Vlad îşi privi mâna de parcă nu ar fi fost a lui. Din acul seringii se prelinse un picur incolor. Doctorul Solomon Levi murise cu ochii deschişi. Aşa-i trebuia! Abia acum fusese împlinită dreptatea.
Se auzeau glasuri pe hol, paşi care se apropiau şi apoi treceau mai departe de uşa micii rezerve. Nu avea să intre nimeni, camera ar fi trebuit să fie goală, aranjase el asta.
Trase cearşaful peste chipul imobil din pat, apoi coborî jaluzelele.
Senzaţia de uşurare stăruia în interiorul său, deşi se amesteca într-un mod ciudat cu lichidul rece al mâniei care îi pulsa în toate capilarele. Ascultă încordat. Când nu mai auzi mişcare, deschise uşa încetişor şi ieşi pe coridorul spitalului. Încuie şi se îndepărtă mulţumit că talpa flexibilă a pantofilor nu scotea nici un sunet.
Ajuns acasă se îndreptă spre frigider şi luă o cutie de bere. Trase perdele agasat de căldura luminii ce se revărsa nemilos. Iulie în Cluj! N-avea încotro, un student la medicină nu-şi ia vacanţă când pofteşte.
Se trânti pe canapea şi ridică picioarele pe birou. Sorbi direct din cutie. Imediat alcoolul îşi făcu efectul şi mintea lui reveni la ecuaţii logice. O făcuse! Pe Dumnezeul lui c-o făcuse! Solomon Levi nu va mai umbri pământul. Deşi… Oare chiar avusese intenţia să publice lucrarea fără să pună şi numele lui pe copertă? Mai mult ca sigur! Avusese intenţia clară să-i fure ideile. Sorbi din bere. Dar omori un om pentru atâta lucru?
E puţin?
Nu e doar atât.
Ştia, ştia cu o certitudine înspăimântătoare că-l ucisese pe Solomon Levi dintr-un motiv mult mai evident, mai grav, mai complicat, cu toate că acest motiv îi scăpa uneori. Trăia de la o vreme momente când i se părea că se dedublează, că se rupe de realitate. „Derealizare” îi veni spontan în minte termenul medical. Încercă să-şi pună ordine în sertarele memoriei pe care şi le imagina răsturnate, învălmăşite cu tot conţinutul amestecat. Când începuse nebunia asta?
Oricât ar fi încercat să nege, se convingea tot mai mult de fiecare dată că nebunia începuse cu lovitura pe care o primise în meciul de baschet, atunci când Universitatea Cluj snopise în bătaie pe olteni. Se simţea frustrat să joace cu echipa facultăţii împotriva alor săi, dar aşa se prezenta situaţia. Dorea să facă o figură frumoasă, era şi Ghiţă Mureşan în tribună, deşi acest amănunt nu părea să-l stingherească pe nenorocitul de arbitru care nu vedea dublu-dribling-urile oaspeţilor, nu ştia de regula secundelor, nimic!
Reuşi să scape de jucătorul advers care-l marca şi se înălţă în zbor spre coş. Auzi ţipătul de entuziasm al spectatorilor, un ţipăt comun din zeci de piepturi în care se amestecase şi glasul Irinei. Şi apoi nu mai ştiu nimic. Se trezise în decorul familiar al spitalului, în prima secundă se gândi că a adormit fiind de gardă şi dădu să se ridice disperat.
– Stai liniştit, nu e voie să faci efort.
Şi o mână răcoroasă i se aşternu pe frunte, mâna ei desigur, dar bucuria de a o simţi alături se topi în valurile unui întuneric de neînţeles.
A doua zi era bine, „te-ai lovit la cap” îi spusese medicul, un tip chel de tânăr dar binevoitor, îl ştia din vedere, „vai, dragule, ce emoţii am avut!”, adăugase Irina şi totul părea normal, un accident, un mic accident. Au venit colegii să-l vadă, a venit şi domnul Paul, ce onoare!, a venit antrenorul, ba şi un medic celebru îşi vârî nasul pe uşă şi îi făcu un semn amical din mână. Fosila de Solomon Levi, chiar el! Atunci a fost flatat. Acum însă simţea lăţindu-i-se pe buze un rictus. Simţea că se poate destinde, l-a rezolvat!
Irina avea întotdeauna un volum de versuri în poşetă. Nici nu-şi mai amintea care din ei vorbise primul când şi-au dat seama că stau pe aceeaşi bancă din grădina botanică.
– Ştii cumva ce este un nerd? îl întrebase.
O privi nedumerit cu privirea aburită, desprins din realitatea paralelă a cursului de morfopatologie.
– Te rog să mă scuzi. Am observat că înveţi la… că eşti student la medicină… presupun. Nu ştiu de ce mi-am imaginat că „nerd” este un termen medical.
– Scrie aşa ceva în cartea ta?
– În Nichita Stănescu? Nu. Am scris eu, uite aici.
Atunci i se păruse pentru prima oară că marginile imaginii fierb, tremură, de parcă ceea ce vedea ar fi fost pelicula unui film cuprins de flăcări, nu lumea înconjurătoare.
– Nerd? Nu ştiu.
Nu ştia, dar simţea că ceva se declanşase în mintea lui, ceva ca o primă piesă de domino ce se răstoarnă. Fata îi întinse mâna camaradereşte:
– Irina Moldovan. Eu sunt la Litere.
– Vlad Ionescu. La medicină, ai ghicit.
Atunci remarcă farmecul ei. Avea ceva ce-l atrăgea fără motiv. Trebuia s-o reţină!
– Vii şi mâine aici? Să citeşti… privi peste umărul ei pe pagina deschisă a cărţii… „Sunt un om viu”? dacă vrei, mă interesez ce înseamnă… cum ai zis? Nerd?
– Bine. Am să vin. Dar voi citi lingvistică. Am examen. Chomsky, Saussure, Homboldt.
Vlad sorbi din bere. I se părea important să-şi amintească de acele zile de început ale iubirii sale pentru Irina, ca şi cum în spatele imaginilor din memoria sa ar mai fi fost ascuns un adevăr întunecat. Probabil că nu va avea niciodată suficient curaj ca să-i mărturisească despre faptul că-l eliminase pe doctor. Dar treacă de la el! O salvase de un dement. Intuiţia îl avertizase din start că nu e bună colaborarea între Irina şi Solomon Levi. Îl avertizase, da, însă nu ţinuse cont de avertisment. El însuşi era prea flatat că marele savant îi acordă atenţie, că îl primeşte în laboratorul său, apoi, cu timpul, că îl face asistent… I se păruse un noroc nesperat. De unde să bănuiască ce avea de gând?
