Lucrare prezentată la Colocviul “Ion Hobana” 2011
În textul publicat de revistele Helion din Timișoara și Astra din Brașov ajunsesem la concluzia că o monografie dedicată lui Ion Hobana trebuie să acopere patru dimensiuni ale vieții și operei sale: scriitorul, exegetul, editorul, activistul cultural.
Scris cu puțin timp după moartea maestrului, textul se ferea, însă, de căderile în panegiric. De fapt, primul care s-ar fi ferit de așa ceva ar fi fost însuși subiectul textului – Ion Hobana s-a declarat de mai multe ori, în interviuri, ca fiind nepreocupat de posteritate, intenția sa centrală a fost totdeauna trăirea și edificarea prezentului.
O dată decelate dimensiunile monografice probabile, aplecarea asupra lor trebuie să țină cont mai ales de această vedere asupra timpului, o carte despre Ion Hobana nu poate fi doar o înșiruire de date biografice pe care se suprapune o alta de date bibliografice, oricât de bine scrise ar fi ambele. Ce înseamnă această vedere asupra timpului, proprie subiectului rândurilor de față? Să o descriem euristic, în toate cele patru dimensiuni.
Ion Hobana scriitorul debutează în anii 50, cu poezie, trece apoi la proză, dar se dedică în principal textului de exegeză și popularizare, după mijlocul anilor 60, cu câteva întoarceri și reeditări ale ficțiunilor proprii până către sfârșitul vieții, la sfâșitul primului deceniu dintr-un nou secol.
Întrebarea principală asupra scriitorului Ion Hobana, care nu și-a repudiat nicio ficțiune, dovadă și lansarea de astăzi, este cum a reușit să elimine influențele extraliterare în perioade istorice și politice diferite până la extrem? Căci nu există, după cunoștința mea, nicio cădere în tezism, proletcultism, mai apoi protocronism, nici în alte -isme, în scrierile literare ale lui Ion Hobana. La prima vedere, fie ea asupra edițiilor ultime, îngrijite de maestru ca fiind definitive – vezi Timp pentru dragoste de la editura Bastion, din Timișoara, spre exemplu – nimic nu este schimbat față de edițiile princeps în afară de prefețe.
Ion Hobana a fost un maestru al prefețelor, al introducerilor, ceea ce ne duce la a doua întrebare pe care o adresăm editorului Ion Hobana: Cum a gândit politicile editoriale, fie dintr-o poziție de conducere, de constructor de instituții și colecții, de-a lungul aceluiași interval de timp răvășit? A treia întrebare ar fi un pas ajutător și către răspunsurile primelor două.
Ion Hobana – exegetul devine centrul pe care se sprijină mutările în timp ale scriitorului, editorului și, chiar, a activistului cultural; exegetului îi adresăm această a treia întrebare: Cât calcul și câtă pasiune au intrat în alegerea subiectelor de studiu, a momentelor în care să se facă acel studiu și a modului de a publica rezultatele?
La o simplă lectură a listei cărților de exegeză, cu datele de apariție a tuturor edițiilor acestora, corelându-le cu aparițiile ficțiunilor proprii și cu aparițiile cărților îngrijite, redactate sau măcar prefațate de Ion Hobana, deja ni se pare că de-a lungul a cinci decenii nimic nu a fost întâmplător în munca domniei sale. Un exemplu: introducerea paleoastronauticii spre lectura publicului român, coincide cu prima mare lucrare despre Jules Verne, o altă introducere, deci, la sfârșitul anilor 60. Alt exemplu: publicarea la editura Tineretului a operei lui H.G.Wells este urmată peste 30 de ani de un studiu asupra acestuia, Un englez neliniștit. Există o simultaneitate precum există și o succesiune de tip Hobana aplicate textelor sale.
Ultima întrebare continuă să fie la modă și, din cauza incapacității sistemice de a oferi un răspuns clar, oficial și general asupra a indiferent ce se numește lustrație, va mai fi la modă câțiva ani buni de acum înainte. Care a fost gradul de colaborare cu sistemul comunist și, mai ales cu cele mai represive instituții ale acestuia, pe care și l-a permis Ion Hobana?
Din fericire, deși un om al prezentului, Ion Hobana nu a fost și un oportunist. A primit “certificatul de bună purtare” de la CNSAS cu un an înaintea morții, ceea ce arată că, deși a fost 30 de ani secretar al Uniunii Scriitorilor, a ocupat poziția aceea pentru profesionalism și talentul de a lucra cu oamenii, pentru ei, nu pentru sistem.
Există multe voci care, mai ales profitând de cvasi-anonimitatea oferită de internet, încearcă să ridice întrebări cu răspunsuri sugerate despre moralitatea maestrului. Din fericire, există alte voci, ușor identificabile, care nu se sfiesc să susțină în public diferențele ușor de găsit între politrucii și parveniții din sistemul comunist cu funcții comparabile cu cea a lui Ion Hobana, și acesta din urmă. Cornel Ungureanu și Horia Gârbea sunt doar două nume care au arătat meritele secretarului Hobana în a păstra statutul de scriitor pe cât posibil neștirbit, mai ales în ultimii zece ani ai dictaturii Ceaușescu, în fața asaltului ideologic al cultului personalității și al celui existențial al epidemiei delațiunii.
În final, respectând tema colocviului de față – Timpul și timpurile ficțiunii -, se poate spune că Ion Hobana a jucat permanent în prezent, recuperând trecutul literaturii de care era îndrăgostit, astfel câștigându-și dreptul la viitorul amintirii în istoria literaturii române.