Roman  în curs de tipărire – Fragment

Capitolul I

Filmul trezirii lui Ian era același cu filmul trezirii Angelei.

Material, întunericul îi învelea de cine știe cât timp, din cine știe ce cauză. Într-o ureche, li se instalase un zgomot șuierător și continuu; în depărtare, se auzeau mii de clopoței. Un fascicol de lumină pătrunse în atmosfera cenușie a stării lor de amorțeală, cântecul vioi dispăru și apărură senzațiile și percepțiile. Stimuli insidioși le dădeau o senzație de durere generalizată, străbătând toată musculatura, apoi apărură, dintr-un interior neștiut, zgomote de motoare, vibrațiile unor mese sau voci în limbi necunoscute. Pleoapele de piatră refuzau să se ridice; când acceptară cu bucurie morbidă faptul că nu puteau ieși din ceața întunericului, ființe din interior, un fel de a doua conștiință, dintr-un al doilea creier, îi împinseră afară, în lumină, ca din fundul a mii de fântâni, spre suprafață.

”Șaizeci de secunde până la prima trezire”, auziră.

Erau sfătuiți să rămână calmi, să se simtă bine, să nu facă mișcări bruște, să-și imagineze că merg pe o autostradă pustie, să nu-și mai pună întrebări, iar dacă făceau asta, să aștepte, că vor primi și răspunsurile, mai târziu.

”Treizeci de secunde până la prima trezire”, auziră.

Nu pricepeau nimic, dar un lucru le era clar; faptul că vocile nu veneau din vreo lume exterioară, ci din interior.

Pleoapele refuzau să se ridice, mușchii le erau tot mai lipsiți de flexibilitate. Încercau să alunge gândurile, să se relaxeze, să nu le fie frică, să-și imagineze că se găsesc în cea mai firească situație.

Fură zgâlțâiți, apoi legănați, ca și cum cineva sau ceva i-ar fi transportat dintr-o parte în alta.

”Cincisprezece secunde până la prima trezire”, auziră.

Medicul de gardă traversă un salon şi un laborator de la nivelul 8 al aerodinei, care funcţiona ca spital, până în sala unde se găseau celulele de stază.

– Pot să vă ajut? întrebă o asistentă, apărută de nicăieri.

– Nu. Mă descurc şi singur.

Dădu timerul înapoi, până la nivelul de un minut, deschise capacele cuvelor şi reglă revenirea la funcţiile vitale anterioare comei induse.

– Ce e asta?! Unde suntem? întrebă Angela, ridicându-se în capul oaselor, privind nedumerită în

jur.

– Suntem pe aerodina noastră, care se îndreaptă cu toată viteza spre un alt fel de Pământ.

La fel de mirat ca inginera Angela Noistec, Ian Nicer părăsi cuva de supravieţuire şi privi îngrijorat în toate părțile. Nu-şi dădea prea bine seama ce era cu el la bordul unei nave cosmice.

Când ajunseră în cabina de comandă, unde fură primiţi cu aplauze, senzaţia că nu e membru al echipajului, ci mai degrabă un intrus, o persoană dinafară, deveni şi mai acută.

Se uită într-o oglindă şi văzu că era îmbrăcat altfel, chiar şi decât Angela.

Îşi aducea aminte, clar, un singur lucru: aerodina nu avea voie să asolizeze pe astrul afişat pe mai multe ecrane imense. Cine trebuia să hotărască ce era voie şi ce nu? Nu ştia dacă obsesia asta cu intrarea sau nu în atmosfera astrului era colectivă sau era obsesia lui. Ideea putea fi falsă, inoculată în creier, dar nu avea de unde să ştie un astfel de lucru. Nici nu-l interesa. Ştia una şi bună: dacă vor încerca să asolizeze, vor nimeri într-o plasă de energie, ce înconjura planeta, şi se vor face bucăţi într-o ploaie de fulgere.

Nu înţelegea de ce se bucurau cu toţii pentru faptul că ieşise din comă, el, Ian Nicer, unde se găsise împreună cu femeia numită Angela Noistec.

– Suntem încă departe, spuse, uitându-se fix către unul dintre ofiţeri. Nu trebuie să luaţi o decizie pripită. Ar fi bine să întruniţi un consiliu de conducere. Puteţi lua în calcul şi obţiunea ocolirii ţintei. Planeta pare a fi foarte aproape, dar intuiesc faptul că e doar o simulare. E o variantă. Pînă nu este demonstrată practic, orice variantă este imposibilă.

– Ai intuit bine, spuse cel căruia i se adresase. E o simulare.

