…Acum, cele două Gemene se ridicaseră la zenit. Lumina lor de metal subţia semiîntunericul amiezii şi cădea pe feţele aspre ale munţilor – masivul Copernic părea că zâmbeşte. O umbră se materializă în înălţimi, acoperind sateliţii, şi zâmbetul se stinse.

„Ai să te întorci la prânz, da?”, îl întrebase Manra, „Sigur, am să mă întorc”, dacă… şi ea îl privise temătoare, el se întorsese către întunericul îngheţat de afară, „Într-o zi, planeta asta se va învârti cum trebuie”.

Umbra aceea continua să se apropie lin din înălţimile tulburi, precizându-se, căpătând consistenţă. Lum atinse în treacăt magazia sferică a termexplozorului atârnat la şold. Silueta creaturii se opri din nou. Aşa cum stătea acolo, pe cer – o aripă ovală de mărimea unui teren de tenis –, ai fi zis că alege o pradă. Lum îşi pipăi obrazul neras de câteva zile, rana începea să se vindece.

„Trebuie neapărat să te duci acolo?” îl întrebase Manra, oare câte femei puseseră întrebarea asta? El îşi potrivea cu gesturi străvechi arma la şold. „Chiar TREBUIE?” îl întrebase din nou, „Da, trebuie”, şi ea îl privise fierbinte în ochi, „Dar există nişte autorităţi!”, el ridicase din umeri, „Pe planeta asta, Codul penal din Lumile Colonizate ajunge mai subţire decât raza unui termexplozor.” Ea încă mai aştepta, tremurând, un alt răspuns. El nu avea altul. Atunci o văzuse izbucnind în plâns, hohotind, „Vă purtaţi ca nişte copii răi”, Lum o luase în braţe, spusese „De fapt, suntem nişte copii răi”, dincolo de pereţii acoperiţi cu aparatură învechită ai încăperii ziua noptatică destrăma treptat întunericul dimineţii. Manra continua să plângă dureros, el încerca să-i explice: „Dacă dau înapoi, s-a dus autoritatea mea chiar şi în faţa ultimilor angajaţi. Vor lucra toţi de mântuială, unii or să plece la alte echipe şi o să pierd contractul. Pe urmă cine crezi că-mi va mai acorda credit?” Legea celui mai tare. Pe cerul ca de amurg târziu al amiezii, silueta vag fremătătoare a tyranopterului porni încet, angajându-se într-un viraj larg deasupra platoului. O lume suficient de sălbatică pentru a fi şi frumoasă, şi crudă. O planetă friguroasă, încăpăţânându-se să arate stelei ei mereu aceeaşi faţă, amăgind echipele de terraformatori din emisfera întunecată cu „zile” scurte şi reci, aduse de lumina zgârcită a celor doi sateliţi naturali, şi „nopţi” prelungi, de gheaţă, cu stele puţine, măcinând nervii. O planetă-maidan, pe care n-aveau curaj să vină decât „copiii răi” ai umanităţii: cei care nu se puteau adapta unui sistem social senil, anchilozat în legi aplicate mecanic de indivizi aplatizaţi de compromisurile ascensiunii în rang; cei care, neprezentând garanţia alinierii la normele sistemului, primeau slujbe aproape simbolice, plătite la fel de simbolic; cei care, abandonând asemenea slujbe, nu acceptau să trăiască la limită din mila statului omenirii unite şi refuzau să rămână acolo, în spaţiul „civilizat”, preferând să vină aici, în sălbăticia Frontierei; aici, unde mânia lor rănită se răzbuna din plin croind alte legi, nescrise, puţine şi nemiloase.

Aripa vie creştea, vâslind alene pe cerul unei amiezi mincinoase. Călăreţul se distingea acum destul de bine. Savantul care îl sfidase. Lum îşi stăpâni un gest inutil şi continuă să-l observe. „N-ar fi trebuit să venim aici”, spusese Manra privindu-l fix, „Ai fi preferat să rămânem acolo?”, o întrebase. Ea tăcea, adunându-l în ochii larg deschişi. Adversarul îşi amâna aterizarea.

