În fiecare vară, James Gunn predă în cadrul unui seminar pentru scriitori SF şi al unui institut de învăţământ intensiv din Lawrence, Kansas, locul unde şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii – ca autor, om de ştiinţă şi profesor de limba engleză. Premiul Damon Knight Grand Master i-a fost oferit nu doar ca o recunoaştere a valorii lucrărilor sale de ficţiune, ci şi pentru profunda sa influenţă asupra acestui gen literar, datorată eseurilor şi activităţilor desfăşurate în calitate de editor şi de profesor. Importantele sale antologii „Road to Science Fiction” scot la lumină contextul aflat la baza fiecărei povestiri şi servesc drept texte fundamentale pentru toate cursurile de literatură SF din lume.
Pentru o analiză a science fiction-ului din orice altă ţară în afară de Statele Unite, e necesar să porneşti de pe ţărmurile lor. Science Fiction-ul american este etalonul prin comparaţie cu care trebuie evaluate alte literaturi fantastice, create în orice altă limbă în afară de engleză. Căci, după cum o recunosc astăzi cititorii bine informaţi, science fiction-ul a început în New York, în 1926¹ . (¹ este opinia domnului James Gunn, dar după cum o recunosc astăzi cititorii neamericani bine informați, science fiction-ul a început în Europa în 1516 cu „Utopia” lui Thomas Morus sau dacă vreți, tot în Europa cu „Frankenstein sau Prometeul modern” de Mary W.Shelley, în 1818. – A.-V.M.)
Ceea ce nu înseamnă că până atunci nu s-a scris science fiction, sau că n-a fost citit şi apreciat, dar nu era considerat o literatură aparte – un gen literar. Fireşte că E.T.A. Hoffmann şi Edgar Allan Poe au scris, în prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea, despre roboţi şi despre întâmplări stranii, explicând că pot deveni posibile datorită ştiinţei sau tehnologiei, sau datorită trecerii timpului (în cazul povestirii lui Poe „Mellonta Tauta”), sau că, înaintea amândurora, Mary Shelley a scris despre o creatură creată prin punerea laolaltă a mai multor părţi de trup omenesc şi înviată cu ajutorul electricităţii. Nathaniel Hawthorne a inclus speculaţii ştiinţifice printre povestirile lui despre viziunea puritană asupra vinovăţiei şi, după cum a ilustrat H. Bruce Franklin în cartea sa „Future Perfect” mulţi autori americani din secolul al nouăsprezecelea au scris povestiri şi nuvele identificate astăzi drept science fiction. Dar, înainte de 1926, astfel de cărţi erau considerate aventuri literare, întrebuinţări interesante ale unor materiale nerealiste – mai degrabă în genul scrierilor din mainstreamul contemporan semnate de personalităţi precum Margaret Atwood, Joyce Carol Oates, Philip Roth sau Doris Lessing.
Dar iată ce s-a întâmplat în 1926: expatriatul luxemburghez Hugo Gernback a creat prima revistă de science fiction, Amazing Stories, oferindu-i astfel acestui gen literar o identitate şi un parfum aparte. Parfumul avea să se schimbe pe măsura apariţiei unor noi reviste şi a unor noi redactori, care au recrutat scriitori cu alte idei şi cu un alt gen de talent, dar Amazing Stories pusese temelia şi science fiction-ul avea să-şi asume o identitate americană pe care şi-a păstrat-o până în zilele noastre. Aşa cum a remarcat cândva Borges, fiecare scriitor îşi creează proprii predecesori. Şi tot aşa stau lucrurile şi în cazul genurilor literare. Abia acum, după ce a luat fiinţă science-fiction-ul. pot privi istoricii în urmă, identificând povestiri care îi aparţin genului.
Specificul american al science fiction-ului a apărut în ciuda faptului că principalele sale influenţe au fost europene, începând cu Jules Verne, poate cea mai importantă forţă care, cu ale sale voyages extraordinaires, a condus la acceptarea acestui nou tip de literatură, concentrându-şi aproape în întregime scrierile asupra schimbărilor aduse de tehnologie în ceea ce priveşte explorarea Pământului şi a sistemului solar; şi continuând apoi cu H.G. Wells, „Jules Verne-ul englez”, care, prin „scrierile sale – romanțuri ştiinţifice”, a fost un pionier al romanului science fiction de idei şi care exprimă îngrijorările sociale şi descrie modul în care vor schimba omenirea tehnologia şi ştiinţa. Iar scriitorul german Kurd Lasswitz a creat, la cumpăna dintre secole, romanul dedicat explorărilor spaţiale.
