Capricia

Premiul Ion Hobana 2011 pentru întreaga activitate literară

– fragment de roman –

Povestea palmierilor din butoaie. Altă minunăție capriciană: trăsurile fără cai. Întrecere nebunească pe șosea. Intrăm triumfal în capitala Capriciei. Cum a ajuns Stâna Stânilor să se fudulească sub numele de Cetățuia Soarelui. „Eu, Lemuel Gulliver, vreau să mă culc și să dorm”. O familie capriciană la miezul nopții. Naufragiatul e întrerupt fără cruțare în toiul unei bine simțite cuvântări.

Nu știam ce au de gând cu mine, dar mi-am zis că altceva mai bun de făcut nu-mi rămânea, decât să mă las cu încredere în mâinile tinerilor cu care îmi petrecusem ore bune în speluncă. Am ieșit cu toții afară, unde aerul se răcise, chiar dacă furtuna era acum aproape trecută. Fața agitată a mării își mai liniștise clocotul, mânând totuși spre țărm mulțime de berbeci înspumați. Mi-am făcut socoteala că trebuia să mai treacă măcar o zi bună până când partea aceea de ocean să poată fi iarăși navigată. În fața speluncii am dat încă o dată peste palmierii văzuți mai întâi de departe, când tocmai mă ridicasem în brânci pe nisipul ud al plajei. Acum eram chiar lângă ei și m-am mirat să descopăr că arborii aceștia tropicali creșteau și în Capricia, dar din niște butoaie de lemn bine strânse în doage, și nu de-a dreptul din pământ. Observându-mi nedumerirea, însoțitorii mei s-au grăbit să-mi explice ceva, însă, din păcate, cu aceleași vorbe necunoscute de mine. Mult mai târziu aveam să aflu povestea palmierilor, și anume, că nu creșteau de felul lor prin partea locului, dar fuseseră aduși la Cap Mamaiana de pe o insulă aflată mai aproape de Ecuator, din toanele bine întemeiate pe câștig ale unui ministru, care pledase înflăcărat în parlamentul caprician pe tema: „să avem și noi palmierii noștri, la fel ca vecinii”. Se alesese din afacerea asta cu buzunarele doldora de gologani, fiind pe atunci singurul dispus și totodată singurul pregătit să importe, în ghivece mari, palmieri. Proprietarii de taverne se văzuseră nevoiți să-i cumpere pe bani grei și să-i țină la vedere, în fața localului, ca să se bucure de ei cine avea drum pe acolo și să aibă câinii plajei unde să-și ridice piciorul când voiau să-și însemne direcția spre bucătării cu un jet de urină. Iarna, pe zăpadă și ger, palmierii erau duși la scuteală, acolo unde existau clădiri mai înalte, care să-i poată cuprinde și feri de îngheț. Unde rămăseseră afară, palmierii arătau de-acum ca niște jerpelituri uscate, în așteptarea vizitei vreunui nou guvernant care să se enerveze de priveliștea lor mizerabilă și să importe, pe buzunarul capricianului, palmieri noi.

Felinarele lui Volta luminau și afară, ceea ce făcea noaptea plăcută, fără asemănare cu bezna abia clipitoare de pe ulițele Londrei și, de bună seamă, din întreaga Lume Veche. I-am fericit în gândul meu încă o dată pe capricieni pentru binecuvântarea ce le intrase în case și le inundase până și străzile cu lumină. Dar încă nu era totul. Curând aveam să descopăr o minunăție chiar mai mare, dacă poate fi de crezare că există și așa ceva. Tinerii mei prieteni mi-au lăsat pe umeri haina caraghioasă cu care mă înveliseră când eram ud leoarcă și dârdâiam de frig, iar acum se sileau să caute și vreo șapcă de-a lor, să mi-o pună pe cap. Unul, pe care ceilalți îl strigaseră toată seara Remu sau Rem, insista să iau șapca lui, lăsându-se el cu țeasta descoperită. Era chiar cel cu tatuaje mari pe piept și pe mâini, ba mai avea unul chiar și pe pielea chilugă a craniului, și îmi închipui că desenele înțepate cu ace se prelungeau și în locurile ce rămâneau ascunse de haine, coborând până la tălpi. Nu știam cum să-i refuz insistențele atât de binevoitoare, pentru că șapca lui nu-mi plăcea deloc. Nici nu se compara cu frumosul meu tricorn, pierdut sub apele oceanului. Până la urmă a trebuit să renunțe singur, văzând că acoperitoarea lui de cap, cu un cozoroc caraghios, nu se potrivea deloc cu peruca mea, uscată între timp, încât era tocmai ea cea mai bună acoperitoare. Pe neobservate am ajuns într-un loc de asemenea luminat, unde așteptau mai multe trăsuri acoperite, un fel de calești. M-a mirat mult forma lor joasă și alungită, dar aici, în Capricia, pesemne așa era moda. Cei doi Felix, băiatul cu diavolul sugător de sânge pe piept și fata care și pe afară pufăia din țigările ei lungi și parfumate, au insistat să mă ia în trăsura lor, ceea ce mi s-a părut un gest cât se poate de binevenit și le-am strâns mâna cu căldură, de mai multe ori. Aveau și în caleașcă o mică luminiță, care s-a aprins singură îndată ce ne-am făcut loc pe banchete. Și ceilalți tineri intraseră în trăsurile lor, încât mă întrebam curios cine o fi rămas pe afară, ca să aducă de la grajduri caii și să-i înhame.