…Da, aici e bine. Aici se poate muri într-o secundă. Însă acolo se moare pe-ncetul, renunţând zi după zi la o parte tot mai mare din tine – la vorbele, gesturile, visurile tale…  Rămâi un ciot de suflet care se stinge până la urmă şi el, nici să te sinucizi nu mai ai putere. Acolo o duc bine doar aceia care, încă de timpuriu, ajung destul de găunoşi ca să se-ncarce cu toate diformităţile sistemului, integrându-se în cumintea viermuială generală a celor care accedă pe tăcute la situaţia prosperă de slujbaşi devotaţi. „Mândrie”?, „demnitate”? Astea-s cuvinte rostite de actori, sunt mărfuri ce se vând şi se cumpără. „Aici măcar ai sentimentul adevăratei libertăţi”, rostise el. Manra îl privea cu aceeaşi lăcomie a disperării, „Prea sălbatică e «libertatea» asta!” La naiba, „Dincolo e mult prea «domestică» pentru a fi libertate.” Dincolo, în Lumile Civilizate, o omenire nivelată până la suficienţă, generând Viitor prin repetarea Prezentului. O omenire vegetând în plasa unui sistem social depăşit. Lum avu viziunea unui ocean fără valuri, o nesfârşire de lichid neted nu pentru că nu bătea vântul, ci pentru că apa avea rău de înălţime… De ce nu coboară ăsta odată?! Pe cer, călăreţul continua să-şi conducă animalul în cercuri largi, rânjind şi făcând semne obscene. Halal respect pentru Codul Onoarei! Lum se adună în sine. Trebuia să rămână calm, atent la toate amănuntele care, ignorate, l-ar putea costa scump. Trebuia să rămână stăpân pe sine mai ales acum, când frânturi de ocări îi înţepau auzul. „Eşti sigur că va juca cinstit?”, întrebase Manra. Lum ridicase iarăşi din umeri, „Nu s-a întâmplat niciodată altfel.” Aici nu vin decât oamenii puternici, iar oamenii puternici joacă întotdeauna cinstit. Pentru că ştiu să-şi domine frica. Pentru că sunt mândri. Pentru că sunt demni. Sunt terraformatori – savanţi, ingineri, muncitori cu înaltă calificare… Copiii semeţi şi răi ai omenirii. Ei nu se apleacă în faţa nimănui şi nu se ascund după deget. „CÂT poţi fi de sigur?” insistase ea, şi el răspunsese: „Codul Onoarei a fost respectat dintotdeauna”, iar ea strigase: „Poate va fi încălcat AZI!”

Savantul continua să-l batjocorească din văzduh. Lum rămase calm. Un savant ocărând. Practic, Lumea Frontierei constituie o extremă. Lumea Civilizată e cealaltă extremă. Aici vin eroii, vârful de lance al speciei umane în continuă expansiune. Orice le stă bine aici –  nu şi acolo. Copiii goniţi să-şi facă nevoile prin vecini, de unde să fure lucruri de preţ ca să le trimită acasă, eventual prin poştă  –  prezenţa în sânul familiei a unor aşa odrasle nu prea e dorită: „conflictul între generaţii”, sistemul este mult prea bătrân ca să-şi înţeleagă progeniturile, iar acestea sunt prea mândre ca să i se supună; şi fug aici ca să-şi potolească setea de a fi ei înşişi; adică de a putea pune întrebări Universului şi de a găsi, cu propria lor minte, răspunsurile; fug aici, unde, transformând în familiar neştiutul, se complac în iluzia că, în cele din urmă, puhoiul cunoaşterii va scoate omenirea din bârlog; iar în timpul liber se joacă de-a cocoşii. Un exces necesar?