Dar a fost nevoie de o revistă consacrată acestui tip de istorisiri (în ale cărei prime numere au fost retipărite povestiri semnate de Poe, Wells şi Verne, „acele încântătoare ficţiuni ale ştiinţei” cu ajutorul cărora a descris Gernsback ceea ce avea de gând să publice) pentru a crea un gen literar şi un grup de cititori şi pentru a atrage alţi scriitori. După Al Doilea Război Mondial, genul a fost exportat în Europa Occidentală şi apoi, mai lent, în partea răsăriteană a continentului şi în Extremul Orient, urmând în general progresele industrializării. Cei mai apropiaţi predecesori ai science fiction-ului s-au pus în mişcare când au remarcat schimbările sociale generate de Revoluţia Industrială şi mentalitatea derivată din Iluminismul Ştiinţific, acestea fiind criteriile conform cărora s-a extins science fiction-ul în alte ţări. Acolo unde trecutul agricol era puternic şi schimbările sociale limitate (întâmpinând adesea rezistenţă), science fiction-ul îşi găsea cu greutate un public.
Ca o contribuţie decisivă la afirmarea acestui gen literar, Darwin a oferit o nouă perspectivă asupra lumii naturale – şi chiar asupra omenirii înseşi – iar science fiction-ul a fost darwinian începând cu Wells şi a rămas darwinian până astăzi – ceea ce înseamnă că a privit omenirea ca fiind adaptabilă şi preocupată mai degrabă de soarta sa, ca ansamblu, decât de soarta oricărui individ în parte. În prelegerea intitulată „Two Cultures” („Două Culturi”), C.P. Snow a rezumat diferenţa dintre cultura literară şi cultura ştiinţifică (scriitorii de science fiction identificându-se în general – cu rare excepţii – ca aparţinând acesteia din urmă) afirmând că este vorba de un strigăt de protest al culturii literare împotriva industrializării, în vreme ce oamenii de ştiinţă „au viitorul în sânge”.
Al Doilea Război Mondial a dat naştere un mediu ambiant promiţător pentru science fiction, părând să-i valideze temele persistente, pentru care fusese ridiculizat înainte: rachetele spaţiale şi bomba atomică (precum şi energia nucleară). Al Doilea Război Mondial a fost câştigat în laboratoare şi a promis o lume nouă şi, poate, mai periculoasă. Peste alţi douăzeci de ani, când a aselenizat prima navă cu oameni la bord, Isaac Asimov avea să spună că „trăim într-o lume SF”, însă editorii şi o mare parte a cititorilor au fost de părere asta se întâmpla de la sfârşitul războiului. Tipărirea scrierilor science fiction a cunoscut o adevărată explozie, mai ales în reviste, dar şi sub forma cărţilor. Zece ani mai târziu, revistele aveau să sufere o implozie, însă publicarea cărţilor a continuat să ia amploare, ajungând de la circa şaptezeci şi cinci de titluri pe an în 1952 la peste două mii în anii 1980.
Povestirile şi romanele americane au inundat alte ţări, mai ales în Europa, iar traducerile lor au creat impresia că singurul SF veritabil este cel american.
În Germania, autorii au mers chiar până la a adopta pseudonime americane, sau şi-au semnat scrierile utilizând ortografia americană, creând astfel impresia că deţin un plus de legitimitate. Totuşi, rolul SF-ului american a început să se estompeze treptat (deşi traducerile sale şi ale celui britanic au continuat să fie publicate) pe măsură ce se făcea simţită din ce în ce mai mult influenţa culturilor locale.
În Germania, fenomenul s-a manifestat sub forma povestirilor şi romanelor psihologice şi filozofice, tipice fiind lucrările lui Herbert W. Franke şi Wolfgang Jesche (care a deţinut şi funcţia vitală de redactor al SF-ului german în cadrul editurii de frunte Wilhelm Heyne Verlag). Acestea sunt comparabile cu popularitatea eroului de pulp fiction Perry Rhodan, ale cărui aventuri s-au desfăşurat în cuprinsul a aproape două mii de volume. Situaţia din Germania a fost complicată de divizarea postbelică a ţării, în Germania de Vest şi cea de Est, cu SF-ul vânzându-se mult mai bine în RDG şi cu autori, precum Erik Simon, capabili să-şi creeze o carieră căreia să-i dedice tot timpul lor. Toate acestea s-au schimbat în urma reunificării şi în anii din urmă SF-ul german e subordonat literaturii fantasy.
