–          De ce nu şedeţi o ţârică lângă mine, taicule, ietă colea la umbrar, şi-om vorovi cât v-a pofti inima…

–          Ei, nea Florea, anchetă socială la bodegă… nu prea merge.

–          Apăi, dom’ Şef, nu se cheamă că dac-om şedea la masă acilea, ne-om şi-mbăta. Pe vremuri locanta erea loc de adunare unde vorovea om cu om, puneau ţara la cale, aflau de una de alta… Acu’, gata, cine-o trecut pragu aci la Luci neapărat se face la măsele. Nu mai au cumpătare.

–          Tatae, n-avem timp să ne-ntindem la poveşti. Ştii de ce te căutăm.

Moşneagul îşi netezi mustăţile şi-i aruncă tânărului o privire adâncă:

–          De, taică Sorine, de la tălică carele ieşti asistent social, vorba aia, ziceam că tre’ să ai răbdare a asculta oamenii…

–          Hai, nea Floreo, nu mă lua pe mine cu de-astea! Te ascult, da’ să trecem la subiect! Ştim că minorul Pătrăşcel Romică locuieşte la mata. Ăă… am tolerat situaţia mai multe luni de zile, c-am zis că veţi pricepe şi mata şi minoru că nu se poate aşa. Trebe să meargă la o instituţie specializată, nu să crească ca o buruiană în curte la matale…

–          Dom Şef, şi tălică Sorine, d-apăi nu ştiţi că Romică merge zi de zi la şcoală? Am fost şi la şedinţa cu părinţii…

Sorin scutură scrumul ţigării cu nervozitate:

–          Domnu Şef, îl vezi? Aşa mi-a făcut de câte ori am încercat să intervin. N-am cu cine mă-nţelege.

Jean poliţistu îşi aşeză cascheta pe masă. A dracului căldură! În comuna asta plină de praf şi câini de pripas sperase să găsească linişte, să n-aibă probleme… Însă de-un an de când venise n-a fost zi de la Dumnezeu să nu-i bată la uşă măcar o babă ca să reclame că nu ştiu cine i-a furat o găină, sau că băiatu lu’ cutărescu nu-i returnează cinci lei împrumutaţi acu trei luni sau, mai rău, c-a violat-o tractoristu. A înnebunit lumea, domne!

Ietă-l şi pe badea ăsta, la şaizeci de ani câţi o fi având, se-nhamă cu tot dinadinsul să crească un copil străin. Ptiu, drace! Păi subsemnatu, când Tănţica făcuse aluzii că vine barza, ceruse repartiţia la sute de kilometri, taman pe locu ăsta din inima Olteniei… Mama mea, îl caută moartea şi moşu e la şedinţa cu părinţii!

–          Mă tatae, ce-ţi trăbă ţie necazuri, mă? Ăsta-i un copil cu probleme, că aşchia nu sare departe de trunchi… Că tac-so… he, he ştie toată lumea… Şi chiar pe minor l-am surprins cu un grup de infractorei d-ăştia necopţii la furat sucuri din frigider de la magazin. Ce dracu? În ce vrei să te bagi?

Apoi fără legătură:

–          Băi, ce căldură, cât o mai fi ceasu?

–          Dom’ Şef şi tălică Sorine! Hai de beaţi o bere cu uncheşu, că fac io cinste! Că e trecute de patru…

–     Nea Floreo, mata încerci să influenţezi ancheta… făcu Sorin lipsit de convingere.

–          Halo! Luci! Adă, taică, tri beri, da’ reci, de la gheaţă!

Era grozav de plăcut să bei bere la Luci în după amiezele  de vară. Brazii înalţi din centrul comunei ţeseau o umbră deasă sub care se adăposteau, pe lângă cârciumă, şi căminul cultural şi biblioteca; după ora cinci îşi trăgeau răcoarea pe streşini dispensarul şi şcoala… Iar pe şosea trecea câte-o leliţă unduitore cu găleata după apă.

Luci desfăcu sticlele aburite pe masă.