Anul trecut trăia cu impresia că formează un trio familial… Se mutase cu Irina într-un apartament micuţ, cu două camere, în zona Grigorescu, departe şi de facultatea ei şi de a lui. Era însă la un preţ rezonabil şi asta conta, aveau banii număraţi şi niciunul din ei nu era dispus să apeleze la Caritas. Ei trăiau în altă lume.
Era în perioada imediat următoare după lovitura la cap. Se făcuse bine repede-repede, părăsi spitalul cumva ruşinat de postura de pacient, dar tot felul de chestii neplăcute i se întâmplară. Ei, nu chiar neplăcute, mai mult… ciudate.
Câştigase la pariuri sportive! El, ghinionistul.
O fostă prietenă din liceu, de la Craiova, începuse să-i scrie epistole parfumate, după ce întrerupsese orice comunicare cu ea timp de trei ani. Mna, altă dată i-ar fi atins orgoliul, dar acum Dumnezeu îl dăruise cu Irina. Cum să scape de Georgeta? Era o urâtă fără speranţă: brunetă, uscată, osoasă, convinsă că numai ea îl poate ocroti pe el, Vlăduţ, de ororile lumii. Voia să vină la Cluj, Sfinte Doamne! Atunci a făcut un apel de suflet la amicul său Viorel: să o aştepte la gară, să se ocupe de ea, s-o consoleze. Chestia cu consolatul a înflorit un zâmbet de expert pe buzele prietenului. S-a simţit dator să-l pună în gardă: „e urâtă cu crăci”. La care Viorel i-a replicat că nu există femei urâte, doar bărbaţi care nu au băut destul.
Şi-a luat examenul de morfopatologie cu nouă, i se putea spune de acum „Dom’ Doctor”.
Şi… cel mai mare eveniment, echivalent în luminozitate cu explozia unei supernove, a fost acceptul Irinei de a se muta împreună. În sinea lui era convins că asta presupunea victoria lui finală: căsătoria. Aflat la vârsta de 27 de ani, era prima oară când simţea imboldul de neoprit pentru însurătoare. Ce putea fi mai straniu pentru un bărbat?!
Acestea erau temele majore ale perioadei. Pe de altă parte se cam săturase de baschet. Experimenta o dorinţă tot mai picantă de a da cu pumnul, era atras de box. Se înscrise într-un club. Antrenorul îi examină statura – 2,02 m – şi-i zise: „Dacă nu ai rău de înălţime, poţi ajunge un boxer de speriat.”
Irina a ridicat din sprâncene: Box? Ce-i venise? Mai avea energie şi pentru asta? Şi zâmbi insinuant ca o felină ce era. Da, mai avea energie pentru o mulţime de lucruri râse el promiţător. Ce minunată era Irina! Era prima femeie care-l făcea să se simtă cu adevărat masculin. Orice urmă de copilărie se evaporase din el în contact cu feminitatea ei devoratoare.
Şi tot cam pe atunci începuse să viseze. Nu dăduse niciodată o importanţă prea mare viselor, erau prostii pentru inimi slabe, dar atunci începuse pentru el o experienţă nouă pe tărâmul nopţii. Se trezea înfiorat din somn, înfiorat de acuitatea senzaţiei de real. Speriat, deşi nu putea s-o recunoască.
Avea momente când se percepea asemenea unei cepe, gândi şi izbucni în râs. Multistratificat.
Se visa băieţel în bostănăria lor de la ţară. Stătea pe câmp şi lângă el era o lubeniţă care pornea să crească şi tot creştea până umbra ei cădea ameninţătoare asupră-i. Alteori visa că aleargă pe uliţă spre casă şi deodată nu-şi mai poate struni picioarele. Şi când se uită vede că picioarele îi sunt undeva jos, la o depărtare periculoasă şi i se lungesc şi mâinile până ajung subţiri ca labele de păianjen. Nu ar fi luat în seamă astfel de prostii oricât ar fi fost de curioase, dar unul din vise a început să se repete periculos. Sărea din somn cu o senzaţie de panică instalată până în vârful unghiilor, transpirat, sufocat, neştiind cu siguranţă unde se află. Visa că e închis într-un sertar la morgă.
Irina era lângă el de fiecare dată, ce fericire! Avea multă răbdare şi vocea ei catifelată îl calma, îl readucea la realitatea camerei lor, la lumina familiară a becurilor stradale, la suntele scrâşnite ale tramvaielor.
Ea se ridica aproape goală din pat, punea ibricul pe aragaz. Peste câteva minute aroma de cafea invada dormitorul şi Vlad îşi imagina cum vaporii aromaţi se insinuează prin crăpăturile canaturilor şi lunecă uşurel de-a lungul blocului în jos până la trotuar unde acei oameni fără casă sau măturătorii de la salubritate, sau alte păsări de noapte le vor inspira cu voluptate…
– Tot acelaşi vis? îl întreba venind cu tava pe care tronau cele două ceşcuţe mici, de argint, ceştile din care beau numai noaptea.
– Da. mormăia el şi sorbea din cafeaua cu gust special, gustul de întuneric – se gândea în sinea lui – noaptea cafeaua are altă aromă…
În asemenea nopţi nu mai dormeau deloc. Irina citea din cărţile ei, iar el privea fereastra până când cerul se albea.
Într-o astfel de dimineaţă pe când ea se apucase de scris la una din nesfârşitele lucrări pentru doctorul Levi, el deschise subiectul care-l durea cu băgarea de seamă cu care ar fi deschis un abces:
– De fapt ce tot ai cu Solomon Levi?
– De fapt… mi se pare că nu vrei să înţelegi… se strâmbă ea. M-a cooptat în proiectul lui. Este ceva foarte interesant, ţi-ar plăcea, sunt convinsă.
Ah, doamne!, Irina era exact genul de femeie care folosea cuvintele mai mult ca să ascundă ce gândeşte, întocmai cum îşi folosea hainele mai mult ca să se dezbrace.
– Cred că e genul de moşneguţ căruia îi place să se înconjoare de fete tinere. Ce îl poate interesa la tine? Lecţii de stil vestimentar? Ultimele noutăţi de la Avon?
– Vlad!