Tyranopterul se apropia în picaj, crescând cât cerul, dar Lum nu se feri. Copiii cei răi. Uriaşa vietate îi trecu pe deasupra capului în chiotele şi înjurăturile călăreţului. Valul de aer îl izbi pe Lum cu putere, mai-mai să-l răstoarne. De ce se preta la jocul ăsta? Văzu cum, îndepărtându-se, creatura îşi scotea cele două duzini de picioruşe – urma să coboare. Copiii cei răi. „Tu nu eşti un «copil rău»”, îi spusese Manra, Lum râsese, „Ba da, altfel nu aş fi cerut un post aici.” O sărutase şi pornise spre ieşire. Simţea cum îl petrece cu ochii, neputincioasă. Ajuns afară îşi scosese tyranopterul din adăpost, animalul se foise întrebător, Lum comandase: „La stânci”, încălecase. Din prag, Manra îl privea tăcută. El îi făcuse un semn vag din cap, apoi decolase cu ochii înfipţi în „ceafa” creaturii. Până la amiază era ceva timp, dar nu mai răbda să stea acasă. Trebuia să aştepte acolo, la locul întâlnirii, înconjurat de nemişcarea platoului; să se lase pătruns de liniştea pietrelor; să asculte ce gândesc munţii; şi să-şi verifice iuţeala mâinii.

Acum, aşteptarea se terminase. Pe cer, discurile celor două Gemene deveniră tangente, închipuind un „opt” culcat – un „opt” de lumină. În largul platoului, cam la o sută de metri, celălalt descălecase şi acum făcea câţiva paşi laterali, îndepărtându-se de tyranopterul său pentru a-l scoate din linia de tragere. Apoi se opri. Rămase acolo cam un minut; după care o luă agale către Lum; amânându-şi, parcă, fiecare pas; un mers furişat.

Lum porni să-l întâmpine, conform etichetei; şi, ducând încet mâna la şold, apăsă senzorul de activare al termexplozorului; ostentativ.

Celălalt ignoră gestul. Continua să se apropie cu paşii aceia rari, furişaţi. Arma îi atârna într-o poziţie ciudată, cam nepotrivită pentru o utilizare rapidă.

Încă nu erau suficient de aproape unul de celălalt când Lum se opri. Fără să ştie de ce. O pală de vânt rece veni din spate, fluturând mânecile neobişnuit de largi ale hainei savantului; mai ales mâneca stângă; apoi aerul încremeni din nou peste pustietate. Da, într-o zi planeta asta se va învârti aşa cum se cuvine. Lumina scădea treptat şi se făcu mai frig – cele două discuri ale planetoizilor se suprapuneau, o contopire aparentă, înveşmântată într-un văl ceţos.

– Hei, Lum, ce-ţi spun semnele cerului?

Lum îşi coborî privirea spre adversar. Ochii omului aveau o expresie vicleană. Răspunse:

– Cred că-i o prostie să ne ucidem.

Celălalt izbucni într-un hohot de râs – un râs nestăvilit. Lum aşteptă să se liniştească, dar omul din faţa lui continua să râdă zbuciumat, mecanic, fără să dea semne că s-ar opri vreodată. Avea şi el pielea mâinilor şi a obrajilor acoperită cu cicatrice şi răni provocate de utilajele uzate. Poate că nu reuşea să doarmă decât folosind somnifere. Poate că femeia lui îl părăsise. Poate că nu avusese niciodată o femeie a lui. Ce ascundea în mânecă?

Brusc, Lum înţelese. Fulgerul armei uni pentru o clipă cele două siluete.

Billy tresări şi se nărui în praful străzii. Micul pistol din mânecă îi bâţâia la capătul unui suport extensibil. Kid rămase cu Coltul fumegând în mână. Amiaza dogorea, nemiloasă. Peste câteva clipe oamenii aveau să iasă, temători, din case. Obloanele urmau să se deschidă iarăşi. Viaţa va continua şi fără Billy: cu orăşelul ăsta improvizat la marginea deşertului şi plin de scandalagii; cu şantierul căii ferate pătrunzând tot mai adânc spre Vest, prin Teritoriul Indian, către apele Pacificului; iar oraşele Lumii Noi vor continua să sporească, mereu mai mari, cu stăzi pietruite, cu şcoli, închisori, primării, biserici şi saloon-uri, şi doar cei însărcinaţi să apere legea vor mai purta arme; şi poate, cândva, uriaşe corăbii zburătoare îi vor duce pe oameni departe, printre stele, răspândindu-i pe celelalte planete. De fapt, aceeaşi istorie.