Impresii de lectură – Cristian Mihail Teodorescu

Să ne înţelegem de la bun început. Romanul Ştefanei Cristina Czeller mi s-a părut mai mult decât decent, bine lucrat, finisat. Un debut absolut promiţător (nu sunt nici primul, nici ultimul care o afirmă). Şi tot de la bun început, vreau să spun că nu are nicio legătură cu SF-ul. Romanul este un thriller cu accente horror şi cu ceva tente mistico-istorice.

Am citit acest roman în mai puţin de o zi. M-a impresionat atmosfera dezolantă a unui Iaşi obidit, plin de oameni săraci, de mirosuri, maidane şi cartiere neîngrijite. Întâmplător, călătoresc destul de des la Iaşi şi mărturisesc că nu prea vizitez locuri de felul celor descrise de Ştefana Cristina Czeller. Raza mea de acţiune în acest oraş este în principal Copoul, Universitatea, Institutul de Fizică Tehnică, restaurantele cunoscute, hotelurile nu chiar de mâna a doua. Trăiam cu impresia că acolo voi găsi întotdeauna un oraş ospitalier, care oferă servicii de calitate la preţuri accesibile, unde viaţa este mai domoală şi mult, mult mai frumoasă decât în Capitală. Se pare că m-am înşelat. Din cartea Ştefanei răzbate strigătul de disperare al unei urbe în pragul agoniei, ni se transmit speranţele unei naţii de asupriţi, de posibili viitori şomeri sau boschetari. Cred că atmosfera aceasta veridică, apăsătoare, personajele debusolate au fost primul lucru care m-au determinat să devorez cartea, pagină după pagină.

În continuare, voi formula câteva critici pe care sper că atât autoarea, cât şi prietenii şi susţinătorii ei, nu mi le vor lua în nume de rău. Sunt critici care vizează în special tema abordată şi modul ei de soluţionare. Lucruri de care autoarea poate sau nu ţine cont în scrierile ei ulterioare, deoarece sunt convins că va avea un cuvânt de spus în literatura acestui neam obidit.

Romanul începe în momentul în care personajul principal, Cristina, de profesie ziarist, prinde iţele unei afaceri tenebroase (pe care autorităţile vor să o muşamalizeze) cu pungi cu sânge dispărute de la Centrul de Transfuzii Sanguine. Pe măsură ce trece timpul, toţi cei care au de a face mai mult sau mai puţin cu istoria aceasta păţesc lucruri teribile: morţi violente (mult, mult sânge), violuri, tentative de asasinat. O suavă şi incredibilă poveste de dragoste înfloreşte pe fondul acestui măcel generalizat între Cristina şi providenţialul candidat la preşedinţie, pe nume Alex Corbu, idolul femeilor, un magnat venit de nu-se-ştie-unde cu extrem de mulţi bani şi relaţii care promite să scoată ţărişoara noastră din hazna. (Pe parcursul romanului, Alex va câştiga alegerile cu 90 % şi prima lui măsură va fi mutarea capitalei ţării la Iaşi.)

În acelaşi timp, Cristina începe să aibă nişte viziuni. Iniţial pare a fi vorba de o forţă supranaturală care o controlează uneori şi o îndeamnă să se sinucidă (şi este salvată in extremis de diferite persoane, începând cu prietena ei cea mai bună, care din cauza acestei salvări va fi violată sălbatic, şi sfârşind cu necunoscuţi de pe stradă, despre care nu se spune ce păţesc în continuare); după aceasta, în a doua parte a romanului, viziunile fac locul unor vise extrem de clare despre tortura la care fusese supus unul din apropiaţii lui Ivan Feodorov Celiadin de către opricinki lui Ivan cel Groaznic, despre iubita torturatului, pe nume Marfa şi călăul care trădează cauza opresorilor şi fuge cu ea. Rănit, acest călău pe nume Nikolai este întremat de o ţigancă cu un amestec de sânge, vrăji şi vin; îşi întemeiază o gospodărie împreună cu Marfa care zămisleşte doi fii, Volodea şi Aleksei. Nikolai este însă dependent de sânge (şi de altele, probabil) iar, la un moment dat, când Marfa refuză să-i administreze doza, o ucide şi şi-i aserveşte complet pe cei doi băieţi, înlănţuindu-l pe Volodea. Aleksei îl alimentează pe ascuns pe Volodea cu sânge, acesta devine la fel de malefic precum tatăl lor şi-l poate ataca, în consecinţă (de fapt, până la urmă, Aleksei este cel care administrează lovitura de graţie tatălui lor). Cei doi devin – se pare – entităţi nemuritoare, hrănindu-se cu sânge, până în zilele noastre (după aproape cinci secole) când, iată (lovitură de teatru!) Aleksei este de fapt providenţialul Alex, preşedintele-salvator al României mult-încercate, idolul femeilor, amantul, viitorul soţ şi tată al copilului Cristinei. În mod clar Alex şi Volodea (despre ultimul, aflăm doar că există ca personaj malefic, pe undeva) sunt amestecaţi în afacerile cu sânge, cu crimele, cu ameninţările care planează asupra a şase copii din familii năpăstuite din Iaşi. Aceştia fiind o fetiţă dispărută, Steluţa, cu ambii părinţi victime ale carnagiului de care este vorba în roman, pe care îşi tot aminteşte să o caute Cristina între două party-uri cu Alex sau răfuieli cu şeful ei. Alt copil este Dănuţ, fiul colegului ei Mihai, victimă colaterală a afacerii. Şi încă patru. Toţi aceşti copii remarcându-se prin faptul că desenau figuri întunecate cu ochi roşii, pe care spuneau că le-au văzut; aceleaşi imagini de coşmar îi apar când şi când Cristinei.