Franţa, locul natal al lui Jules Verne, a trecut printr-o cu totul altă experienţă. Deşi SF-ul american şi cel britanic au fost o prezenţă obişnuită, rezistenţa opusă de francezi influenţelor literare străine i-a făcut mai puţin sensibili faţă de tradiţiile americane. Editorii (şi probabil cititorii francezi) au părut să îndrăgească mai ales vocile distincte ale lui A. E. van Vogt (tradus de Boris Vian) şi Philip K. Dick. Cea mai importantă caracteristică a SF-ului francez este o punere la îndoială a realităţii care frizează absurdul, aşa cum este cazul operelor de ficţiune ale lui Vian însuşi şi al „patafizicii” zeflemitoare a lui Alfred Jarry. SF-ul francez a căpătat de asemenea o tentă politică, datorată Noului Val şi revoltei studenţeşti din 1968, ceea ce a contribuit totodată şi la declinul său din ultimii ani. Alex Jakobovski a rezumat experienţa francezilor după cum urmează: „SF-ul francez nu a avut nicio moştenire pulp murdară care să-i afecteze credibilitatea. În realitate, SF-ul francez modern este un cocteil solicitant de Verne, influenţe americane şi britanice greşit înţelese, pragmatism franţuzesc şi romantism folcloric, condimentat cu structuralism, comentarii politice şi cu un interes deosebit faţă de absurd.”
Experienţa din Europa de Est a fost tributară unui fundal de poveşti folclorice şi unui primplan al influenţei sovietice postbelice, care a încurajat „realismul social” şi, uneori, protestele subtile, sesizabile numai pentru un cititor sofisticat, capabil să le descopere printre rânduri. Au ieşit în evidenţă o serie de scriitori, cum ar fi Stanislaw Lem, în Polonia, cu romanele şi povestirile sale focalizate asupra personajelor; Josef Nesvadba în Cehia (ţara de baştină a lui Karel Čapek); Mircea Eliade şi Ovid S. Crohmălniceanu în România şi alţii, în fosta Iugoslavie şi în Ungaria. Iar în URSS, unde Uniunea Scriitorilor controla, prin prisma politicii, tot ce vedea lumina tiparului, a existat totuşi o comunitate SF înfloritoare, în care fraţii Arkadi şi Boris Strugațki dominau peisajul, aşa cum o făcea Lem în Polonia, şi care îşi publica ficţiunile sugerându-şi poziţiile antiguvernamentale.
În privinţa modului de abordare a science fiction-ului, Italia a semănat mai degrabă cu Franţa decât cu Germania. Prăpastia dintre mainstream şi science fiction a fost chiar mai largă şi mai adâncă decât în restul Europei, poate din cauză că tradiţia celui dintâi se întindea, neîntreruptă, încă din vremea Imperiului Roman, continuându-se chiar şi în decursul Evului Mediu Întunecat, când Biserica şi mănăstirile sale au păstrat vii cunoştinţele clasicilor şi trecutul. După cum scria Carlo Pagetti: „Nu e uşor să descoperi urmele unei tradiţii italieneşti [a literaturii SF], din cauza bine definitei scindări dintre limbajul ştiinţific şi ‚cultura literară’.” Cei mai cunoscuţi scriitori – Italo Calvino, Tommaso Landolfi, Dino Buzzati şi Umberto Eco – au respectat într-o mai mare măsură tradiţia mainstream-ului, chiar şi atunci când au apelat la figuri de stil specifice SF-ului. Dar SF-ul în stil american şi traducerile şi-au avut totuşi cititorii lor.
În timp ce Spania a adoptat târziu SF-ul, America Latină a adus contribuţii importante, deşi desprinse iniţial din mainstream, ca în cazul Italiei. Mauricio-José Schwartz şi Braulio Tavares scriau: „Deşi profund influenţată de scrierile [SF] nord-americane şi britanice, literatura [SF] modernă din America Latină e afectată, în acelaşi timp, de fantasticul din legendele de pe vremea indienilor şi din epoca colonială şi, în unele cazuri, de decizia conştientă de a se îndepărta de tradiţiile vorbitorilor de limbă engleză. Contribuţia majoră a Americii Latine la science fiction şi fantasy (şi la fenomenul literar în sine) a fost ‚realismul magic’, aşa cum l-au practicat Jorge Luis Borges, Gabriel García Márquez şi Carlos Fuentes.
