21 mai ….99.

Şi-mi plăcea: o zi liniştită de joi, anunţând destul de veselă sosirea unui week-end şi mai liniştit. De obicei, finele zilei de joi îmi transmitea aproape automat o stare paradoxală, de relaxare euforică.

Bineînteles că toate s-ar fi mişcat perfect, dacă şi numai dacă, acest sfârşit m-ar fi prins în spatele casei, legănându-mă-n balansoar.

Aşa avea să fie şi acum. Balansoarul prinse ceva viteză, iar firele lungi de iarbă, de sub el, îmi sărutau lipicios tălpile. Razele soarelui de amiază târzie se prinseră şi ele destul de repede în jocul meu cu iarba, luminându-mi  pleoapele închise, de parcă un ceai călduţ s-ar fi prelins peste ele.

Da…., un ceai călduţ…, îmi şopti mintea, toropită de liniştea grădinii.

-– Ceai! Ceai!…La 17.30!…Vai, era cât pe ce să uit!…, sărisem dintr-odată din balansoar, pipăindu-mi reflex încheietura mâinii, în căutarea ceasului. Doar că-l azvârlisem cu ceva timp în urmă, undeva prin casă, dornică de cât mai mult liber.

Oricum intuiţia îmi spunea că nu dispuneam de prea mult timp. La 17.30 trebuia să fiu deja acolo, cu toate întrebările pregătite.

Intrasem grăbită în cameră, de parcă aş fi fost din nou în prima zi a săptămânii şi repezindu-mă către şifonerul cu oglindă, îi azvârlii lateral uşile. Nici nu mai conta pe ce aveam să pun mâna, deşi altădată alegerea ţinutei pentru întâlnire mi-ar fi luat cel puţin o oră. Dar acum, ca să vezi: răsturnare de situaţie.

O poteca îngustă, şerpuind halucinantă în mai toate sensurile, conecta discret, dar sigur colţişorul grădinii mele cu balansoar de tot ce se afla în afara ei; Târgul cel vechi, plin cu tarabe înghesuite, postate-n faţa unor rulote, ce se-ntindeau de-o parte şi alta a uliţei, până la capătul ei nevăzut.

De-a lungul serpentinei, care secţiona sinuos Târgul, se odihneau lipite unelele de altele, rulote colorate în fel şi chip, ca nişte bulgări imenşi din marmeladă, cu tarabe sub formă de tăvi late din fier, pline cu de toate. Nu exista nimic altceva în spatele lor, decât alte şi alte rulote, până la capăt, în depărtări. Iar în faţă, roţile, altădată mobile, se-afundară pe jumătate în macadam, transformând rulotele într-un fel de căsuţe nostime.

Nu puteam să mă desprind de drăgălăşenia locului, deşi simţeam timpul curgând în defavoarea întâlnirii mele.

Hotărâsem să-mi arunc repede privirea în dreapta şi-n stânga, printre tărăbi, fără să zăbovesc prea mult, dar totuşi astâmpărându-mi plăcerea de a peregrina fără griji, de-a lungul uliţei.

Şi câte aveam să mai văd!

Tarabe doldora de tot felul de râşnite, minuscule, dar şi gigant, atât pentru boabe amărui de cafea, scorţişoară, cuişoare sau piper, dar şi pentru nuci mari de cocos sau fructe de cactus, râşniţe cu manivelă din bronz şi sertăraş, din lemn de trandafir sau porţelan pictat.

Maşini de tocat din cupru, de diferite dimensiuni, mişcându-se de unele singure, fără nici un ajutor; maşini de cusut Sollinger, cu roată lucioasă, din bronz, învârtindu-se de capul lor, fără să fi fost atinse; sfeşnice argintate cu şapte braţe, dând permanent lumină, chiar şi de-ai fi suflat-n ele, coşuleţe din metal brodat, doldora de fructe imposibil de atins, căci mâna-mi intrase prin ele, fără să le fi simţit a fi. Portocalele cu coaja strălucind de ulei volatil îmi lăsaseră degetele să alunece uşor prin ele, de parcă aş fi atins razele unui curcubeu.

Apoi o sumedenie de samovare cu robinet, din care curgea permanent ceai cald de ipomee, încât toţi ce-şi perindau paşii pe acolo savurau câte o ceaşcă plină.