– Cred că am intuit bine şi faptul că sunteţi comandantul navei, domnul Andin Utar.

– Asta ar trebui să ştii, nu să intuieşti. Chiar dacă ai stat un timp într-o cuvă de supravieţuire, nu pot să cred că ai uitat pe ce lume te afli. Eşti inginer şi membru al corpului tehnic al navei.

– Mă bucur pentru mine, dar am uitat acest detaliu.

– Nu-i nimic, spuse comandantul, întorcându-se spre medicul de gardă, prezent şi el în sală.

– Sigur că nu-i nimic, spuse medicul. Efectele secundare ale supravieţuirii într-un mediu artificial, cum este şi pierderea memoriei, sunt cunoscute de toată lumea.

– Sigur că da, spuse Andin Utar şi dădu ordin să fie aduse platouri cu mâncare şi băutură.

Cineva dădu muzica mai tare şi cu toţii, de la conducători la ultimii soldaţi se înveseliră brusc.

– Măcar asta nu e muzica vizuală aiuritoare a celor de pe planeta din faţa noastră, spuse Ian.

– Muzică vizuală nu există, spuse un ofiţer.

– Ba există, spuse Angela Noistec. Am trăit acest episod, dar în acela ostilităţile erau conduse de capitanul secund Augusto Lish, cel de acolo, individul care s-a retras într-un colţ întunecat al cabinei de control, îşi bea băutura şi vorbeşte singur.

– Sugerezi că Augusto a înnebunit? întrebă comandantul.

– Nu sugerez nimic; nu văd ce motiv ar fi avut să se dezechilibreze mintal. Nici nu ştiu dacă acesta e cel adevărat şi nu vreo dublură. Un alt căpitan Lish tocmai a furat o navetă autonomă de zbor din cală. E posibil ca acela să fi fost originalul: nu intri în sala navetelor fără să ştii codul. Acesta a deschis foarte uşor trapa automată, s-a urcat într-un vehicul de o persoană, a închis hubloul, s-a uitat ca parametrii tehnici să fie în limite normale, a controlat nivelul de combustibil, a apăsat pe butonul de pornire şi a zburat.

– Unde a zburat?!

– A zburat în afara aerodinei chiar în momentul când aceasta se lovea de zidul electric ce înconjoară planeta ca o sferă invizibilă, răspunse Angela. În virtutea inerţiei, celălalt Lish, cu naveta lui, a încercat să pătrundă prin spărtura făcută, a pierdut controlul direcţiei şi s-a prăbuşit pe sol, făcându-se praf.

– Aerodina e aici.

– Vedem şi singuri, numai că, în lumea din capetele noastre au loc alte lucruri. Vreau să spun că Ian are dreptate. În episodul trăit de noi, medicul de gardă, aici de faţă, nu era decât un simulacru, o fiinţă fără identitate, fără nume. A apărut de cine ştie unde, din senin, profitând de faptul că medicul original avea treburi mult mai importante de făcut cu asistenta într-o cuşetă de simulare sexuală. Asistenta era o fiinţă cu metabolism pe bază de siliciu, cum sunt majoritatea celor ce locuiesc pe planeta din faţă; am văzut-o cum ronţăia discuri de sticlă. Totul s-a petrecut pe fondul unei muzici ambientale, care e, cred eu, un pericol pentru spirit. Culmea e că tocmai Augusto Lish, şeful nostru direct pe linie tehnică, nu a ameţit din cauza acestei muzici astrale. Înainte de a fugi cu naveta, el a dat timerul înapoi până la nivel de un minut, a deschis capacele cuvelor de stază, a reglat revenirea la funcţiile vitale anterioare şi ne-a eliberat de acolo. Asta, în lumea noastră. În lumea voastră, e ceea ce vedem.

– Eu sunt cât se poate de real, spuse medicul de gardă. Nu sunt o fiinţă fără identitate şi am, dacă nu un renume, măcar un nume; mă numesc Lon Arinc. Nu ştiu ce e în capul vostru şi ce programe vi s-au derulat în timpul comei induse.