– Aşa că fii de-nţeles, măi nea Floreo…încheie poliţistul împăciuitor, ştergându-şi gura cu dosul palmei.

– De, mă taică, bun-ar fi o ploaie! Că se răsuceşte porumbu de uscăciune… Pe vremuri, când se-ntâmpla să nu plouă atât de mult timp, începeau muierili a se văita că nu e lucru curat; că rudarii care aveau bordeiele colea pe malu Topologului umblă cu farmece…

– Hă, hă! Aveau arma meteorologică boracii!

– E, dom Şef, ce-aveau, ce nu, erea să se lase cu moarte de om de câteva ori…

– Sunt violenţi parpaleţii, dă-i dracu! Că de-asta nu-i suport eu. Zice că să nu-i descriminăm. Da’ poţi? Zi, tatae! Zi, dom’Şef!

– Or fi, Sorine, dacă ştii tălică. Pe vremuri erea să moară ţiganii, nu de-ai noştri.

– Hai, nea Floreo, că-mi placi! Păi la tata lu’ copilu ăsta, Romică, cine-i făcu felu de rămase orfan? Nu rudarii geloşi? Că e cuţitari, fir-ar ai dracu!

– Ce să spui io, dacă n-am văzut? Aţi găsit pe Gheorghe tăietură de cuţât? Nu. Ştiu şi io ce aflase tot satu, că-şi făcea ochi dulci cu Florenţa  lu’ Miron… Acu, cât să rabde omu? Să vie acas’ din Italia să afle muierea grea cu vecinu? Nu se cade. Dacă Gheoghe o picat în râu de beat ori împins, numa Domnu ştie. Da’ o fost pe dreptate, taicule, oricâtă milă aş avea de Romică… Au ei rudarii, păcatele lor, las că ştiu!

Că când nu ploua de crăpa pământu de sete, erea vinovaţi. Vezi, meşteşugu lor erea să frământe cărămizi de humă. Scoteau pământ galbin din coasta dealului, îl mestecau cu apă de râu într-o balie urieşă, când erea potrivit de molcuţ puneau paie şi mestecau iarăşi. Apăi îl deşertau într-o groapă cu lopeţile şi chemau pirandele. Ce frumos erea! Că-şi suflecau poalele-n brâu să joace huma şi noi ne închiolbam la pulpele lor cu ochii beliţi, he, he. Erea câteva frumoase foc şi drăcoase, numa năbădăi. Aoleo! E, şi-apăi când erea frământată huma, o luau cu mistriile şi-o drămuiau pe scânduri la soare, îi da formă de cărămizi. Îţi dai seama: dacă ploua, se ducea munculiţa lor pe apa sâmbetii… Aveau dor de secetă rudarii şi e de-nţeles. Da’ ca să fie siguri că nu râde Ăl de Sus de dânşii, prindeau o broască de-alea marile, râioasă, o înţepeneau între două pietri grele, late şi-o lăsau să se usuce-ncet la soare, legată cu descântic de Licuricioaia fermecătoarea… Aşa erea, îi drept. Şi când se răscula satu de supărare de venea piste iei, dacă aflau broasca, numaidecât se-ncingea fierea-n oamini de ereau gata la a face grozăvii…

–          Hai, tatae, nu ne duce cu vorba! Dacă venim luni cu cineva de la Protecţia Copilului, promiţi că nu faci scandal şi că găsim băiatu acasă? Data trecută l-am vânat prin crâng, dom Şef, pe cuvântu meu!

–          Luci, mai adă, taică, încă un rând, că e arşiţa mare!

Departe, spre luncă juca vipia deasupra holdelor. Jean poliţistu se descheie la gât.

–          D-apăi să-mi esplici mie Sorine de ce crezi că băietului i-ar fi mai bine la oraş printre străini decât cu mine. Că pensioară am şi io, că mi-am muncit oasele prin nămoale la sonde; o găină, doauă să ne facă un ou, avem; purcelu guiţă, mânca-l-ar taica, colea în coteţ; lemne pentru la iarnă adunăm la cioală… Cât despre calea a dreaptă, la anii mei, socot că m-aş pricepe a-l îndruma, împreună cu domnii prefesori şi doamna dirigintă…

–          Nea Floreo, una şi cu una fac două! N-are ce căta Romică la dumneata. Nu eşti tutore, nu eşti aparţinător, se mai gândeşte lumea la prostii, na!