Atunci s-a întâmplat lucrul cel mai de necrezut din câte apucasem să trăiesc în ziua aceea nespus de agitată și plină de noutăți pentru mine. Până să vină caii, trăsura a zvâcnit singură, începând să scoată niște zgomote ritmice, însoțite de mici tremurături. Lămpașele pe care le avea în partea dinainte au împroșcat brusc niște flăcări spre tufanii din față, încât în prima clipă m-am temut ca nu cumva să-i aprindă. Nici n-am apucat să mă dezmeticesc, că trăsura s-a și dat, tot singură, înapoi, s-a rotit pe loc, după care a pornit hotărât înainte. Felix-băiatul își făcea de lucru pe scaunul lui din față, cu mâinile încleștate pe un covrig mare pe care îl răsucea încet într-o parte și-n alta. Cu toată uluiala care mă cuprinsese și-mi dădea amețeli, a trebuit să admit că trăsura aceea mergea fără cai, ceea ce nimeni din Europa mea n-ar fi fost în stare să creadă, ba nici măcar eu însumi, chiar după ce am văzut tot ce văd. Știam prea bine că, întors acasă, dacă m-aș încăpățâna să susțin toate lucrurile acestea necugetate, mi-aș putea găsi sălaș pentru restul vieții mele într-o casă de sănătate, cu gratii groase la ferestre și servitori cât dulapul de-o parte și de alta a ușii.

Dar Albionul, Franța și celelalte regate din Europa încă nu cunosc temeiurile pe seama cărora se mișcă lucrurile în insula asta nemaipomenită. Dacă nu cumva visam și totul era o întruchipare diavolească! Dacă nu cumva eram înecat și mort pe fundul oceanului, iar întâmplările pe care le descriu trebuie privite ca o țesătură de năluciri născocite pentru rechini și stele de mare. Prins între atâtea gânduri care se băteau cap în cap, ajunsesem din cale-afară de tulburat și n-am putut să-mi revin decât împăcându-mă cu închipuirea cea mai absurdă, și anume, că în Capricia trăsurile mergeau fără cai, ba încă prindeau singure o viteză pe care nici măcar un atelaj de șase armăsari alergând împreună pe loc drept și neted n-ar fi putut să le-o dea. Odată ce mă resemnasem cu gândul ăsta, am putut privi liniștit pe geamul din spate al caleștii umblătoare, descoperind astfel că alte două trăsuri ne urmau îndeaproape: cele în care se afla restul micului grup de tineri cheflii. Eram deja pe un drum mai larg, căruia capricienii îi spun de obicei autostradă, iar Felix-băiatul chiuia întărâtat și grăbea cât putea trăsura, ca să nu ne ajungă din urmă Rem cel tatuat, sau piratul care urcase în cel de-al treilea cupeu vrăjit împreună cu Dori, fata ciuruită de inele.

Acum, când scriu toate acestea, îmi amintesc că mi se făcuse frică și de iuțeala cu care ne mișcam prin noapte, și de chiuiturile flăcăului Felix, pe care Felix-fata nu mai reușea să-l potolească, și de urletele celor din urmă, care își scoseseră capetele pe ferestrele trăsurilor lor și goneau după noi ca nebunii. Din când în când, câte un cupeu începea să alunece periculos într-o parte, cu toate roțile odată, după care își continua cursa ca un șarpe lovit în cap, gata să dea din parapet în parapet. La un moment dat, Rem-tatuatul a trecut pe lângă noi ca un fulger și, la lumina felinarelor noastre puternice, l-am văzut gonind bezmetic în față. Treabă care l-a făcut pe Felix-băiatul să țipe ca înjunghiat și să se încordeze asupra covrigului, încordând și trăsura, până când aceasta a prins o iuțeală de bolid și iarăși am trecut înaintea celui urmărit. N-am nicio îndoială că teama mea de atunci era mai mare decât a tinerilor mei prieteni, fiindcă eu, în slăbiciunea în care fusesem, nu băusem decât un singur pahar din „tzuika” lor zăpăcitoare și încă unul de vin, în vreme ce ei, în spelunca din Cap Mamaiana, își umpluseră burțile cu băuturi de tot felul și nu mai simțeau decât nebunia câștigului în întrecere și rușinea de a rămâne învins. Așa, într-o goană continuă, ne-am trezit la porțile capitalei, mulțumind proniei cerești că încă mai eram în viață și că trăsurile nu se aleseseră decât cu mici stricăciuni.

