7 septembrie

Sahelul de Nord. O fâşie semiaridă, la sud de Sahara, gemând de foamete.  Kouma îşi ducea agale, purtând pe braţele alungite, micul morman de oase al ultimului ei copil, cu încă ceva resturi de viaţă-n el şi o inimă zvâcnindu-i aritmic sub pieptul înnegrit de piele. Ştia că va muri pe drum, până s-ajungă în larg, la nisipuri.

Golful Persic. 4,5 milioane de barili de petrol deversaţi în apă. Familii întregi de păsări lucind cu aripile încleiate de ulei şi părăsind pentru totdeauna cerul.

Europa Holocaustul mieilor, luaţi de lângă mamele lor, îngrămădiţi în cuşti şi masacraţi de dragul religiei. Miei fără copilărie, cărora în schimbul păşunilor verzi li se serveşte cu zel, sfânta decapitare.

San Francisco. Tsunami în Pacific, apoi valuri acoperind ca o pătură cerească Golden Gate Bridge şi cei 121 kmp de pământ.

Terra. Unica planetă albastră. Patriot Act. Arsenal nuclear. Click…..

Pasaj metrou.

Cutia vioarei rămase deschisă. Doar ea mai atrăgea din când în când privirile trecătorilor grăbiţi. Poate datorită mochetei indigo care-i căptuşea interiorul, peste care străluceau cele câteva monede azvârlite din mers. Parea a avea adâncime, ca o gură neagră de beci deschisă-n mijlocul podelei. Iar indigo devenea când şi când, sub farul orbitor al vreunei garniture de metrou, aflate-n mişcare. Abia atunci îşi risipea şi adâncimea.

Tânărului însă nimeni nu-i spusese nimic. Nici măcar paznicul de tură nu-l întrebase cine este şi de unde vine. Îmbrăcat cu o cămaşă alb-crem, guler tunică şi o pereche de pantaloni ponosiţi, ţinea vioara nemişcată sub bărbie, plimbându-i peste coardele subţiri, arcuşul. Cânta fără oprire, singura lui partitură.

6 septembrie

Cei mai mulţi alergau zăpăciţi în toate părţile. Unii aşteptau încă la rând, molfăind câte un hot-dog şi sorbind din cafea. Trecuse bine de 7.30 a.m., iar forfota din jur crescuse simţitor. Valuri succesive de trecători inundau la intervale egale de timp cele patru intrări din pasaj, printre sunete stridente de pagere si telefoane.

Un firicel de apă susurând printre foşnetele pădurii, notele partiturii străbăteau necontenit agitaţia din jur. Tânărul cânta fără oprire.

5 septembrie

– La muncă, băiete! La muncă!…Mai moale cu cântatul!…Sau te pomeneşti că vioara asta îţi dă şi de mâncare? comentau unii în cursa lor zilnică spre staţia de metrou.Dar tânărul părea că nu-i aude. Nu schiţa nici cel mai mic gest de repulsie. Îşi mişca doar arcuşul pe notele aceleaşi partituri, într-o repetare neobosită, visând permanent la ritmurile nevăzute ale unei lumi noi.

4 septembrie.

– Ia nişte bani de aici…, dar cântă şi tu, omule, ceva mai în vogă!…Poate vei primi mai mult…

– Sau poate vei deveni măcar un star!! Cine mai ştie?…, râdea zgomotos un grup de tineri aflat în trecere.

Partitura suna însă la fel. Iar el rămase acelaşi. Doar hainele începură a le simti tot mai grele, încorsetându-i trupul imens , ascuns sub ele.

Ar fi putut să le topescă într-o clipită, desfăcându-şi ca pe un evantai imens omoplaţii, într-o propulsare progresivă către înălţimi.

Ar fi vrut să-şi contopească etern albastrul ochilor de foc cu albastrul întregului cosmos, oricare ar fi strălucit dintre sorii lui ne fi fost nici măcar o fărâmă din inima sa, universul întreg redus cât pupila-ntunecată a unui singur ochi. Da. O pupilă expansivă, plină de roiuri şi superclustere clătinându-se molcom în macrogelatina cosmică, o pupilă de adâncimea unui con răsturnat, agăţând la capăt lumina.

3 septembrie

– Cum te numeşti?…Mi-ar plăcea să ne cunoaştem…mă atrag tipii de genul tău…artiştii, îi sopti o fetişcană-n pantaloni scurţi. Dă-mi mobilul sau un ID de mess…Poate mergem la vreun spectacol, ce zici?

Arcuşul însă se mişca în acelaşi ritm. Partirtura rămase şi ea în continuare aceiaşi. Tânărul nu auzise nimic.

2 septembrie

– Ne vedem acolo…la Nebunul cu vioară! se auzea spunându-se tot mai des locului. Tânărul devenise un bun reper pentru tot soiul de întâlniri.

Dar partitura nimeni nu i-o luă în seamă. Deşi rămase mereu aceiaşi.

1 septembrie

Pasaj metrou. Staţia 20 C. Cutia căptuşită cu mocheta indigo rămase încă deschisă, jos, la picioarele tânărului cu pantalonii ponosiţi.

Notele curgeau, curgeau şi tot curgeau, în amplitudini şi mai intensive, accelerând anxios temporalitatea lor prin microfracţiuni de măsură, până când arcuşul se propti brusc, într-un scârtait dureros de coarde.

Sunetele se-asvârliră dintr-odată peste marginea prăpastiei de linişte.

Partitura se-ncheiase.

STOP.

0 septembrie

Trecătorii rămaseră nemişcaţi ca-ntr-un stop cadru.

Kouma se opri pe loc, cu pruncul încă viu pe braţe.

Pata de petrol îşi încetă expansiunea.

Abatoarele îşi lăsară porţile deschise.

Valurile Pacificului înţepeniră-n larg.

Click-ul declanşator al arsenalului nuclear se blocase-n sistem.

Peste tot, se cânta deja o nouă partitură.

La fel de nouă devenise între timp şi Lumea.

START.

Beatrice BADEA

Zilele Quasar, mai-2011