– Trebuie să fi fost ceva programe, interveni Ian. Îmi amintesc faptul că, după un periplu pe planetă, printre planuri şi lumi paralele, universuri stranii, populate de fiinţe silicioase, mutanţi sau primate inferioare, am ajuns aici şi nu ştiu prin ce minune  Eram pe unul dintre culoarele primăriei din capitala spaţiilor virtuale ale unor oameni primitivi, care se ocupă cu deşertizarea, în vederea obţinerii de nisip, necesar hranei stăpânilor lor, oamenii silicioşi. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, meticulos, un birocrat a scos un aparat de fotografiat, i-a reglat distanţa, luminozitatea şi ceilalţi parametri. Poza făcută a lipit-o pe o legitimaţie, a completat nişte date şi a pus-o într-o cutie, alături de o insignă, o broşură cu un regulament şi codul de funcţionare al unor „forţe de orientare turistică”. A agăţat cutia de vârful unei prăjini telescopice, din fibre de sticlă, şi mi-a întins-o. Am luat cutia şi am întors-o pe toate feţele; nu aveam nici un chef s-o deschid. Asta mi se întâmpla când m-am trezit. Am fost întâmpinat de celălalt Augusto Lish. Zâmbind larg, ne-a strâns călduros mâinile şi a dat ordin să fim arestaţi. Luaţi pe sus de gărzile aerodinei, am fost împinşi într-un lift şi urcaţi la nivelul 8, care funcţiona ca spital de urgenţă. Daţi pe mâna cadrelor medicale, n-am mai avut altceva de făcut decât să ne uităm neputincioşi unii la alţii. Am încercat să ţipăm şi să ne zbatem, dar nu puteam face nici o mişcare şi nu reuşeam să scoatem vreun cuvânt. Psihiatrii ne-au considerat periculoşi pentru continuarea misiunii şi au dispus să fim puşi în două cuve de supravieţuire până ajungem pe sol.

– Astea sunt pura ficţiune, spuse medicul Lon Arinc. Nu li s-a introdus nici un program. Numai programul de bază, cel medical. Nu-mi aduc aminte altceva.

– Cum?! sări Angela, iritată la culme. Te faci că ai uitat? Ai făcut semn militarilor să plece, ne-ai imobilizat mâinile şi picioarele, iar când asistenta te-a întrebat dacă te poate ajuta cu ceva, i-ai spus că te descurci. Ne-ai indus o stare de boală, ca şi cum am fi avut gripă, cu temperatură, ameţeli, dureri musculare, de cap şi de gât, usturimi de ochi, ganglioni inflamaţi şi dureroşi etc. Asistenta v-a spus că nu e periculos să pomeniţi asta de faţă cu pacienţii, adică eu şi Ian, şi s-a apucat să ne injecteze soluţiile indicate pe desfăşurător. Ai răspuns că nu e nimic periculos şi că, atâta timp cât voi construiţi această lume, vă puteţi permite orice. Nici nu ştim dacă suntem originalele sau doar nuşte clone. Nici despre voi nu ştim ceva.

– Are şi starea asta de comă avantajele ei; unii încep viaţa şi altii o continuă. Nu mi-am făcut decât meseria. Am închis capacele cuvelor de menţinere a funcţiilor vitale în limitele normale ale unei staze induse, v-am branşat la perfuzii şi am reglat timerul astfel încât, la revenirea valorilor fiziologice normale, să fim anunţaţi.

– Cam suprarealist, spuse comandantul. Nu poate fi nimic adevărat.

– Nu poate fi nimic mai adevărat. Nu vi se pare curios faptul că sunt îmbrăcat aşa? Costumul ăsta, cravata, cămaşa, le am din capitala teritoriilor primatelor inferioare, În timpul ăsta, voi sunteţi în uniformă. Chiar şi Angela are pe ea uniforma termoizolatoare a navei, cu ghete uşoare în picioare. Ar trebui să aibă şi armă laser în dotare, spuse Ian şi scoase actele din buzunar. Am chiar şi o legitimaţie F.O.T.

– Ce e aia?

-„Forţele de Orientare Turistică”, un serviciu secret unde se dispare.

– Cum adică?! se miră comandantul Utar.

– Adică se poate trece, cu legitimaţia asta, într-o altă parte a spaţiului. Sau într-un plan paralel. Sau într-un timp paralel. Sau se intră în vreo anomalie temporală. Sau se ajunge într-o adevărată lume normală. Nu se ştie ce e normal şi ce nu. Nu se ştie cine trebuie să hotărască ce e normal şi ce nu. Orice dispariţie implică o apariţie. Presupun că, fiind un serviciu secret, nu e nevoie să port uniformă.

– Pe ce bază se emite o astfel de legitimaţie?

– Pe bază de poză, semnătură şi declaraţie pe proprie răspundere, spuse Ian.

– Nu asta. Ce specializare îţi trebuie?

– Cred că o  specializare de sociolog. La un curs de sociologie, al unui oarecare profesor David Horstig, m-a dus o localnică, o femeie cu proprietăţi telepatice deosebite. Semăna foarte bine cu femeia aceea, care plimbă o tavă cu băuturi de colo-colo, arătă. M-a dus acolo cu speranţa că voi dispărea.

