Am spus despre film că ar fi slab şi ca m-a dezamăgit. Mea culpa. Mea culpa maxima.

Cartea Game of Thrones a lui G.R.R. Martin induce o stare sufletească deosebită. Nu prea plăcută. A peculiar state of mind. Nu e vorba de literatură aşa cum o cunoşteam, descriptivă, romantică, aventuroasă sau uneori de-a dreptul plictisitoare. E vorba de o carte care te antrenează în stări ale minţii. Emoţii.

Iar filmul, atent regizat si supravegheat de acelaşi maestru, induce pe dată emoţii puternice, mirositoare, autentice. Frica predomină. Şi revolta. Frica îi spune spectatorului: obişnuieşte-te/rezolvă – deal whith it!

Nu înţelegeam iniţial scenele fragmentate, povestea încâlcită, parcă filmată cu amatori. Nu povestea este importantă. Priviţi doar genericul: o lume mecanică unde soarele şi spada domină totul, unde adevărata mână a destinului este ascunsă, invizibilă, dar pune în mişcare totul. Cerneala care curge din peniţă e seva naturii artificiale. E unsoarea care pune în mişcare mecanismul de ceasornic al lumii Westeros. Ceasul care măsoară venirea lentă, dar absolut sigură şi implacabilă a Iernii.

Aş putea face o analogie cu ceasul imaginar care măsoară venirea Iernii Nucleare. În aşteptare pe undeva între 11:45 şi 11:55. Dar asta e o metafora slabă.

Nici ceasul nu este important, dar e un indiciu bun.

Nu înţelegeam nici nevoia de violenţă excesivă, de sânge contrastând cu scenele de iubire filială sau cu sexul animalic. Cruzimea gratuită e doar pentru antrenament. Simbolistica animalelor, a lupilor străvechi este doar alt indiciu. Dar poate un indiciu pus ca să ne înşele. Scenele de sex, beregăţile sfâşiate, capete căzute cu sau fără motiv, sunt doar atracţii pentru ochiul inocentului. Sunt punctele de inserţie ale emoţiilor pure. Baza elementară a raţionamentului uman. Alegerea între dulce sau sărat sau amar are la bază o emoţie. Plăcerea. Nu necesitatea. Necesitatea te face să bei apă, să cauţi din ochi o pradă. Şi atunci se dezvoltă alte emoţii. Mă opresc aici, până să încep a descrie psiho-istoria lui Asimov.

Martin renunţă cu aparentă uşurinţă la personajul principal. E alt indiciu. Sau pista falsă. Căci tu eşti personajul principal. Tu, chiar atunci când urmăreşti cu sufletul la gură imaginile tenebroase derulându-se pe ecran. Se joacă atât de bine cu emoţiile tale, încât e imposibil să nu te fi gândit vreodată daca nu cumva eşti următorul la decapitare.

În lumea prezentă, în care emoţiile se reduc la senzaţii de baza, luate de-a gata de la TV, de pe net, predomină prefabricatul, opinia copy-paste. Abundenţa de zahăr ne face să stăm în casă, cu două galoane de cola şi trei cutii de pop-corn în braţe, în faţă unui ecran cât mai lat, cât mai acoperitor, astfel încât nimic şi nimeni să nu intre în câmpul nostru vizual. Iar Martin ne împinge din film, înapoi la realitate.

Şi aici vine surpriza. Deşi filmul pare comercial. Deşi are toate atributele unui film horror, între A şi B, nu este nici comercial, deşi se vinde (nu foarte bine – v-am zis ca nu este de fapt comercial) şi nici de categorie B, nici chiar A. Este un A+. Este un film rar. Nu vrea să vândă imaginile. Folosind imaginile şi reflexele pe care le avem deja în contact cu cinematografia, creează emoţiile subtile, dar autentice, le potenţează intensitatea, şi le creşte valoarea.

Serialul Urzeala tronurilor este un film de antrenament al emoţiilor şi reacţiilor emoţionale. Un film care ne învaţă să ne înţelegem copii, să ne iubim părinţii, să ne ajutăm fraţii şi să ne urâm duşmanii. Până la capăt. Nu e foarte explicit când face asta, dar aici e subtilitatea şi arta. E un film de antrenament pentru emoţii tari, de care avem nevoie în jungla realităţii cotidiene.

Suntem nevoiţi să luăm decizii rapide în primul rând. Judecăţile de valoare au din ce în ce mai puţină importanţă în faţă cruzimii impersonale a bancherilor. Ne sfâşie haitele de dosare care aleargă în jurul nostru într-o lume în care omul are mai puţină importanţă decât hârtiile care-l înconjoară. Primim aplauze de la prieteni care ne descriu pe la spate. Nu mai avem timp de copii şi consoartă. Sunt lucruri care pot fi schimbate. Dacă identificăm emoţiile corecte si ne lăsăm ghidaţi de ele. E totuşi o capcană. Emoţiile pot fi induse. Acelaşi „Mule” pe care-l descria Asimov este prezent în jurul nostru. Doar că are urmaşi. Acelaşi televizor care ne oferă Urzeala tronurilor, ne oferă si otrava simţurilor. Atenţie ce alegeţi.

Antrenaţi-vă emoţiile şi simţurile sociale. Nu numai cu Urzeala tronurilor. Reacţionaţi. Fiţi vii. În jurul vostru regăsiţi cu mare uşurinţă toate personaje din carte sau din film. Deşi nu perfect identice.

Hei, dar cu atenţie, căci persoanele regăsite sunt vii şi acţionează direct şi real. Vă vor folosi abilităţile „sociale” în lupta zilnică pentru supravieţuire. Nu vă faceţi iluzii că viaţa este un vals la balul împăratului Roş, unde muzicienii nu obosesc niciodată si mâncarea e mereu pe săturate. Dimpotrivă.

Veţi avea nevoie de antrenamentul oferit de acest film pentru reflexe agere în contact cu prieteni sau duşmani, pentru a crea sau dizolva alianţe, sau pentru a vedea Iarna care se apropie din spatele Marelui Zid numit Civilizaţie.

Urmăriţi filmul, citiţi cartea.

Şi nu uitaţi să va puneţi întrebările.

Eugen Lenghel