Şi mult mai multe, enorm de multe şi mărunte: ceasuri de buzunar fusse, bomboniere de argint, tabachere gravate cu prinţese nude, maşini de scris Remington, tăvi ornamentate, lunete Zeiss, penduli de perete, penduli de podea Hermle şi aproape că-mi pierise total cuvintele menite a descrie cât de cât superimaginea din jur. Sau poate că nici nu se inventaseră încă cuvintele potrivite. Oricum le simţeam acut lipsa, pe măsura înfloririi expansive a super-realităţii în care mă aflam; lucruri care meritau văzute, trăite şi care dacă ar fi descrise, ar deveni atât de goale!

Vată de zahăr, porumb copt, gogoşi tăvălite-n vanilie, castane-n jar şi multă spumă rafaelică de bere curgând în valuri de sunet mocnit peste gurile largi ale halbelor bavareze, prelingându-se abil printre scenele miniteatrale by shakespearean love , cu care le era pictat porţelanul.

Puţin mai încolo, două gospodine plinuţe, cu şorţuri din maci împletiţi sporovăiau reţete de tot felul, în timp ce-şi aşezau produsele pe tarabe. Vindeau cozonaci imenşi, crescuţi până la umeri, plini de ciocolată cu nucă şi coajă rasă de lămâie, care clătinându-se din când în când, degajau de printre straturi, miresme irezistibile!

-– Vreţi o felie?…, mi se adresă cu drag una dintre ele.

Aş fi încuviinţat pe loc, dar nesuferitul de timp îmi părea foarte înaintat.

Privisem imediat către penduli, încercând totuşi să găsesc o posibilitate de a zăbovi la măcar la o porţie.

Dar pendulii de podea nu spuneau nimic. Rămaseră aplecaţi peste capetele trecătorilor, formând în perspectivă un tunel. Abia dacă mai zăream fâşia sinuoasă de cer albastru strecurându-se printre coamele lor boltite. Dacă aş fi răsturnat imaginea, aş fi zis că sunt în inima pădurii, noaptea şi că printre ramurile aplecate ale arborilor zăresc un firicel albastru de râu.

Cadranele palide tăceau. Greutăţile lor cu nisip se opriră pe drum, în prinderea timpului.

Fiecare pendul îmi arăta tot altă şi altă oră. Abia atunci am realizat că de când intrasem în Târg, nu auzisem nici măcar un singur gong.

-– Oricum, n-ar fi măsurat corect timpul…, auzii dintr-odată un glas vesel în spatele meu.

Şi întorcându-mă, întâlnii privirea lui calină, acoperită de pleoape moi.

-– Timpul e un mare şmecher. Nu se lasă cântărit de o biată pendulă! continuă pe acelaşi ton glumeţ, dându-şi jos pălăria de pe cap în semn de salut. Părul i se răsfiră liber în toate direcţiile, evadând exploziv, ca un nor tapat peste cer. La fel i se aranjase şi musteaţa de sub nas.

Purta un costum de aceiaşi nuanţă cu părul, alb-crem, având de o parte şi de alta reverele alungite peste o vesta cu năsturei mărunţi de culoare mahon. Lănţişorul auriu de la ceas lucea discret în traseul său scurt dintre nasture şi buzunăraşul de la vesta.

-– Mă bucur să vă cunosc, îmi spuse privindu-mă-n ochi şi-nclinând uşor capul.

-– Sunt în asentimentul dumneavoastră, domnule! i-am răspuns fâstâcită.

-– Să mergem să servim un ceai…Obişnuiesc să merg la Cafeneaua lui Hans, iar asta vom face şi acum. E prima la stânga, chiar după rulota aia cu copertină-n dungi.

Cafeneaua lui Hans avea la intrare un mic pridvor, cu patru ferestre ovale, acoperite pe trei sferturi de perdeluţe din dantelă croşetată manual. Continua apoi cu o încăpere circulară, pe ale cărei margini se aflau postate 12 măsuţe, a câte 3 scaune fiecare. În mijlocul încăperii, fusese amplasat un fel de bar în formă de disc, având marginile permanent rotative, prevazute cu o şină verticală de contant. Astfel barul din mijlocul sălii şi fiecare măsuţă în parte de pe margine, se conectau din când în când prin intermediul acestei şine înclinate.