Un morbid şi sinistru personaj malefic, groaznica şi macabra Kim, pe deasupra şi patroană a unui salon de cosmetică de lux, care-i dirija pe killeri şi care aspira la graţiile lui Alex, este eliminată spre sfârşitul romanului, după nişte clarificări zguduitoare. Aşa-i trebuie! Până la urmă, deşi logica ar fi făcut ca, în momentul în care deţinea singura armă în stare să-i curme viaţa lui Alex (dăruită de o vrăjitoare), Cristina să-şi treacă peste sentimente şi să comită crima izbăvitoare, ea se înmoaie şi renunţă.

Aşteptăm urmarea. Aleksei va deveni probabil băiat aşezat, preşedinte model, la casa lui din noua capitală a României, Iaşi. Oare ce va face Volodea? Ce se va alege din pruncul pe care-l va naşte Cristina (se pare, prima acuplare între cele două specii)? Şi aşa mai departe.

Am cam lungit această prezentare, parcă pentru a amâna momentul în care să-mi formulez criticile. Problema este că, în momentul când, chiar şi un autor al cărui scris, aşa cum am văzut, “ţine” –  dă dovadă de naivitate, ceva “scrâşneşte” în naraţiune şi vraja se destramă. Din păcate, am simţit şi pe parcursul lecturii această demistificare accidentală, acel sfredel care-mi şopteşte “hai că nu-i aşa”, “se poate şi mai bine” etc. Dau, în continuare, câteva exemple:

1. Mutarea Capitalei la Iaşi este prezentată ca o soluţie salutară pentru eliminarea corupţilor din Bucureşti, pentru definitiva asanare morală a României. Cu toată părerea de rău, nu prea este aşa. Nu că aş lua apărarea Bucureştiului sau a bucureştenilor, însă, în locuri precum Iaşiul, Bacăul, Craiova, Constanţa, Piteşti, Brăila (observaţi că am lăsat oraşele din Ardeal la o parte, că ăştia se supără rău dacă un “mitic” se ia de ei) este clar că exista de mult cristalizată (încă de pe vremea comuniştilor) o protipentadă locală, o cumetrie omniprezentă formată din şefii şi şefişorii de pe la cam toate instituţiile statului, incluzând medici de seamă, avocaţi sau profesori universitari, cărora li se adaugă (cu multe suprapuneri, de fapt) şi noua clasă socială a “patronilor”. Aici cu mult mai mult decât în Bucureşti “o mână spală pe cealaltă” şi, dacă nu mergi în cadenţă cu restul puternicilor urbei, nu-ţi prea ai locul acolo. Poate că într-adevăr, marii mahări, lipitorile, căpuşele, sugătorii de sevă a poporului acesta harnic şi oropsit se află în Bucureşti; însă, cu tot respectul pentru ce a însemnat Iaşiul în cultura română, nu cred că poate fi prezentat actualmente ca un oraş sfânt, martir, obidit, de “săraci, dar cinstiţi”.

2. Este destul de greu de presupus că în îndelungata lor viaţă de cinci secole Aleksei sau Volodea n-au mai procreat niciodată şi a trebuit să aşteptăm ca mărunta ziaristă Cristina din Iaşi să-i cadă cu tronc unuia din ei.