– Nu e frumos să doreşti pieirea cuiva, spuse comandantul.

– Nu e vorba de dispariţie în sens de pieire, stingere sau mistuire. E vorba de o trecere. Femeia voia să mă ajute să ajung pe aerodina mea, aflată în apropierea planetei, în momentul de dinaintea catastrofei asolizării.

– Aşa? Foarte interesant.

– Fiecare cu adevărul lui, spuse Ian.

Le povesti, cu lux de amănunte, cum l-a dus Amalia Standvic la cursurile de socio-politică ale profesorului David Horstik, unde exista posibilitatea să dispară, apoi le povesti cum, până la urmă, a dispărut, apărând pe o navă cosmică în formă de hiperboloid turtit a insurgenţilor antideşertizare, menită să transporte un milion de refugiaţi de război. Totul i s-a părut supranatural acolo, de la comportamentul aberant al unuia Cris Fontan până la explozia din care a supravieţuit numai el. În acest „spaţiu real, creat artificial”, explozia trebuie să fi fost doar un vis. Interiorul hiperboloidului, spaţiu de deconectare, destindere şi relaxare, cu munţii, pădurile şi cerul, ce se întindeau la orizont, dincolo de câmpie, era compus din simple holograme, o butaforie electronică foarte bine realizată.

– Să lăsăm poveştile; ne presează timpul, spuse comandantul. Să ne distrăm şi să lăsăm în pace orice amintire!

Femeia care semăna cu Amalia Standvic se apropie, ţinând un platou imens în mâini, şi îi îndemnă să se servească.

– Eşti mătuşa Ema? întrebă Angela.

– Nu, nu sunt mătuşa Ema, minţi femeia, necatadicsind să mai dea vreo lămurire. Ne cunoaştem?

– Se pare că nu, spuse Ian. E posibil să ne mai fi întâlnit pe navă şi să-ţi fi reţinut figura, în mod involuntar.

-E posibil. Lucrez la cantină. Nu se poate să nu mă fi văzut.

– Sigur. Nu se poate. Ce avem aici?

– Fursecuri şi pahare cu şampanie, spuse femeia.

– Eşti sigură că nu e alcitrar clorotic?

– Ce glumă mai e şi asta? întrebă şi se uită cu multă atenţie la bărbat.

– Ah, o glumă absurdă.

– Ce sărbătorim? întrebă Angela.

– Cum? Nu ştiţi?! se miră comandantul.

– Nu s-a învrednicit nimeni să ne informeze.

– Sărbătorim coborârea voastră pe planeta de care ne apropiem.

– Care coborâre? A cui coborâre?! se precipită Ian.

– A voastră, Ian Nicer şi Angela Noistec.

– Da, dar noi nu avem nici o treabă cu navigaţia. Facem parte din corpul tehnic al navei. Suntem ingineri.

– Nu veţi merge singuri, spuse comandantul. Veţi fi însoţiţi de un corp de pază şi câţiva oameni pentru treburi gospodăreşti.

– Nu avem nevoie de slugi.

– Eu am hotărât că aveţi. Dacă reuşiţi să ajungeţi cu naveta pe sol, voi veţi fi şefii.

– Tristă consolare! mârâi Ian. Suntem folosiţi pe post de cobai şi ni se promit funcţii. Acum îi înţeleg pe şoriceii dintr-o cuşcă, care, cu un coeficient mai mare de inteligenţă, îi conduc pe ceilalţi. Acest început poate fi un sfârşit prost.Luă un pahar de pe tavă, mirosi conţinutul şi îl dădu peste cap. La fel procedară şi cei din jur şi sparseră paharele, trântindu-le de podeaua cabinei de comandă.

– Băutura te face filozof, spuse medicul. Orice sfârşit e un nou început.

– Băutura te face praf, spuse Angela. Nu e bună băutura.

– Nu e bună băutura proastă, spuse comandantul. Sunteţi nişte tâmpiţi. Nu ştiţi ce e bun.

Bău încă un pahar şi îl trînti de podea, făcându-l ţăndări. Pentru că nu mai erau pahare, luă recipientul de plastic aflată pe tavă şi bău din el. După ce îl goli, începu să-l fluture pe deasupra capului şi să spună cuvinte ininteligibile.

Porni în pas vioi spre uşa unuia dintre lifturi şi se lovi de ea, atît de puternic, încât căzu pe spate, cât era de lat, rămânând nemişcat.

– O băutură bună se bea de gust, nu să cazi lat, spuse medicul Lon Arinc.