Moşul odată se învârtoşă pe scaun, se înroşi, mustăţile albe îi tremurară.

Jean, căzut într-o pasă meditativă, ca de fiecare dată când bea, se grăbi să aplaneze conflictul:

–          Nu te necăji, tatae! E spre binele băiatului. Eu te cred că ţii la el, dar tocmai de-aia, dă-i drumul să plece, că nu-i eşti rudă, nu-i eşti nimic. Nu te lega la cap.

Bătrânul îşi făcu o cruce largă şi secă de tot halba din faţă:

–          Adevăr grăieşte la Ecleziast că toate cele ascunse se vor descoperi… Nu chiteam că după aproape juma de veac oi deschide gura să spui povestea asta.

–          Lasă poveştile, tatae!

–          Ascultă-mă, de vreai să ne-nţelegem ca oamenii. Acu patruzeci de ani era între rudari o fătucă din cele de care vă zisăi, cu boiu smead şi subţire ca nuiaua; frământa şi ea lutu cu tac-so şi mă-sa, păştea caprile şi măgaru pe malu apei şi sucea minţile cui o vedea. Rădiţa-i zicea. La horă păleau fetile când apărea rudăreasa; flăcăii se înfierbântau… Da n-o juca niciunu de-ai noştri, că nu se cădea; rudarii cu-ale lor, noi cu-ale noastre. Io eream holtei; maica zicea că-s chipeş. Oi fi fost, de i-am plăcut Radei… De, tată, sângele tânăr nu cere socoteală pravilelor lumeşti… Ne-am iubit. Fugeam pe-nserat în crâng la râu şi uitam de lume unul în braţele celuilalt…

Într-o seară, pe când luna se căznea să înoate peste dealul de la Cuca şi lăcustele ţârâiau pe-ntrecute, Rada mea se întoarse spre mine în culcuşul de iarbă unde stam răstigniţi:

–          Floreo, io simţesc a rău, că mulţi s-or rădica împotriva dragostii noastre.

Odată mă răscoli un năcaz când auzii amărăciunea ce întuneca pe draga mea. I se despletise pletile şi-i cădeau valuri peste ţâţişoarele sfioase ca doauă turturele. Am vrut să-i sărut gura de fragă, da’ ea mă dădu la o parte cu blândeţe şi-mi zise iar:

–          Floreo, ai auzit de poveştile muierilor că aci în crâng joacă ielile şi se deschid uşi spre cealaltă lume?

–          Auzii, puiul meu iubit, am şoptit eu, dornic a o strivi în braţe mai mult decât de a o asculta. Auzii, dară nu prea plec urechile la voroave de muieri.

–          D-apăi rău faci, drăguţu mieu, că se-ntâmplă să grăiască şi adevăr. Ştii când am pierdut ieduţu care-i erea drag tatii? Cât am plâns şi cât l-am cătat! Păscusem caprile pe-aicişilea  şi erea toate şi am lipsit numa o clipită cât mi-am răcorit tălpile-n râu… şi când m-am întors, iedu nu mai erea. Tot cătând şi chemându-l, dau pe-nserat peste baba Licuricioaia ce-şi rânji dinţii ca fasolele la mine:

–          Fata babii, mi-i da sufleţelu tău de-ţi aduc iedu?

–          Mi-l aflu singură, ţaţo, lasă-mă, nu mă momi cu farmece.

–          Nu-i farmec, fata mea, ietă aci i-ascunsă o uşă spre ailaltă lume şi ieduţu tălică nemeri pe-acolo.

–          Haoleoo! mă minunai io. Eşti muma-minciunii, babo! am cutezat a-i zice.

–          Aşa? se îmbăţoşă fermecătoarea. Ia vezi!

Şi se aplecă de luă o piatră mai măricică şi-o azvârli printre doauă sălcii de pe mal.

