Alegerea mea în funcţia de Preşedinte al SRSFF reprezintă o nesperată onoare. Acest eveniment a reprezentat atât de mult pentru mine, încât la două zile după alegeri mi-am cerut retragerea din funcţia de şef de departament de la institutul de fizică (INCDFM) unde lucrez. Sper ca, în aceste condiţii, să reuşesc să aloc cu mult mai mult timp activităţii SRSFF decât am reuşit până acum.
Nu detaliez acum toate realizările SRSFF în cei doi ani scurşi de la înfiinţare. Practic, obiectivele punctuale pe care SRSFF şi le-a asumat au fost realizate în totalitate. Probabil că acţiunea cu cel mai mare succes a fost reînfiinţarea cenaclului Prospectart, care a permis identificarea de noi talente în domeniul SF şi Fantasy, precum şi un veritabil dialog între generaţii, o emulaţie din care viaţa SF-ului românesc a avut de câştigat enorm. S-a reuşit editarea în fiecare an a câte unei antologii sub egida SRSFF şi s-au acordat premii care chiar înseamnă mult, atât pentru premianţi, cât şi pentru cei care le acordă. Inimosul Dănuţ Ungureanu, fostul Preşedinte al SRSFF a fost de departe motorul tuturor acestor activităţi. Am o strângere de inimă la gândul că va trebui să-i urmez şi să ating acelaşi nivel alert şi profesionalist pe care a reuşit să-l impună. Dănuţ Ungureanu, membru al Comitetului Director, a promis că va ajuta actuala echipă de conducere a SRSFF cu experienţa şi echilibrul de care a dat mereu dovadă. Noua conducere a SRSFF (Comitetul Director) este alcătuită din subsemnatul, Marian Truţă (vicepreşedinte), Eugen Lenghel (secretar), Cristian Tamaş (preşedinte al cenaclului Prospectart), Mugur Cornilă (directorul Eagle Publishing House) şi Balin Feri (responsabilul “aripii tinere” a SRSFF). Pot afirma cu deplină convingere că toţi cei şapte membri ai Comitetului Director reprezintă individualităţi bine conturate şi respectate în “mişcare”. Echipa este de excepţie (lăsând modestia la o parte), prin urmare va trebui să obţinem rezultate excepţionale.
Obiectivul general al SRSFF este revigorarea activităţilor SF şi Fantasy la nivel naţional, dezvoltarea literaturii şi artei SF & F, creşterea nivelului de percepţie al acestui curent, atât din punct de vedere cantitativ, cât mai ales calitativ. Nu am fost singurii actori pe scena SF & F românească, însă apariţia SRSFF a impulsionat în mod semnificativ “ascensiunea SF-ului românesc”, sintetic analizată în urmă cu câteva luni de Michael Haulică. Este foarte bine că în momentul de faţă există mai multe grupări ale autorilor şi fanilor SF & F, iar concurenţa care s-a stabilit între grupări este (zic eu) absolut benefică, exceptând câteva derapaje blogresive care – sperăm – vor fi din ce în ce mai rare, până când vor dispărea.
Scriitorul Liviu Radu spunea următorul lucru: literatura românească SF care se scrie în momentul de faţă este extrem de bună şi chiar nu are absolut niciun motiv de a se simţi complexată faţă de “mainstream”. Cunoscutul scriitor şi critic Mircea Opriţă are aceeaşi părere. Sperăm ca această tendinţă, de îmbunătăţire calitativă şi cantitativă, să se continue în anii următori şi mişcarea SF naţională să inducă un impact semnificativ în anii care vor veni asupra tinerei generaţii. Aici este un pariu formidabil în care SF-ul joacă un rol important: redeşteptarea spiritului de analiză, a interesului pentru ştiinţă şi totodată pentru cultură, crearea premizelor unei “societăţi bazate pe cunoaştere”, aşa cum apare adesea în textele declarative ale marilor programe europene (şi cum nu prea se aplică, sau cel puţin nu la noi).