– Să fim serioşi! Vrea să ajungă cu tine în pat, asta vrea, dar eşti prea naivă ca să-ţi dai seama.
– Mă jigneşti . Cum poţi vorbi aşa de un om pe care nu-l cunoşti? Cum poţi vorbi aşa de mine?
– Eşti un copil, Irina, şi nu suport să te ştiu în preajma acelui libidinos cât o fi el de savant. Nu pricep ce puteţi avea în comun.
– Lucrăm la un proiect…
– Vă jucaţi de-a doctoru…
– E cercetare, Vlad. Aş vrea să colaborezi şi tu. I-am şi propus.
– Grozav triunghi amoros ar rezulta!
– Bine, domnule, ascultă-mă. Eşti destul de treaz ca să pricepi? Aşa sper. Fii atent! Ştiai că Solomon Levi are ample studii despre memetică?
– Memetică… de la mimetism?
– Nu, dragă. Este ştiinţa modelelor evolutive de transfer al informaţiei .
– Ah!
– Printre altele se ocupă şi de cercetări privind trecerea de la ”chimic” la ”biologic” şi apariţia vieţii. Ştiu că circulă printre voi o vorbă: ”într-o celulă nimic nu e viu în afară de ansamblu”. Dar dacă nu e chiar aşa?
– Şi doctorelul tău studiază aceste aspecte ale folclorului medical?
– Nu fi tembel! Studiază ADN-ul. Vrea să demonstreze că informaţia, în cazul nostru, al oamenilor, amintirile, tot ceea ce acumulăm în timpul vieţii este stocat în memoria fiecărei celule a corpului. Dacă avem ADN-ul unui om din antichitate să spunem, putem să recuperăm toate trăirile lui. Ne trebuie însă un… player. Stai, nu te strâmba. Îţi explic. Este nevoie de o persoană care să devină purtător al acelor informaţii, înţelegi? Ca să le putem studia. E ca şi cum ai avea o bandă înregistrată, dar pe care n-o poţi vedea sau auzi fără un casetofon.
– Tot nu văd ce faci tu în proiectul acesta. Cafelele?
– Vlad, rolul ăsta de ignorant nu te prinde. Solomon Levi a demonstrat un lucru esenţial : codul genetic urmează anumite reguli de combinare, întocmai ca şi limbajul. Normele sintactice, semantice sunt regăsibile în genetică.
– Hai că m-ai dat gata!
– Îmi pare rău. Dacă m-ai asculta cu un pic de bună-voință, ai înţelege.
– Am înţeles. E doar multă hârţogărie, mii de ore de laborator, rezultate neverificabile şi nici nu sunteţi în pericol să arunce cu Nobelul după voi. Ia vino tu încoace! Ce ţi-a crescut aici?
– Oh, eşti dezgustător!
– Dar aici?
– Lasă-mă în pace!
– Eşti dulce rău când te înfurii, ştiai? Să vedem cum am putea combina nişte ADN, îngeraşule…
Irina era tulburătoare chiar şi în amintiri. Vlad îşi simţi inima galopând. Trebuia să o găsească! Dacă se refugiase la mătuşa aceea a ei, la ”mătuşa cu carapace” cum o porecliseră amândoi prăpădindu-se de râs, atunci îi va fi greu s-o scoată de acolo. Baba avea un adevărat bârlog pe strada Fericirii (!), o casă înconjurată cu ziduri şi curte interioară păzită de un număr nedeterminat de pechinezi cu inimă de leu.
Dar o va salva pe Irina de acolo! Pe Dumnezeul lui c-o va salva! Se ridică şi dădu draperiile la o parte. Lumina portocalie a crepusculului inundă camera şi răscoli toate firele de praf imponderabil.
Şi iar! Irumpse din nou acel flash-back dureros. Acea străfulgerare ce venea din adâncimile lui. Văzu cu toată limpezimea măreţia unei catedrale gotice, un munte de piatră cenuşie, dantelată, cu grifoni şi gurgui dormitând la excrescenţele zidurilor, cu rozeta imensă de la frontispiciu învăpăiată de lumina apusului.
De unde îi veneau aceste imagini? Cum îşi putea aminti atât de clar lucruri pe care nu le văzuse niciodată în viaţă? Să fie adevărată ipoteza doctorului?
Aceste întrebări îl chinuiseră în secret tot anul trecut, când începuse să trăiască această experienţă, dar şocul lor nu se atenuase.
Aerul în camera de bloc devenise dens şi Vlad deschise fereastra. Anul trecut trăise întâmplări şi mai traumatizante decât amintirile inexplicabile…
Prima senzaţie de confuzie mentală care l-a alarmat a fost după vizita la Solomon Levi.
Irina îl convinsese. Nici nu începuse bine anul universitar, era o toamnă plină de măreţie. Se întâlneau în centru, mâncau ceva frugal şi eşuau într-o cafenea. Niciunul nu era fumător, dar atmosfera ceţoasă a localului îi amintea Irinei de cofetăria de la colţul străzii, din copilăria ei. Acolo l-a dus în ziua aceea. Era murdară pe buze de ciocolata croissantului când i-a comunicat răspicat: ”Azi vii cu mine”. Nici nu a fost nevoie s-o mai întrebe unde, ştia.
A însoţit-o pe una din străzile oraşului vechi, o stradă umbroasă, deşi copacii pierdeau frunzele. La poarta cu numărul şase au sunat. Le-a deschis o… asistentă medicală costumată ca o infirmieră din primul război mondial. Vlad nu se putu abţine să nu întoarcă privirea după ea. Îi părea cunoscută. Unde o mai văzuse?
Au fost conduşi într-o încăpere ciudată, mobilată cu fotolii largi de piele, o canapea, o bibliotecă imensă, iar într-un colţ un pat de fier, ca cele din spitalele vechi, acoperit cu un cearşaf alb şi cu o muşama. Lângă pat era un dulăpior de metal cu geam şi se vedeau înăuntru flaconaşe cu tot felul de substanţe. Era şi o chiuvetă micuţă, ovală, din fontă, un robinet care picura.
Irina se mişca familiar, nimic nu părea s-o mire. Vlad se apropie de una din ferestrele zăbrelite: dădea într-o grădină înconjurată de ziduri în care iarba crescuse necosită şi unde se desfrunzea un castan imens.