Luă un recipient de pe tava unei alte chelneriţe, îl desfăcu, trase o duşcă zdravănă şi îl întinse lui Ian. Acesta duse sticla la nas, mirosi, iar mirosul înţepător îi provocă o durere ascuţită de cap.

– Ăsta nu e alcool, spuse.

– Nu ştiu ce e acela, dar, în mod sigur, nu e ce spui tu. E alcitrar clorotic. Şi dă-l înapoi, să pun dopul, că se evaporă tot! E păcat de bani.

Ian făcu gestul de a înapoia butelia, dar fu cuprins de ameţeală şi o scăpă pe jos. Aceasta se rostogoli pe dalele cabinei, până lângă unul dintre pupitrele de bord, şi tot alcitrarul se vărsă, producând un abur dens.

După Ian, primul care căzu din picioare fu medicul. După aceştia, căzu un pilot de la armament, apoi, unul cîte unul, se prăbuşiră toţi cei prezenţi în incintă. Rămase în picioare doar echipa de ospătari, în frunte cu femeia care semăna cu mătuşa Ema.

– Hm! îşi spuse aceasta. N-am mai

pomenit aşa ceva. Să te îmbeţi cu miros de alcitrar şi să cazi din picioare?! Ce să fac cu voi? Vă las aici.

– Despre ce vorbeşti?! se miră un chelner. Cei de pe navă nu sunt obişnuiţi cu arcitrarul, băutura noastră tradiţională.

– Nu vorbesc despre echipajul navei, ci despre comandantul Andin Utar şi medicul Lon Arinc, componenţi ai echipei noastre. S-au apucat să bea băutura asta alcoolică numită şampanie. Dacă nu cădeau cu toţii, intoxicaţi cu miros de arcitrar clorotic, misiunea noastră putea fi compromisă.

– Cum se prezintă situaţia, nu cred că am înregistrat un mare succes. E posibil ca unii dintre cei intoxicaţi să nu se mai trezească niciodată. Asta poate trezi suspiciune. Se vor pune foarte multe întrebări.

– Vor avea şi răspunsurile, spuse femeia. Cu mici ajustări, programul inoculat de noi se va derula normal. Cei care vor supravieţui, vor şti că au fost atinşi de un virus necunoscut, care a ucis o parte din echipaj. Vor şti că o echipă, formată din comandant, un medic, doi ingineri de la tehnic, un pluton de gardieni şi câţiva oameni de la gospodărire, a asolizat pe planeta de care ne apropiem, cu misiune de cercetare. Vor sta cuminţi în afara atmosferei şi vor aştepta rezultatele cercetărilor.

– Vor mai fi două întrebări fără răspuns: de ce s-a întrerupt comunicarea radio dintre noi şi de ce nu am aşteptat să treacă epidemia? Mulţi vor considera că e mai importantă revenirea la starea de sănătate normală a echipajului decât o misiune pe o planetă necunoscută.

– Le bag în cap faptul că am plecat înainte de producerea epidemiei, iar oprirea comunicării radio e tocmai din cauza lor. Cîteva convorbiri trucate, introduse de mine în memoria computerelor, rezolvă şi problema asta.

– Îi lăsăm aşa, întinşi pe jos? întrebă chelnerul. Am mai putea salva dintre ei.

– Pe noi, cine ne ajută?! se răsti conducătoarea grupului de chelneri. Cât timp nu ne-a făcut nimeni nici un bine, să mă scutiţi! Luaţi comandantul, medicul, inginerii, 10 gardieni din grămadă, aruncaţi-i în lifturi şi duceţi-i în cală! E la ultimul nivel, sub magazia de materiale şi arsenalul greu. Naveta ne aşteaptă.

Ajunşi în cala unde erau parcate navetele autonome de zbor, chelnerii cărară oamenii într-una din ele. Îi aşezară  în fotolii, le prinseră centurile de siguranţă şi le puseră măştile pentru oxigen. Închiseră trapa din spate a navetei, reglară climatizarea şi declanşară deschiderea automată a peretelui exterior. Obturară majoritatea hublourilor, se uitară ca parametrii de zbor să fie în limite normale şi controlară nivelul de combustibil. Declanşară pornirea automată şi vizionară câteva simulări ale viitorului zbor. În felul asta, eliminară orice posibilitate de a se lovi de zidul electric ce înconjura planeta. Eliminară şi posibilitatea ca, în virtutea inerţiei, încercând să pătrundă în troposferă, prin spărtura ştiută doar de ei, să piardă controlul direcţiei şi să se prăbuşească pe sol, făcându-se praf.