-– Două ceaiuri condimentate, vă rog! strigă ridicându-şi bastonul.

-– Imediat, domnule! îi răspunse un tânăr pieptanat cu cărare pe mijloc, ce servea chiar din mijlocul barului.

Marginile rotative începură a se mişca în sensul acelor de ceasornic, până când şina înclinată ajunse chiar în dreptul măsuţei noastre.

Apoi tânărul aşeză pe şină două ceşti de porţelan, cu capacele perforate, pline cu ceai, şi le lăsă libere, să alunece la vale, către noi.

-– Şi care ar fi întrebările?…, începu el adulmecând mireasma ceaiului fierbinte, strecurându-se abil prin orificiile capacului. Sunt sigur că e un condiment din Indii…, completă încet, ca pentru sine.

-– Ar fi cam 7 întrebări…., i-am răspuns ignorându-i intenţionat presupozitiile referitoare la arome.

-– Păi, să le auzim!

-– Cum este timpul?

-– Timpul are dimensiuni precum spaţiul şi tot ca şi spaţiul, timpul, prin relativitate, poate deveni din plan- curbat, începu să-mi explice captivat de subiect. De fapt există cel puţin o tridimensionalitate a timpului şi de ce nu, timpuri paralele multidimensionale. Spaţiul şi timpul sunt ca şi materia şi energia, astfel că prezenţa materiei transformă bidimensionalul în tridimensional, adică materia contribuie la conturarea spaţiului, tot aşa cum energia contribuie la creionarea timpului. Şi tocmai de aceea, masa fiind o formă de energie ne dovedeşte conexiunea spaţiul-timp.

-– Cum este energia?

-– Energia are dimensiuni şi odată transformată-n materie, acestea pot fi infinite. Energia este permanent dinamică şi transformă permanent materia, tot aşa cum timpul modifică permanent spaţiul.

-– Cât de mare este universul şi cum este el?

-– Universul este tot atât de înalt, pe cât e de adânc microuniversul. Şi unul şi celălalt sunt întotdeauna cel puţin cu un pas înainte de a se termina definitiv. Apoi dacă universul s-ar sparge-n miliarde de cioburi, fiecare ciob tot un univers întreg ar fi. Şi nu trebuie decât un singur ciob pentru a recrea toate celelalte cioburi la un loc.

-– Cum ar fi un univers paralel?

-– Ar fi ca un dublu helix, care s-ar replica periodic devenind când matrice, când copie. Ar fi o mitoza a universului, în care rezultatul poate deveni un duplicat aberant, adică o cosmomutaţie. Dacă universul 2 nu-l copiază fidel pe universul 1 sau pe universul matrice, copia va deveni imperfectă sau bolnavă. Universul 2 se va desface gradat din universul 1, dizolvând pentru început conexiunea dintre cele 4 legi ale astrofizicii, dar pe baza ne-localizării cuantice-adică a prezenţei cuantopolimerazei, se va fi reconstituit ca şi o copie reconstituind la loc cele 4 legi ale astrofizicii.

-– Cum este moartea?

-– Efectul duplicării aberante a speciilor, care s-au desprins de original preluîndu-i şi perpetuîndu-i defectele.

-– Care este cea mai importantă lege a unificării întregului?

-– Sunt 4 legi în macro/microunivers care permanent se conectează: LAU, LE, LNS, LNT sau Adenina, Citozina, Guanina si Timina, dar fizica se menţine prin metafizică, precum materia prin energie, iar cel mai important decât legea devine astfel Legislatorul.

– Şi-n final, aş vrea să vă mai întreb, ce părere aveţi: va expira vreodată universul?

– Poate că asta s-a şi întâmplat deja…

-– Mulţumesc, domnule Einstei pentru ceaiul servit împreună! Mi-ar plăcea să-l mai servim vreodată!

-– Mă bucur, Bea….., că te-am cunoscut! Sunt sigur că ne vom reîntâlni la un punct neutru de intersecţie a dimensiunilor temporale. Până atunci, nu renunţa nici o clipă să speri!

Şi ne-am făcut din mână, îndreptându-ne paşii către sensuri opuse.

Nimic nu mai rămăsese-n jur: nici Târgul şi nici cozonacii…

BEATRICE BADEA

Zilele Quasar, mai-2011