paralele”.

– E totul aici, îmi spuse el. Tot ce mi-ai povestit…

– Da, şi asta încerc şi eu să vă spun, lumile paralele există!

– …dar e science fiction. Eu nu sunt fizician, sunt autor de SF. Dragă Anton, nu ai spart nicio uşă; ai avut un şoc puternic după ce te-ai prăbuşit cu maşina în prăpastie şi era să mori. Uneori suferi de amnezie, alteori de paramnezie – ca şi acum: îţi imaginezi lucruri şi crezi că ţi le aminteşti, dar de fapt mintea ta le inventează sau deformează situaţii reale. Nu vii din nicio altă lume, pentru că nu există alte lumi. Cartea asta este science fiction. Nu-i aşa, Diana? o întrebă el pe Raluca.

– Iubitule, odihneşte-te, mă mângâie ea. O să-ţi revii repede, ai să vezi.

Putea fi adevărat, însă putea fi şi o altă lume. Dar eram deja prea obosit ca să mai lupt. Am rămas aici, indiferent că era o altă lume sau cea din care plecasem, lumea mea şi a ta, cititorule, lumea în care tu parcurgi acum cuvintele şi lumina îţi bate peste text, Eminescu este cel mai mare poet român, Hitler a fost un dictator nazist, Bugs Bunny un iepure din desene animate, iar profesorul Radu Moraru a primit premiul Nobel pentru fizică. Şi dacă nu eşti sigur de acest ultim amănunt, cititorule, caută numele lui Radu Moraru pe lista laureaţilor cu Nobel; dacă îl vei găsi, multiversul merge strună. Dacă însă nu vei găsi niciun fizician român premiat cu Nobel, înseamnă că nu mai eşti în lumea ta, înseamnă că ai trecut, fără să ştii, în alt univers, probabil din cauza „Omului născut într-un miliard de lumi”, pe care o citeşti chiar în secunda asta şi care intră în rezonanţă cu multiversul şi modifică armonia acestuia, ca un descântec. În acest caz, uită-te cu mare atenţie la prima persoană cunoscută pe care o vei vedea după ce îţi vei ridica ochii de pe aceste rânduri. Observi o schimbare la ea? Pare mai scundă? Ochii au o culoare puţin mai deschisă? Aluniţa aceea minusculă era acolo şi înainte?! (Te-au trecut deja fiorii? E firesc.) Vei putea jura că este ruda, prietenul, soţul, soţia, cunoştinţa ta. Dar dacă Radu Moraru nu a luat premiul Nobel, cititorule, persoana respectivă nu este cine crezi tu că este. Ai ajuns fără să ştii într-un univers paralel. Chelie!