Atunci se deschise o uşă şi un sunet difuz ajunse la ei. Îl şocă apariţia doctorului, dar o puse pe seama faptului că intrase parcă prin zid, din senin, uşa era de vină, era îmbrăcată în tapetul pereţilor şi era greu de observat. Solomon Levi doza cu naturaleţe atitudinea de superior şi jovialitatea. Dădu mâna cu Vlad şi îl numi ”tinere coleg”. Dar Vlad se simţea ca un pui jumulit de viu. De unde frisonul acesta?!
– Şi ce zici? Este adevărat ce mi-a spus Irina? Ai fi încântat de colaborarea cu noi?
– Desigur… se văzu nevoit să îngaime dintr-o elementară politeţe.
– Îţi dai seama că deocamdată e vorba de nişte teste de rutină. De multe ore de studiu şi observaţie, dar, dacă eşti dispus să începi de jos, nici eu nu voi uita să menţionez numele tuturor celor care mă ajută să finalizez acest proiect ambiţios, foarte ambiţios, tinere coleg.
– Da, bineînţeles, dar despre ce este vorba mai exact?
– Păi cum, Irina? Nu l-ai pus deloc în temă?
Vlad o privi şi i se păru complet diferită de Irina cea pe care o ştia el, de Irina pe care o alinta seara, de Irina cea jucăuşă de dimineaţă. Acum, cu ochelarii pe nas şi cufundată în lectura unor hârtii dintr-un dosar, arăta ca un savant preocupată de netezirea unor încurcături în caierul ştiinţei.
– Vai, ce neglijenţă, dar nu face nimic, va fi plăcerea mea să-ţi descriu sumar obiectul cercetărilor noastre.
– Vă ascult.
– Vlad, ţi s-a întâmplat, presupun, să ai uneori acea experienţă numită ”deja vu”, nu-i aşa?
– Da, adeseori.
– Și cum ţi-o explici?
Drace! El crezuse că doctorul se ocupă cu ceva serios, când colo era cu „ştiințele de frontieră”, era doar un şarlatan parapsiholog…
– Nnu… nu mi-am pus problema…
– Adică nu te-ai întrebat de unde îţi vine senzaţia că ai mai trecut printr-un anumit moment?
– Ba da, dar nu am dat importanţă… am considerat că e de domeniul inexplicabilului.
– Şi totuşi, dacă ar trebui să ai o opinie?
– Să zicem că am trăit într-adevăr situaţii similare şi mi le amintesc.
– Ei, avem de-a face cu un materialist convins.
– Nu! se apără Vlad ca de ceva ruşinos. M-am gândit de exemplu că… am trăit vieţi anterioare şi de acolo…
– Ha! Ha! râse doctorul. Dar ce, crezi că aici suntem un institut de paranormal?
Clipi ruşinat. Solomon Levi îl privi pătrunzător:
– Ce ştii despre memorie?
Vlad se simţi ca aruncat într-un iaz rece. Ce naiba era memoria?!
– Presupun că nu ştiu nimic.
– Hai să-ţi spun eu: şi tu ca şi marea majoritate a oamenilor ştiţi doar să vă utilizaţi parţial memoria. Consideraţi că este o capacitate a creierului şi o definiţi mai mult prin negativ, adică prin ceea ce nu este, prin comparaţie. Vom şti ce este memoria privind un amnezic, nu?
În clipa aceea se deschise o altă uşă, tot mascată de tapet şi infirmiera din 1920 intră aducând o tavă cu pahare.
– Mulţumesc, Eugenia. Irina, Vlad, serviţi o citronadă, e rece.
Vlad gustă din paharul aburit. Era rece, dar avea un gust amărui cam neplăcut.
– Dragul meu, memoria nu are un sediu propriu-zis, un sediu precis localizat în corpul uman. Ea este practic depozitată în toate celulele corpului şi se transmite genetic. Nu există amintiri din vieţi precedente – ce trăznaie! – ci amintiri ale unor antecesori transmise urmaşilor.
Cu tot respectul, lui Vlad ipoteza doctorului i se părea o trăznaie la fel de mare, dar se mulţumi să asculte într-o atitudine smerită.
– Într-un cuvânt, noi încercăm să demonstrăm că informaţia se transmite la urmaşi, mai mult, că informaţia dobândită de un individ se poate stoca şi grefa altcuiva. Totul e în ADN.
– E… fascinant. murmură Vlad uşurat că găsise un adjectiv potrivit.
– Chiar este, măi băiatule! Uite, îţi dau nişte materiale de citit pentru ca să te pui în temă, pornim de la un nivel elementar, să nu te simţi jignit.
– A, nu, vai de mine!
– Irina, vii puţin? Hai să căutăm Garjajev, Goswami, Daniel Winter…
Rămas singur, Vlad pufni plictisit. Alte studii! Ca şi cum nu avea destul de învăţat şi aşa! Simţea dorinţa să-şi descarce energia violent. Avea să meargă la sală, o să bată sacul până va ieşi din el toată furia!
Şi de ce era furios, mă rog?
Din cauza senzaţiei că exista o familiaritate subtilă între Irina şi doctor. Dar era doar o nălucire! Nu putea ea să se uite la bătrânelul acela excentric, plin de teorii exotice ca balta de peşte. Nu, Irina lui nu era aşa.
Plecară ducând o servietă plină de cărţi. Din fericire domnul Levi era foarte ocupat, altfel cine ştie cât ar fi înţepenit pe canapea ascultând despre ”primul bal al bunicii stocat în ADN”!
Nici nu apucă să deschidă gura ca să îşi exprime neîncrederea, că Irina i-o luă înainte:
– Ştiu cum sună! Acum îţi vine să râzi şi probabil că eşti şi puţin furios, dar ai răbdare, te rog din suflet. Citeşte ce ţi-a dat şi după aceea tu decizi dacă intri în proiect sau renunţi. Dar mi-ar fi plăcut enorm să lucrăm împreună.
Poftim! Cum ştia domniţa să-l prindă! ”Mi-ar fi plăcut enorm să lucrăm împreună”… Era destul să-i dea de înţeles că îl doreşte, că vrea să fie cu el, şi gata!, Vlad ar fi pornit imediat cu ea pe vastele câmpii aride ale ştiinţei dispus să descifreze şi genomul uman dacă ar fi fost în stare.
– Du-te la sală, iubitule. Simt că ai nevoie să-ţi descarci energia. Şi când te întorci te aştept cu grătare şi salată de care îţi place ţie şi luăm o cină romantică, vrei?