Mare sperietură am trăit în cea clipită, Floreo al meu! Am văzut o lumină urieşă revărsându-se de nicăieri şi un troznet, un huiet de parcă vântoasele ar fi ţâşnit călărind pe lujeri de foc.

–          M-oi crede acu? mârâi baba cu obidă.

Ce să mai crez? Am luat-o la sănătoasa cât m-or ţinut picelele că bag-samă chiar îmi voia sufletu fermecătoarea diavolească.

Ei, da peste ceva vreme, după ce supărarea tatii s-o mulcomit şi eu păşteam iară caprile pe-aci, pe malu Topologului, ce gând îmi veni? Ia să văz de aflu singură uşa! Nu mai ştiam bine locu, da’ îmi aduceam aminte că erea între doauă sălcii bătrâne. Şi cat şi cat, că tot malu apii e plin de sălcii şi de plute şi de arini scorburoşi… Tătă vara m-am preumblat cu piatra în mânuri s-o arunc pe uşă. Geaba! Poarta se vede că erea legată cu descântic să n-o dibuiască ochi de muritor.

Până-ntr-o zi, când mânam dobitoacele spre bordei, că se încurcaseră prin rugi. Şi cum dau io c-o bâtă să le scoţ din rugăraie, numa ce mă trăzneşte un fulger din senin şi auz iar cel huiet mare şi lumini de ziceai că mii de sori or fost căzut acolo. S-or spăriet şi caprile şi-or sărit în crâng behăind, iară io am înlemnit cu sufletu ţiuind în mine ca un greiere strâns în pumn. Aflasem uşa! Floreo, nu-ţi poci agrăi din gură ce minuni văzură ochii mei cum stam io pe pragu dintre lumi! Când mă putui mişca, am dat îndărăt şi pe loc mă gândii la Leana lu’ Speriatu care rămase surdă şi mută după ce se zicea că intrase pe-o ăst fel de uşă…

–          Frumoasă poveste mi-ai depănat, Radă, da’ tăt nu afli scăpare de mine, că n-am adormit… râsei io.

–          Nu vream să te adorm, doar să-ţi spui că dacă sătenii se iau de dragostea noastră, om putea scăpa fugind… pe uşă. Nu ştim unde-a duce, da’ de-oi fi cu tine nici că-mi pasă!

–          Radă, nu te las nici dacă se scoală iadu împotrivă-ne! Şi de-oi fi mort şi tu m-oi chema, din groapă viu la tine, aşa să ştii.

Şi mi-am luat ibovnica în braţe plin de dor şi vă pot da încredinţare că nu s-or auzit pe lume cuvinte mai dulci ca ale iei, nici Cântarea Cântărilor n-a tâlcuit de vreo dragoste mai frumoasă decât ceea cu care m-o iubit ea pe mine.