Aici e locul să spun câteva cuvinte despre orașul acesta minunat, între zidirile căruia s-au adunat în decurs de câteva veacuri mai mult de două milioane de capricieni, veniți din toată insula ca la butoiul cu miere. Lucrurile ce urmează le-am aflat, iarăși, ceva mai târziu și rând pe rând, după cum înaintam în învățarea limbii localnicilor și îmi creștea astfel puterea de înțelegere. Atunci, când goneam cu trăsurile pe „autostradă”, habar n-aveam încotro mergem, iar în patima dezmățatei întreceri nici nu se putea strădui cineva să-mi explice.

Nu există în insulă altă așezare mai mare și mai impunătoare decât capitala Capriciei. Cu toate că mi-e greu să recunosc și mă aștept ca în Lumea Veche să fiu crezut un născocitor de plăsmuiri mincinoase, sunt nevoit să admit că nici Londra și nici alte strălucite capitale europene n-au măreția așezării despre care până mai ieri nici nu auzisem. Mi s-a spus, de către cei care-i cunosc istoria, că întemeierea ei se pierde în legendă: în vremuri străvechi, un cioban pe nume Capricius se zice că și-a așezat turma lângă o apă cunoscută atunci ca Danubius, dar care pe neobservate s-a transformat în Dembowitz. Unii susțin că prima denumire a așezării capriciene era Stâna de Vale, tocmai spre a oglindi neabătut pricinile ce duseseră la întemeierea ei. Cu timpul, și mai ales după ce localitatea începuse să se umfle nemăsurat cu oameni și case, numele modest de la începuturi a fost socotit prea neînsemnat, ca pentru lume slabă și săracă, încât orașul și l-a schimbat într-unul mai pompos, Stâna Stânilor. Ceva mai încoace, un principe din neamul Ciocesko, despre care capricienii își amintesc și cu mare ură și cu mare iubire, a socotit că nici numele acela nu era potrivit pentru fala pe care voia s-o dea orașului de unde guverna insula, încât l-a schimbat din nou, prin decret princiar, în Cetățuia Soarelui. Hotărâre întâmpinată cu nemulțumire în regatele din celelalte insule ale arhipelagului, fiindcă monarhii de acolo vedeau cum Ciocesko vrea să le-o ia în față, cam în felul în care s-a întâmplat și în cursa de trăsuri povestită de mine mai sus. Până la urmă, niște iscusințe diplomatice au reușit să împiedice un război ce stătea să izbucnească din pricina acelei trufii, iar numele decretat a rămas și sub principii de mai târziu, dintr-o pricină cât se poate de omenească: el mângâie mândria firească a locuitorilor, dându-le convingerea că trăiesc în ținutul cel mai de vază de pe Pământ și în cea mai bună dintre toate lumile posibile. Am aflat că până și anii când domnea principele Ciocesko au fost botezați cândva Epoca Luminii, iar câteodată, la marile serbări populare, erau pomeniți cu mult zgomot și risipă de vorbe ca Epoca de Aur a Cetățuii.