Să presupunem că în fandomul anilor 1980, la vreunul din cenaclurile Solaris, Prospectart, Helion, Quasar, H.G. Wells – s-ar fi citit un text de ficţiune în care câteva mii de oameni se adunau în centrul unei metropole şi scandau “Noi muncim, nu gândim!” Această imagine ar fi fost recepţionată ca un autentic topos de socioficţiune orwelliană şi nimic mai mult. Când aşa ceva se întâmplă în plin centrul Bucureştiului (1990), orice sefist începe să se cutremure de oroare. Mi se poate spune că din 1990 până acum a mai trecut ceva vreme şi lucrurile s-au mai schimbat. Sincer, însă, puţini cred că în societatea românească se gândeşte mai mult decât în 1990. (Cu siguranţă, însă, se munceşte mai puţin.) Mulţi dintre concetăţenii noştri (poate prea mulţi) îşi petrec existenţa între un spart de seminţe pe bancă în parc (bancă pe care o distrug ulterior) cu telefonul pus pe manele şi o bere la marginea şanţului (cu acelaşi telefon la îndemână), înainte de tradiţionala pironire în faţa televizorului. Puţinii care mai citesc răsfoiesc tabloide, restul se uită la poze. Există absolvenţi de masterat care n-au citit în viaţa lor o carte cap-coadă. Există oameni politici care nu ştiu formula apei sau candidaţi la preşedenţia României pentru care milionul sau miliardul reprezintă acelaşi lucru (mult, adică – la fel ca la unele triburi izolate). Din păcate, acest lucru nu surprinde aproape pe nimeni. Bine aţi venit în România hotentotă.
Un fragment de distopie? Ar fi putut fi. Dar nu este. Din păcate.
Noi suntem printre cei care vor încerca să facem lucrurile să fie altfel. Cu fiecare intelect atras de partea noastră, cu fiecare scădere a vânzărilor de manele şi creştere a impactului literaturii şi artei SF, distanţa până la scopul nostru se va micşora cu un epsilon. Lansez aici un apel către toţi cei care gândesc la fel să ni se alăture. Nu formal, desigur, nu neapărat prin aderarea la SRSFF, dar împărtăşindu-ne concepţiile, sprinjinindu-ne şi cerându-ne sprijinul atunci când este necesar. Vrem concentrarea eforturilor acestei “cavalerii spirituale” (U. Eco), vrem ridicarea nivelului comunicării şi a intervenţiilor, vrem o altă Românie…
Daţi-mi voie să (mai) divaghez un pic: la un relativ plictisitor “summit de nanoelectronică” la care am asistat de curând, am desprins totuşi o idee îngrijorătoare: din 1995 încoace, destul de multe firme (printre care unele puternice: Renault, Nokia, Siemens) s-au îndreptat spre România atraşi fiind de calitatea pregătirii personalului de aici. Cel care prezenta această situaţie (CEO la Honeywell România) trăgea un semnal de alarmă, spunând că în ultimii 2-3 ani s-a constatat o regresie puternică a nivelului potenţialilor candidaţi şi că mulţi se gândesc acum să se retragă din România, deoarece nu mai găsesc oameni de nivel corespunzător, în special absolvenţi de studii superioare tehnice. Iar la un alt eveniment la care am asistat tot recent (decernarea premiilor concursului naţional Cangurul de matematică) am aflat cu stupoare că aceşti copii, care sunt susceptibili de a primi chiar şi o menţiune la etapa naţională, îşi întocmesc încă din clasa a XI-a dosarele, incluzând testele necesare, pentru a fi acceptaţi la universităţi americane. Pe aici rămân cei cu seminţele, manelele şi tabloidele.
Trebuie să acţionăm. Împreună sau separat, dar spre un ţel comun.
Cristian M. Teodorescu