În Extremul Orient, China şi Japonia au avut reacţii diferite în privinţa science fiction-ului şi a potenţialului său. Japonia, cu dezvoltarea ei industrială accelerată după Al Doilea Război Mondial, s-a grăbit să preia nu numai SF-ul în stil american, ci şi fandomul, dând naştere unor edituri SF şi unor autori semnificativi, precum Sakyo Komatsu, Yano Tetsu (totodată şi un traducător de marcă), Ryu Misuse and Shin’ichi Hoshi. În acelaşi timp, creatorii de fantastic din mainstream, cu ar fi Kobo Abe, şi-au adus o contribuţie însemnată la tradiţia japoneză. John L. Apostolou descrie preocupările japonezilor după cum urmează: „Viitorul nu îi fascinează în mod deosebit pe scriitorii japonezi de science fiction; însă folosesc acest gen literar pentru a studia trecutul şi prezentul, încercând să înţeleagă schimbările rapide ale societăţii în care trăiesc.” Atât Japonia cât şi China făcuseră mai devreme cunoştinţă cu SF-ul, prin intermediul traducerilor din Verne şi Wells, dar dezvoltarea genului în China a fost întârziată de faptul că (mai ales după preluarea puterii de către comunişti) guvernul a identificat SF-ul drept literatură pentru copii şi l-a evaluat ţinând cont de contribuţia la trezirea interesului pentru ştiinţă şi la educaţie, cu suişuri şi coborâşuri periodice, datorate modificărilor climatului politic, de genul Marii Revoluţii Culturale din anii 1960 şi al protestului împotriva „poluării spirituale” din 1983. Ceea ce s-a schimbat peste câţiva ani, când a apărut, în oraşul Chengdu, revista Lumea SF (în prezent periodicul SF de cea mai largă circulaţie din lume) şi când a fost autorizată publicarea traducerilor SF-ului de peste hotare (mai ales din Statele Unite şi Marea Britanie). Cei mai importanţi scriitori de science fiction, avându-şi propria perspectivă chineză asupra problematicii sale, au fost Zheng Wenguang şi Ye Yonglie.
Toate acestea sunt în schimbare, aşa cum e însuşi science fiction-ul. Apar autori noi, dintre care unii se fac auziţi atât prin traduceri în limba engleză, cât şi în limbile lor materne. Una dintre grijile persistente ale autorilor de SF care nu scriu în limba engleză este dificultatea de a fi publicaţi şi recunoscuţi în afara ţărilor lor. Fapt care se datorează, în parte, costurilor traducerii şi naturii marginale a SF-ului în ceea ce priveşte tipărirea de mare tiraj în Statele Unite; şi, pe de altă parte, greutăţilor generate de atitudinea cititorilor americani faţă de traduceri. Până şi Stanislaw Lem şi fraţii Strugațki au un număr limitat de cititori şi de critici capabili să aprecieze un science fiction care pare să ignore tradiţiile impuse în SF-ul american de Gernsback / Campbell / Boucher / Gold; o mare parte dintre operele lor şi, periodic, dintre ale altor autori străini, au fost traduse în engleză şi aclamate de critici, dar au avut un succes comercial limitat. Cu toate acestea, America, cu miile sale de titluri publicate anual şi cu un public dornic să le citească pe toate, reprezintă un tărâm al făgăduinţei după care tânjesc autorii străini – dorindu-şi atât recompensele financiare şi cât şi recunoaşterea dobândită la locul de naştere al SF-ului.
Rămâne în sarcina viitorului să descopere rezultatul contopiri tradiţiei, speculaţiei şi imaginaţiei. În Statele Unite, SF-ul de marcă americană e în schimbare pe măsură ce tot mai mulţi scriitori din mainstream preiau stilul science fiction şi tot mai mulţi scriitori ai acestui gen se aventurează în mainstream, având adesea un succes considerabil. Influenţa revistelor scade şi circulaţia lor se restrânge; editorii devin din ce în ce mai conservatori pe măsură ce partea majoră a afacerilor continuă să fie influenţată de această contopire, iar lista titlurilor considerate de un succes îndoielnic, din care au provenit majoritatea scrierilor SF, este abandonată. Viitorul science fiction-ului e în mâinile editurilor mărunte, care au preluat lista mai sus menţionată –tocmai în momentul când SF-ul de peste hotare începe să-şi asume un rol din ce în ce mai important.
Dar tocmai din acest motiv rămâne SF-ul un gen interesant.
Lawrence, Kansas
Cariera lui James Gunn a aruncat o punte peste fisura dintre scrierea science fiction-ului şi studiul său. A obţinut premii majore, acordate scriitorilor americani de literatură SF şi fantasy (Grand Master) şi asociaţiilor de cercetare ştiinţifică a acesteia (Pilgrim), precum şi premii decernate de fandom (Hugo), şi a activat ca preşedinte al ambelor organizaţii. Este autorul sau editorul a patruzeci şi una de cărţi, printre care se numără: „The Immortals”, „The Listeners”, „Alternate Worlds: The ilustrate History of Science Fiction”, cele şase volume ale antologiei „Road to Science Fiction şi Reading Science Fiction” (realizată în colaborare cu Marleen Bart şi Matthew Candelaria), cea mai recentă dintre lucrările sale.
Traducere de Ana-Veronica Mircea.
Textul a fost postat cu permisiunea autorului căruia îi mulțumim.
Eseul „Science Fiction Around the World” a apărut în revista World Literature Today 2010 : http://www.ou.edu/worldlit/onlinemagazine/2010may/gunn.html
Alte texte de James Gunn:
https://www.srsff.ro/surfer/exceptia-romaneasca/
https://www.srsff.ro/stiri/gunn-despre-asimov/