Sigur că voia. O sărută şi o privi îndepărtându-se, apoi se urni spre sala de box, deşi se simţea dintr-o dată împleticit. Merse pe străduţele dosnice în ideea de a scurta drumul, dar realiză că e confuz şi nu ştie exact unde se află. ”Ce naiba?” mormăi şi privi în jur. I se părea că pereţii clădirilor unduiesc, apoi văzu o maşină de epocă la colţul din stânga. Şi o brişcă! Îşi netezi fruntea cu un gest obosit. Senzaţia de rătăcire se dispersă. Totuşi se simţea de parcă şi-ar fi ieşit din sine, iar sunetele ajungeau la el cu întârziere, creponate, ca de pe-o înregistrare veche. Găsi gangul ce ducea spre sala de box, se vede că totuşi instinctul masculin de orientare funcţionase.
Însă ajuns în vestiar descoperi că nu are nicio tragere de inimă pentru coardă sau pentru mingea pară în seara aceea. Halterele îl îngrozeau. Încălţă adidaşii, apoi îşi puse mănuşile. Ameţea. „Dacă nu vei avea rău de înălţime” îi spusese antrenorul, dar acum tocmai de asta i se părea că suferă: corpul său era mai mare decât se vedea şi-i venea greu să-l stăpânească. Mâinile şi picioarele îi erau mai lungi decât de obicei, iar capul i se bălăgănea la o înălţime mai mare cu vreo douăzeci de centimetri.
Oftă. Chiar aşa se petrecuseră faptele, oricât de încâlcit părea totul. Da, trebuia s-o găsească pe Irina. Numai de-ar dori şi ea să fie găsită! Viaţa lor putea să fie perfectă şi fără Solomon Levi.
Părăsi fereastra şi îşi schimbă tricoul. Simţea nevoia să acţioneze. Îi dădu prin minte să se întoarcă la spital, să verifice dacă doctorul… cadavrul… fusese descoperit. Dar nu! Era o greşeală copilărească. Va merge la spital numai când îi venea rândul, nu aşa aiurea.
Încuie şi coborî în faţa blocului. Oricât i-ar fi displăcut, trebuia să meargă la mătuşa Irinei. Se hotărî să străbată drumul pe jos, deşi era o distanţă monstruoasă chiar pentru căldura ceva mai puţin apăsătoare a serii.
Pe măsură ce se apropia de centru amintirile anului precedent îl învăluiau. „Suntem trecutul nostru, suntem făcuţi din amintiri.” Obişnuia să peroreze domnul Levi. Avusese dreptate? Erau în el umbrele a sute de indivizi? Poate nu, se încurajă, dar unul, un om străin, sigur era, iar această veche constatare îl înfioră a nu se ştie câta oară.
Toamna trecută nu-i povestise Irinei ce i se întâmpla. Ea îl privea uneori ciudat şi lui i se cuibărise în cap ideea că dacă ea îl va considera bolnav, nebun sau… posedat, îl va părăsi. Era destul că îl vedea trezindu-se cuprins de frisoane din coşmarurile ce deveniseră meniul obişnuit al nopţii. Şi-l trecea un curent electric din creştet până în tălpi când îşi aducea aminte că ea se cutremurase când simţise mâna lui atingând-o de la distanţă. Ah, mâna lui prea lungă uneori!
Dar lui Vlad îi fusese imposibil să nu facă unele corelaţii, să nu aibă anumite bănuieli. Asta mai ales după ce găsise încăperile secrete ale laboratorului unde lucra cu restul echipei. Aflase cu surprindere că amicul Viorel era în staful doctorului de mai mult timp. Ce chestie! Şi lui nu-i suflase o vorbă. „Am crezut că nu te interesează”, nu era o scuză, dar a înţeles cum stăteau lucrurile când Levi însuşi, după ce au bătut palma şi au devenit colaboratori, i-a cerut discreţie. Adevărata surpriză a trăit-o când a văzut-o acolo pe Georgeta, şi nu oricum, ci echipată în costumul ridicol de infirmieră de război. Ştia că e asistentă medicală, dar… Na, lumea e mică. Se vede că lipeala cu Viorel ţinuse.
Se întâmplase chiar în primele zile de laborator. Efectuase câteva analize de rutină, mai mult pentru ca să se obişnuiască. Era singur şi a dorit să întrebe ceva. Atmosfera acelor încăperi îi transmitea o stare de alarmă. Privi în jur. Deşi nu era dotat cu cele mai moderne echipamente, era totuşi un laborator: avea mese de inox, rafturi încărcate cu sticle pentru reactivi, cu pahare Berzelius, cu flacoane Erlenmayer, eprubete, baghete de sticlă, baloane de toate felurile, creuzete, mojare. Un frigider. Microscopul. Ce-l neliniştea?
Se îndreptă spre uşă. Toate uşile erau îmbrăcate în tapetul de pe pereţi. Realiză imediat că nu e uşa pe care venise, dar curiozitatea îl determină să înainteze. Încăperea în care intrase cu siguranţă nu mai era un laborator! În centru, sub corpul de iluminat era o masă cu chiuvetă, iar instrumentarul din dulapul de sticlă cuprindea bisturie, cuţite, ferăstraie, foarfeci, pense, depărtătoare, sonde, ace curbe. Îl cuprinse un tremur nejustificat. Ce era cu el? Doamne, doar nu vedea pentru prima oară aşa ceva! Încercă să se încurajeze, să-şi aducă aminte de anul întâi când disecase fără probleme organe omeneşti gălbui sau cenuşii unele vechi de tot, altele mai proaspete, clipind cu ochii iritaţi de formol. Acum de ce se simţea rece de spaimă văzând frigiderul de morgă de pe peretele opus? Atunci făcuse pentru prima oară şi autopsii, tot fără silă, fără niciun fel de temeri. Pentru el inscripţia de la intrarea în morgă avusese un efect tonic – „Aici moartea este în slujba vieţii” – deşi majoritatea colegilor nu se gândeau la aşa ceva, dornici numai să scape cât mai curând de acolo. Decise să-şi învingă temerea prostească şi se apropie de sertarul frigiderului. Oare era ceva înăuntru? Cineva? Îl trase cu putere. Era gol.
Nu relată nimănui nimic, ce ar fi fost de spus? Însă mai apoi începu să aibă visul acela îngrozitor: se vedea în faţa sertarului de morgă. Îl deschidea, dar în acelaţi timp el era şi înăuntru, într-un întuneric dens, sufocant, un întuneric rece, care strânge şi apasă. Când privea, trăia o stare dus-întors: îl vedea pe omul din sertar, un uriaş, Dumnezeule!, dar se vedea şi pe sine, în halat alb, cu o expresie năucită, îngrozită, stând în picioare lângă masă.