Şi-apăi Rădiţa mea o purces grea. Mi-o zis, şi io, prostu de mine, m-am spăriet. Da o iubeam şi-am cutezat a-i mărturisi maicii, că voiesc a mă cununa cu Rada. N-am mai gustat clipă de linişte din ziua ceea. M-o pus să mă jurui pe Biblie că nu mai spui la nimini; că nu asta-i fomeia ce mi-o hărăziseră şi că nu se făcea să spurc neamu nostru de oameni cuprinşi şi bine văzuţi însoţindu-mă c-o rudăreasă. Doamne, Doamne! Nu te-am iertat nici azi, maică! Cum necum, o aflat şi taica. Mi-o zis verde-n faţă că dacă mai schimb o singură vorbă cu ţiganca se cheamă c-am plecat din casa lor şi că nu mă mai pot numi feciorul lui. Că rămân sărac şi gol şi să-mi văd de drum. Taica avea ochii verzi de mânie ca-n ziua când i-au scăpat vitele pe semănături, carele însemna că e de rău. Eram tinerel şi-am crezut; nu ieşisem niciodată din cuvântu lor, că pe vremea aia copiii erau croiţi spre supunere. Şi-am lăsat-o, tată, pe Rădiţa mea, să-nfrunte năcazu singură… Ce bătăi o fi luat de la mă-sa! Ce-o fi omorât-o tac-so cu paru… Amar de sufleţelu ei! Am mai întâlnit-o o dată, să nu minţesc… Am dat peste ea când veneam c-o căruţă de lucernă din luncă. Sta pe malu râului şi se uita în apă. Iară mie mi-o tremurat sufletu de ruşine ca la judecata de apoi. Mi-o zis doar atât: „Stai liniştit că nu te spui.” Ce-i drept, dacă aflau rudarii cine le-o stricat fecioara, făceau moarte de om. Dară io, cu jaru din mine, aş fi pus grumazu pe juvăţ cu drag, că mi-erea mai lesne să pier decât să mai văz o dată pe Rada… Toamna m-or însurat. Cam pe la vremea când Rădiţa  trebe să fi avut prunc. Îmi ascuţeam urechile de câte ori auzeam muierile şuşotind şi-am prins ca din zbor că Rada trăieşte singură într-o colibă, că tac-so a dat-o afară ca pe-o spurcată; că are o fetică şi că trăiesc din mila lumii. Ehe! Una e legea oamenilor şi alta legea lui Dumnezeu. Că m-o pedepsit Domnu ca pe David, să nu-mi trăiască pruncii; iar io, io n-am ştiut să cânt psalmi să-l înduplec. După doi ani mi-o murit nevasta şi de-atunci sunt văduv. Tot ăst-timp am cătat a afla de Rada, şi rele veşti primii.  S-a zvonit c-a dispărut în crâng pe când plecase la cules urzici. Prunca ei a luat-o de suflet o babă. Am cercat să-i spui jandarului să facă o cercetare, ceva, da’ iel o ridicat din umere şi-o zis c-o fi fugit să se facă servitoare la Capitală. Nu le păsa oamenilor de biata rudăreasă dispărută când aveau iei necaz mai mare cu ceapeul care le lua pământurile…

Nu putea fi adevăr, io cunoşteam sufletu fomeii mele. Nu-şi lăsa ea copila singură în bordei! Aşa cum pentru un bărbat cea mai mare fericire e să trăiască unit cu muierea lui, pentru o muiere cea mai mare fericire e să aibă la sân prunc de la omul inimii ei. N-ar fi lăsat Rada copiliţa noastră! Io crez că s-o rătăcit Rada mea, s-o rătăcit şi-o nimerit pe uşa blestemată. De-aia o rămas singură pe lume Florica.

Florica, Florica o chema pe fetică. O luaseră rudarii înapoi, de frică să n-o crească vrăjitoarea Licuricioaia, care căta ucenică la vremea ceea. Io am trăit amărât şi singur, mai mult plecat cu serviciu. De mi-ar fi dat Dumnezeu minte să cred povestea cu uşa! Dară io ziceam că e prostii muiereşti. Abia la bătrâneţe am priceput că lumea e făcută din taine şi dacă ţi-e dat a desluşi vreuna din ele, trebe s-o primeşti cu smerenie şi credinţă. Poate aş fi putut ajunge la Rada mea. Aşa, am trăit ca un câine de pripas. Acasă se pustiise gospodăria că nu era mână de muiere să primenească toate cele. Taman când ieşii la pensie îmi fu dat a auzi iar de Florica. La moară, Oncica se căina că frati-so luase o rudăreasă, pe Florica. Ăsta erea Gheorghe, cum ar veni.

–          Mă, nea Floreo, ce vrei mata să zici? făcu poliţistul ca trezit din reverie.