3. Tema aceasta, a băutorilor de sânge nemuritori, este omniprezentă în operele vampireşti care se întind hemoragic în lungul şi latul literaturii în momentul de faţă. Pe parcursul romanului său, Ştefana alege să ignore cu desăvârşire cerneala şi sângele scurse din belşug pe acest subiect, împrumutând totuşi, fără menajamente, o multitudine de topos-uri din vampirism: ochii roşii, nemurirea, lupii… Ar fi fost – probabil – greu de realizat o clarificare în iţele şi aşa încurcate ale poveştii. Poate o frază-două strecurate la un moment dat privind, de exemplu, faptul că leacul ţigăncii care îl lecuieşte, însă îi schimbă natura lui Nikolai era larg răspândit în acele vremuri şi au fost utilizate şi de mulţi alţii – puteau rezolva această dilemă pe care, în traducere liberă, aş formula-o naiv ca: adică Alex era vampir, până la urmă?

4. Există o sumedenie de personaje-clişee care ar fi trebuit să fie niţeluş “lucrate”: şeful ziariştilor, fumător înrăit, coleric, gata oricând să de a de pământ cu subalternii; colega de serviciu cam pomiţă care-şi dă ochii peste cap la orice sex simbol masculin, în primul rând când este vorba candidatul la preşedinţie (un fel de “muncitoare de la Apaca” redivivus); comisarul plictisit, sictirit, dur dar băiat de treabă, până la urmă; colegii de  serviciu, de asemenea, sunt cam schematici chiar şi în excentricităţile lor. Nu le poţi reuşi pe toate în viaţă, cu atât mai puţin într-un roman.

5. Mutarea Capitalei ţării nu stă în atribuţiile preşedintelui ţării şi, oricum, nu se poate face chiar aşa, cu una, cu două (uitaţi-vă cât se chinuie ăştia acum cu reforma administrativă). Se înţelege că partidul lui Alex Corbu, PNP, a câştigat o majoritate absolută şi în Parlament: totuşi, chiar şi în condiţiile acestea ar dura “oleacă”. Povestea de faţă dă impresia că acest lucru s-ar putea realiza de pe o zi pe alta. Dacă PNP-ul acesta ar fi un partid demn de acest nume şi nu doar o ceată de aplaudace şi aplaudaci ai lui Alex, m-aş aştepta ca o asemenea propunere să fie întâmpinată cu reţineri şi, în orice caz, discuţii interne, întrucât îmi pot imagina că o parte importantă a PNP-ului sunt – totuşi – din Bucureşti sau din Muntenia. Nu insist mai mult; însă toată povestea rapidă a mutării capitalei adaugă multă, multă neverosmilitate romanului. Şi – de fapt – chiar are vreun rost în economia internă a poveştii?

6. Dialogurile convenţionale supără, pe alocuri. Aici intrăm în următoarea dilemă: o carte care se vrea realistă trebuie să prezinte dialoguri realiste, banale în marea lor majoritate (aşa vorbim cu toţii, nu?). Însă aceste dialoguri banale vor plictisi. Ce-i de făcut? Ştefana încearcă şi izbuteşte pe alocuri tehnica dialogului indirect: expediezi în câteva rânduri schimbul de replici care nu-i interesant (povesteşti despre discuţia pe care o au personajele) şi nu foloseşti liniuţa de dialog decât când ţi se pare că personajele chiar îşi spun ceva relevant sau măcar puţin deosebit. Însă această tehnică nu este aplicată întotdeauna, în special în prima parte a cărţii unde apar dialoguri precum (citez la întâmplare):

“- Mă duc să mă îmbrac, hotărî Cristina. Vrei ceva de la magazin?

– Nu. Sau stai, poate nişte ciocolată… Mă face să gândesc mai bine.”

7. Sânge, mult sânge. De la Psycho sau Shining încoace, parcă nu mă mai impresionează vederea sângelui, darămite lecturarea despre acest lichid. Dacă se dorea instituirea unei atmosfere horror, s-ar fi putut recurge şi la alte imagini; de altfel, Ştefana chiar reuşeşte, vezi desrierile de la mormanul de gunoi, cadavrul de pisică devorat de viermi albi- şi altele. Sângele este – din păcate – un loc comun al literaturii de duzină. Iar romanul acesta era deja centrat pe nişte consumatori de sânge, poate că nu era nevoie ca sângele să apară atât de pregnant în toate omorurile, violurile şi rănirile grave care se tot întâmplă acolo. Şi încă ceva: eu sunt bărbat, nu ştiu cum funcţionează pe dinăuntru femeile; însă parcă atunci când se tot petrec atâtea lucruri teribile (mult sânge, multe mirosuri, ameninţări, viziuni) nu-mi prea mai stă gândul la romantism, fie şi cu Mihaela Rădulescu în funcţia Elenei Udrea. Însă poate avea dreptate autorul povestirii Cassargoz, că “violenţa exacerbează libidoul”. Depinde de om.

Oricum, îţi doresc din toată inima continuare spornică, Ştefana Cristina Czeller.

Vorbim până murim.