Ajunsese la Metropol. Aşteptă la semafor împreună cu câteva studente la Litere, le ştia din vedere, erau colege de-ale Irinei şi un bătrânel cu doi pechinezi în lesă, ceea ce îl duse cu gândul la destinaţia lui, mătuşa!
Totuşi anul trecut avusese şi părţile lui de un farmec nepreţuit. Aici, la Metropol luau cina după ce venea bursa. Rar de tot îşi permiteau o cafea şi-o prăjitură la Cafe Lux. Erau dispuşi să facă economii pentru fericirea de a locui împreună într-un apartament şi nu la cămin. Trăiau o viaţă destul de boemă, asta pentru că „suntem amândoi inteligenţi” cum şoptea el Irinei cu nasul îngropat în părul ei. Le era destul să citească o singură dată un curs. Aproape că făceau fiecare două facultăţi în paralel. Ea, pe lângă litere, studia cu el medicina, iar el îşi redescoperise marea pasiune pentru lectură din anii de liceu. Se vede că ea avusese dreptate: de când cu proiectul comun la Solomon Levi petreceau mult mai mult timp împreună, iar în unele seri se întorceau de mână acasă.
Atunci rămâneau în atmosfera de acolo şi discutau despre teoria pe care savantul încerca s-o demostreze. Irina prepara grătarele şi făcea o salată mediteraneană, iar el îşi nota unele idei în caiet. Şi vorbeau. Nu se săturau niciodată să-şi vorbească, deşi Irina era de părere că la un moment dat în toate cuplurile se aşterne tăcerea şi plictisul.
– Nu mă voi plictisi de tine niciodată. îi promitea el solemn, dar ea râdea neîncrezătoare.
– Ştii, Vlad, sunt oameni de două feluri: „oameni-revistă” şi „oameni-carte”. Un om revistă este foarte atrăgător. E interesant, nu-l mai poţi lăsa din mână până nu-l devorezi. Nu râde! Dar oamenii-carte sunt pentru relaţii „a la long”. Pot avea pasaje mai plicticoase, nu sunt mereu sclipitori, dar sunt mult mai profunzi. Mă tem că eu sunt o revistă glossy pentru tine.
– O ce?!
– O revistă.
– Eşti femeia vieţii mele, asta eşti.
Asemenea seri se prelungeau târziu în noapte. Vlad se întreba dacă ceea ce citeşte în ochii ei putea fi real.
– Mă iubeşti, Irina? şi întotdeauna aştepta răspunsul ei cu încordare.
– Eşti comoara mea, sigur că te iubesc.
– Cred că mi-ai făcut vrăji de sunt atât de îndrăgostit de tine.
– Eh, s-ar putea.
– Cum aşa?
– Dragule, învăţătorii esoterici spun de mii de ani că trupul nostru e programabil prin limbaj, adică prin cuvinte, dar chiar şi prin gânduri. Alcalinele din ADN se grupează după reguli gramaticale, deci formulele rostite de vrăjitori nu sunt chiar elucubraţii. De asemenea, emoţiile umane au proprietatea de reprograma ADN-ul. Ai citit ce scria Garjajev – moleculele din ADN sunt doar nişte memorii, eu aş prefera să le zic „filtre”, capabile de a citi şi rescrie informaţia într-un câmp non-local.
– Îngeraşule, te ador chiar şi când îmi povesteşti în pat de Garjajev.
– E grozav tipul.
– Nu, tu eşti fermecătoare. Sunt puţin speriat de tine, Irina. Eşti o splendoare şi tot ce doresc este să fiu unit cu tine pentru toată viaţa.
– Căsătoriile sunt banale, domnule.
– Vreau o unire de taină, tu eşti experienţa mistică a vieţii mele, prin tine întrevăd altă lume. Voi lua fiecare oscior al tău şi îl voi suda de al meu, ce zici de asta? Uite, începem de aici. Clavicula cu clavicula, humerus lângă humerus, cubitus şi radius ale tale împletite cu ale mele, apoi oasele carpiene: scafoidele, semilunarele, piramidalele, pisiformele…
– Pisiformele? Astea cel puţin sună bine. Câteodată şi mie mi-e frică de tine.Tu chiar cunoşti toate tainele, toate cotloanele făpturii omeneşti, le-ai cercetat, le-ai dezvăluit, le-ai pătruns. Mai poţi tu crede că fiecare om e o minune vie? Mai poţi respecta misterul pe care îl poartă în sine orice făptură? Mai poţi crede în suflet, Vlad?
– Cred în tine, Irina.
Se opri cu un picior în aer. Mai credea în Irina? Acum, după un an de zile, mai credea în ea? Unde era ea şi de ce a plecat să o caute? De ce luase de acasă obiectul acela pe care îl simţea în buzunar la fiecare pas? Nu pentru Irina? Îşi simţi picioarele moi dintr-o dată. Se aşează pe o treaptă, atunci observă că se afla lângă sinagoga de pe Horea. Unii trecători îl priveau miraţi, alţii întorceau capul, credeau că e beat. Însă pe el îl durea inima, doar inima. Sigur că da! Acum se făcea treptat lumină şi în mintea lui.
Fuseseră câteva luni bune în echipa doctorului. N-a regretat că a ales să participe la proiect. Solomon Levi era un om de ispravă. Un adevărat învăţător, unul din acei oameni care te marchează pentru totdeauna. Blând, înţelept şi erudit. Un doctor capabil să vindece trupul omenesc, dar mai ales mintea omenească. Un doctor care citise toate cărţile, un suflet animat de o dorinţă insaţiabilă de a cunoaşte. Cât ar fi vrut să-i semene! Cât ar fi vrut să poată învăţa de la el acea eleganţă a spiritului! Vlad realiză în scurt timp că începuse să-l asculte cu veneraţie. Dar cum nu? Pe cine mai întâlnise asemenea lui? Simţea o emulaţie, dorea să-şi mulţumească maestrul, citea, studia, petrecea mult timp în laborator.