–          Taci şi-ascultă! Am făcut aşa fel că m-am dus pe la ei cu ceva daraveri. Şi-am văzut pe Florica. Erea fata mă-sii! Frumoasă-frumoasă. Da’ ce folos, că dup-o vreme aud că n-are viaţă bună cu omu ei. Că Gheorghe erea muieratec şi-i plăcea să bea; venea acasă şi bătea nevasta… de-acilea ştiţi doar. Biata fomeie şi-o luat lumea-n cap; într-o noapte o fugit şi nu s-o mai întors. Bag-samă n-avea a afla dragoste nici la rudari, că nu s-o dus la iei. S-o dus în lume, sau s-o pierdut ca mă-sa, Rada. De, tată, păcatu naşte păcat, iar io mi-s răspunzător în faţa Celui de Sus pentru greşeala mea. Dacă inima de mamă a Floricăi n-o mai putut răbda urgia bărbatului şi-o fugit uitând de Romică, nu e în dreptu meu să am grijă de iel? E nepotul meu. Că Gheorghe o ispăşit după voia lui Dumnezeu…  Că de nu erea băietu, mă duceam şi io. Sau credeţi domniile voastre că stau după capre pe malu apii doar aşa? Ehe, tată, poate am aflat şi io uşa ce duce la Rada mea. Că de dorul ei tremură inima în mine şi-acu. Dragostea cu care m-o iubit Rada n-aş mai putea s-o aflu, nici de-aş fi iar june verde. Că oamenii sunt croiţi de Tatăl în păreche, bărbat-fomeie, da’ când le dă  drumul din palmele dumnezeieşti în lumea cea largă, iei se rătăcesc unul de altu pe cărările vieţii. Şi prind a se căta cu dor şi a înseta cu o sete fără leac şi prind a tânji, rătăcindu-şi ochii în zare tot aşteptând fără a şti ce le cere inima. Puţini află milă din partea sorţii şi se găsesc unul pe altul în astă viaţă. Şi-atunci stau cu uimire faţă în faţă şi-şi recunosc chipul în fântâna din adâncul celuilalt… Iară dragostea dintre iei e singura adevărată dragoste.

–          Tataie, mearsă istoria matale grozav cu berea, dar după toate basmele astea, mi-e şi mai greu să-ţi las băiatu.

–          Cum vă ie vrerea! Dară să fiţi încredinţaţi că noi doar un pas avem a străbate pentru a ne muta în lumea de taină în care ne aşteaptă Rada.

Sunt locuri pe lume unde timpul pare încremenit. Unul din acestea e şi Linia Hanului. Brazii din centrul comunei aruncă vara aceeaşi umbră peste drumul prăfuit, biblioteca e închisă, barul deschis, moşi uitaţi de Dumnezeu picotesc pe bănci în faţa porţilor. Luci are acum şi o grădină de vară, cu mese de plastic şi umbrele. Un adevărat lux. Nea Jean poliţistu poate să bea bere liniştit, e la pensie. Priveşte atent pe toţi care trec pe drumul din centru, îi ştie şi le ştie şi metehnele.

Băiatul frumos cu geamantan de lemn vine din armată, se cunoaşte. Lui are ceva să-i spună. Şi-i va spune chiar el, noul şef de post habar nu are cum să se poarte cu oamenii.

–          Romică tată, ia fă-te-ncoa!

–          Bună ziua, nea Jeane.

–          Să trăieşti. Te eliberaşi, bravo ţie, acu  eşti bărbat. Ia de bea o bere cu mine că am ceva să-ţi dau.

Băiatul tace, bea berea cu sete. Jean îl priveşte curios.

–          Iată cum vine treaba: asta-i cheia de la bordeiu unchiaşului tău. Nu te speria. I-am găsit ciomagul pe malu râului, între două sălcii bătrâne. A plecat. Ţi-a lăsat toate în ordine, acte, ceva bănuţi, lucruşoarele lui. Am avut grijă de toate să le găseşti întocmai.

–          Cum să plece? Unde a plecat? I s-a întâmplat ceva rău?

–          Nu, măi băiatule, nu. Eu îţi spun că nu. Dar după ceva timp îi poţi face slujbele morţilor dacă nu s-o mai întoarce.

–          Nea Jeane, mata ştii ceva, ce-a păţit moşu meu?

–          Romică tată, am aflat şi eu, când credeam că nu mai am a afla nimic de la viaţă, că tainele trebuie primite fără a încerca să le desluşeşti. Ţi-oi spune o poveste, deschideţi inima şi m-ascultă.

A fost odată o fată frumoasă pe nume Rada…