Apoi într-o seară, pe când o aştepta pe Irina să vină de la un colocviu, a intrat în camera unde se afla frigiderul de morgă. Doar n-avea să se teamă! Coşmarul îi dădea fiori adesea, dar acum, acum era realitatea, unde el stăpânea situaţia. Se apropie de frigiderul cu sertar. Inspiră adânc şi trase sertarul. Mortul era acolo! Simţise din prima secundă, după greutate. Groaza i se răspândi pe sub piele ca un roi de albine furioase. Uriaşul zăcea în sertar. Visa? Privi şi aşteptă să primească privirea înapoi şi din sens invers, cum se întâmpla în somn.
În schimb, o mână i se lăsă pe umăr.
– Ce faci, Vlad?
Tresări. Solomon Levi era lângă el. Îi spuse cu glasul său calm, egal:
– E Gogea Mitu. O legendă. Înalt de doi metri patruzeci şi doi. La autopsie am descoperit că avea o tumoare a glandei pituitare care a determinat o secreţie neobişnuită de hormoni de creştere.
Vlad îşi simţi cerul gurii uscat:
– Era tânăr…
– Douăzeci şi doi de ani. A avut pneumonie, dar de fapt întregul organism îi era slăbit. Vezi? Moartea este energia întunecată a lumii: există în proporţie mult mai mare decât energia vie, are proprietăţi exotice, ne modelează destinele, traseul.
– Dar… cadavrul e vechi. Se vede uşor că e îmbălsămat.
– Da, îl păstrez din tinereţe. Suntem prieteni eu şi Mitu.
Numele rezonă dintr-o dată în capul lui ca o bilă într-o cutie de lemn. Mitu! Mitu! „Mitu” îi spusese Irina într-una din nopţile când se trezise lac de sudoare din coşmar. „Tu eşti, Mitu?” îl întrebase. Şi când el se arătă mirat, ea a negat, nu, nu îi spusese aşa, el încă visa pesemne.
Dar acum ştia sigur: îi spusese „Mitu”, era ceva aici… Încercă să-şi amintească un lucru esenţial şi nici nu simţi când doctorul îi înfipse acul seringii în gât. Seara aceea i se ştersese complet din memorie.
„Însă acum îmi aduc aminte perfect”, îşi zise cum stătea răvăşit pe scările sinagogii. Şi ştiu brusc de ce avea în buzunar un obiect mic, special luat de acasă pentru Irina.
Ah, în ce orbire trăise! Cum asculta ca vrăjit teoria adacadabrantă a doctorului! Fără să bănuiască lucrul cel cumplit: cobaiul era chiar el.
Solomon Levi plecase de la teoria lui Goswami care postula faptul că salturile în evoluţia speciilor se pot explica prin fizica cuantică, iar ideea de bază era că mutaţiile genetice au loc în starea cuantică.
„Pentru ca să apară viaţa, spunea doctorul, a fost nevoie de 3,1 miliarde de nucleotide. A fost nevoie ca acestea să fie corect ordonate pe scara ADN-ului. Cum ar fi fost posibil acest lucru dacă ADN-ul nu ar fi stocat memoria moleculară pentru producerea celulelor? De fapt, ADN-ul este un receptor şi transmiţător de informaţie. Energia este purtătoare de informaţie, iar această informaţie poate fi stocată, descifrată şi trimisă în altă parte, după dorinţă.”
– Energia este purtătoare de informaţie, se străduia Vlad să înţeleagă, dar noi suntem materie.
– Asta e marea păcăleală a fizicienilor, dragul meu. spunea doctorul cu amărăciune. Secretul e că materia nu există. Atomul e vid. De la nucleu până la electroni, proporţional vorbind, sunt distanţe mai mari decât cele din sistemul solar. Ultima particulă, care o fi ea, e doar o vibraţie, doar energie.
– Da, dar dacă mă lovesc cu capul de zid… recurgea el la un argument dur.
– Te loveşti de o energie structurată după codul unei informaţii specifice. Vlade, noi suntem oglinzile în care universul se contemplă. Adunăm informaţii, amintiri. Cred că ele se stochează undeva, informaţia nu se poate pierde niciodată. Dar ea poate fi extrasă din ADN şi „altoită” pe alt purtător. Vreau să demonstrez că pe lângă informaţia genetică, în morfogeneză intervine şi câmpul biofizic care conţine informaţii mai complete decât genomul. Richard Dawkins ăsta, el încă e de viitor. E foarte probabil să scrie un studiu extrem de interesant.
Vlad ajunsese în dreptul unei secţii a spitalului de pediatrie, aproape de gară, aproape de strada Fericirii. În mod invariabil de acolo se auzeau copii plângând şi de câte ori trecea cu Irina prin apropiere ea grăbea pasul. „Nu suport suferinţa copiilor” spunea cu voce albă.
„Dar suferinţa mea, Irina?” gândi cu amărăciune. Vârî pumnul în buzunar şi strânse plăselele cuţitului. Avea un buton mic pe o parte şi trecu buricul degetului peste el cu duioşie. Acolo avea să apese când o va ţine strâns pe Irina în braţe pentru ultima oară. „Ne vom suda oasele, voi sorbi privirea morţii, energia întunecată, din ochii ei”.
Încă puţin şi avea să ajungă la casa mătuşii, dar va putea să pătrundă? Casa avea peretele spre stradă şi se intra printr-un gang cu poartă masivă de lemn. Dincolo de chioşcul de unelte începea grădina, era ca o curte interioară, străjuită de coloanele clădirii în formă de „L”. Îi veni în minte mirosul de iasomie şi trandafiri, văzu boscheţii tunşi şi peticul de iarbă din mijloc. Irina îi spusese că ar putea fi casa lor într-o zi, fiindcă mătuşa nu mai avea pe nimeni. Ce vise!
Se opri descumpănit în faţa porţii. Ajunsese. Întinse mâna spre sonerie, îşi zise că acest simplu gest l-a epuizat, că nu va mai putea să facă nimic. Nu va putea face lucrul acela, nu! Nici nu apucă să apese pe sonerie, că poarta se deschise lin. Irina îl aştepta.
– Vlad, ce-ai făcut?
Ridică spre ea o privire hăituită. Trebuia să înţeleagă care a fost rolul ei în toată această poveste. Trebuia să ştie. Apoi i se putea întâmpla orice, dar trebuia să afle dacă femeia lui l-a trădat sau nu.
– Intră, haide, sunt singură, mătuşa e la piaţă.
– Da.
O urmă pe terasă. Trandafirii se trecuseră.
– Vrei apă? Îţi fac o cafea? Vlad…
Îi era atât de greu să rostească chiar şi numai un cuvânt! Se aşeză pe unul din fotoliile de răchită şi simţi cuţitul cu buton lipindu-i-se de coapsă. Pe măsuţă, în faţa locului ei era deschis volumul de versuri. Întinse gâtul să citească, dar atmosfera densă a unei nopţi de demult îl învălui: „Pe mine când m-ai făcut lacăt la ce poartă m-ai pus, ce-ai încuiat cu mine şi de cine?”
– Tu, Irina, tu ce ai făcut?
O simţi lunecând în celălalt fotoliu. Degetele ei se jucau cu unul din ciucurii feţei de masă:
– Solomon Levi e unchiul meu, Vlad. E soţul mătuşii Elvira. Nu locuiesc împreună. S-au certat cu mulţi ani în urmă şi de atunci nu-şi mai vorbesc, dar nu se pot despărţi. Ştiu că tot se iubesc, chiar şi acum după ani şi ani, după ce au îmbătrânit amândoi.
– Cumplită dragoste! Dar nu despre asta e vorba.
Vântul înfioră paginile cărţii de pe masă. Sunetele oraşului nu ajungeau până la ei, deşi bulevardul Horea era la doi paşi.
Solomon Levi era unchiul ei, ce putea să însemne asta? De ce îi spusese ea acest lucru abia acum? Voia să-i îndrepte atenţia spre altceva?
– Nu, Irina, întrebarea este de ce ai ales să mă sacrifici. Ştiai ce face, cu ce se ocupă…
– Nu te sacrific! se însufleţi ea brusc. Tu eşti Alesul, Vlad! Tu eşti primul om care va vedea, care va înţelege…
– De ce faceţi asta? Profanaţi fiinţa umană!
– Nu! Vlad, ca să putem înţelege viaţa, evoluţia, trebuie să vedem totul din interior, trebuie să intrăm în memoria adâncă a fiecărei specii. Vrem să demonstrăm că acest lucru este posibil. Şi am reuşit. Uite, un prim pas: tu îl cunoşti acum pe Mitu.
Mitu! Într-adevăr, Mitu era în el. Visa visele lui Mitu, retrăia experienţele lui. Irina continua să vorbească aprins, dar mintea lui n-o mai urmărea cu atenţie:
– Când doi oameni vor să se cunoască îşi relatează unul altuia toate experienţele avute, toate amintirile. Suntem seife cu informaţii, fiecare dintre noi… Uite… poetul ştia… „lacăt la ce poartă m-ai pus”… Vlad, numai aşa putem să înţelegem inteligenţa, destinul nostru de reflectori ai universului…
Înaintea ochilor lui se desfăşura Parisul. Se vedea coborând dintr-o maşină de epocă pe o stradă însorită, iar în depărtare se înălţa muntele de piatră cenuşie al catedralei Notre-Dame. Un pitic îl filma cu un aparat antic. Surâdea tuturor şi îşi aprinse ţigara de la felinarul cu gaz, el, Goliatul României.
Şi apoi iar năvăli amintirea cea mai urâtă: bolnav, în spital, fără să poată pleca acasă. Un medic tânăr făcându-i analize, cerând probe de sânge la nesfârşit! Într-o dimineaţă se trezise legat de pat, iar asistenta încerca să-l liniştească spunându-i că delirează. El voia să meargă acasă! Nu era bolnav cu adevărat, ei îl îmbolnăviseră! Doctorul!
– Irina, Solomon Levi i-a făcut ceva rău lui Mitu. Îmi amintesc. Dar vezi tu, este o dreptate pe lume, căci nebunul a plătit. A fost ultima repriză a uriaşului, dar l-a făcut knock-out pe ucigaş…
– Te înşeli, măi băiatule.
Vlad crezu că i-a căzut cerul în cap. Solomon Levi! Solomon Levi ieşise din casă!
– Am prevăzut că vei vrea să faci asta. Experimentul meu a reuşit, nu sunt supărat pe tine. Ultimele cuvinte ale lui Mitu se refereau la răzbunare.
Inima lui Vlad bătea alarmant, ca un clopot. Încerca să gândească la fel de repede pe cât de iute se schimbau lucrurile în jur. Doctorul trăia! Ce căutau aici Viorel şi Iosif, ceilalţi doi asistenţi? Ce căuta aici Georgeta şi de ce avea trusa de seringi la ea? De ce îl înconjuraseră?
Singurul lucru pe care şi-l mai amintea pe întuneric era chipul unui bărbat în halat alb care se uita la el cu o expresie ciudată, în timp ce sertarul închizându-se al frigiderului îl separa de lume…
Proza scrisa mult mai bine decit precedentele,cu subiect,cap si coada,nu inteleg de ce nu vi s-a postat si fotografia dvs,in orice caz se potrivea mult mai bine decit stadionul acela fara nici o legatura cu povestirea.
Am descoperit cu uimire că acel Gocea Mitu din poveste a fost real. Sunt impresionat.
Gogea Mitu a fost chiar un boxeur exceptional. dar cum se intampla pe la romani cu sportivii (nici Caty Szabo n-a beneficiat de cele mai bune servicii ratand o medalie de aur la Olimpiada din cauza lor) n-o sa mai auzim pe la nimeni.
intotdeauna a fost de vina alimentatia lor. iar in ziua de azi, culmea… tot ea e principala cauza pentru care nu se obtin medalii, desi oficialii zic altceva.
sa fim seriosi… nu sustii efortul – cu toate mijloacele moderne – nu ai acces in topuri.
in fine… frumoasa poveste.
O banala insiruire de cuvinte…
Comentariul malitios vine de la un vizitator din Babel, si simtindu-ma responsabil, vreau sa aduc aminte, ca medic, ca pentru un dislectic, chiar si Psaltirea este doar o insiruire de cuvinte. Desigur, nu compar povestirea ta, Diana, cu Psaltirea, dar consider ca sunt cel mai avizat cititor al ei, mai ales ca am luat si eu, in anul trei, precum personajul tau, nota noua la Morfopat. Imi place mult povestirea, si nu motivez de ce imi place, fiind , ca fan al tau, un comentator subiectiv. Am patrus dincolo de cuvinte cu lectura, tu stii. Daca aveam incredintarea ca este un comentariu in cunostinta de cauza, nu reactionam. Dar comentatorul nu a citit, doar a criticat. Sper sa nu mai porneasca tot din Babel pentru a-si varsa fierea. Cititi cu incredere povestirea Dianei, si-mi veti da dreptate ca merita!
O povestire foarte bună.