Și tocmai la porțile acestei Cetățui a Soarelui ajunsesem, condus cu toată însuflețirea și cu cea mai mare repeziciune de către tinerii mei prieteni capricieni. Aici trăsurile s-au potolit ca prin minune, urmându-și drumul mai cu luare-aminte, rânduite una după alta. Treceam pe străzi și mai largi, și mai înguste, dar luminate la fel ca plajele din Mamaiana. Am văzut în calea mea clădiri mari, cu cinci-șase caturi, altele chiar mai înalte, presărate cam la întâmplare printre casele scunde, cu un singur cat. Aproape toate aveau ferestrele scufundate în beznă, căci se făcuse târziu, iar la ora aceea omul înțelept doarme în patul său, nu rătăcește bezmetic pe drumuri, fie și în caleașcă. La o cruce de străzi mari, trăsurile se opriră, pentru ca însoțitorii mei să coboare și să țină sfat. Vorbeau tare și fără sfială, la fel ca bețivii din scumpul meu Albion, și am crezut mai întâi că sfatul lor era în legătură cu persoana mea, neștiind unde să mă culce în noaptea aceea. Apoi mi s-a părut că discutau prea înflăcărat pentru ca să fi fost vorba de mine, iar din felul cum se îndemnau și trăgeau unii de alții, am înțeles că nu li se terminase pofta de petrecere și-i bătea gândul prost să continue până la ziuă în vreo altă tavernă. Eu vreau să dorm, le-am spus pe neașteptate în englezește, iar vorbele mele păreau să-i fi surprins, de parcă uitaseră cu totul că mai eram pe lume. Eu, Lemuel Gulliver, supus al Majestății Sale regele Marii Britanii, vreau acum să mă culc și să dorm! am repetat, iar hotărârea aproape solemnă din tonul meu i-a trezit la realitate și la gânduri mai firești. Au ținut iarăși sfat, după care cei doi Felix mi-au făcut semn să urc din nou în trăsura cu care venisem în slăvita Cetățuie. Ceilalți mi-au strâns mâinile vorbind întruna, cu o veselie sporită de amețeala băuturii, și rostind pesemne cele ce se spun la asemenea despărțiri. S-au suit și ei în trăsuri, apucând-o în altă direcție decât cea pe care aveam s-o urmăm noi.

Cu mintea împleticită de oboseală, n-am mai dat atenție locurilor pe unde înainta trăsura, până am coborât în dreptul unui șir lung de palate, toate la fel de înalte și clădite cam dintr-o bucată, retezate la același nivel și tocmai acolo unde te așteptai să înceapă acoperișurile și coșurile lor de fum. Felix-băiatul știa bine locurile, fiindcă a luat-o la picior în față, arătându-ne calea de urmat printre două rânduri de tufe dese, retezate ca niște ziduri scunde de verdeață. Am intrat într-unul dintre palate printr-o poartă de sticlă, frumoasă, nici vorbă, dar care m-a făcut să mă întreb unde erau mințile acelor oameni care își pun sticle mari la intrări, de parcă ar invita ei înșiși tâlharii să le pătrundă fără fereală în case. Flăcăul Felix m-a dus lângă o altă ușă, de fier, și o vreme și-a tot făcut de lucru acolo, apăsând din ce în ce mai furios pe niște nasturi negri din perete. Până la urmă, și-a pierdut răbdarea și a început să strige niște vorbe mânioase care erau, pesemne, ocări urâte și înjurături. Felix-fata nu părea deranjată de vorbele acelea și aștepta liniștită, cu umerii rezemați de zid și privind țintă în gol. Felix-băiatul a mai înjurat de vreo două ori, apoi, după ce a trântit cu năduf un picior în ușa care nu se deschidea, făcând-o să sune cumplit în liniștea nopții, a pornit ca o vijelie în susul unor scări. Am văzut cum Felix-fata se lua după el și, ca să nu rămân singur și buimac în holul pustiu, am pornit la rândul meu să urc scara aceea despre care nu puteam bănui unde duce.

Urcușul n-avea darul să mă dezmeticească, fiindcă acolo unde mă așteptasem să ajungem, ca în palatele din Londra, în niște saloane aflate la catul de sus, găseam doar uși închise, și iarăși scări pustii, și iarăși alte uși. Cum nu mai sunt la prima tinerețe, am obosit curând, mai rău ca atunci când s-a întâmplat să mă cațăr pe catarge, într-o velatură de goeletă sau de brick. Catargul de palat caprician parcă nu se mai termina. Clătinat pe picioare și gâfâind, am ajuns în sfârșit în locul unde Felix-băiatul deschisese o ușă, dincolo de care se vedea un hol luminat. Am pătruns cu toții în acea încăpere, prima dintre camerele unei locuințe din ciudatul palat.

Locuința aceea, despre care aveam să aflu chiar a doua zi că în limba capriciană se numește „apartament”, era chiar a tânărului meu prieten și a familiei sale. Am reușit, de altfel, să i-o cunosc imediat, fiindcă Felix-băiatul părea acum răzbit cu totul de multa băutură turnată în el o după-amiază întreagă, iar mersul său prin încăpere semăna tot mai mult cu felul în care se leagănă marinarii pe puntea săltată de zbuciumul unor valuri mari. Zgomotul mobilelor ciocnite și al unor obiecte de sticlă căzute pe jos i-a trezit pe toți cei din casă, veniți în fugă de pe unde se lăsaseră cuprinși de somn, și pe bună dreptate speriați ca de tâlhari. Tatăl părea să fie cu câțiva ani mai în vârstă decât mine. Ne privea zăpăcit prin niște ochelari cu sticle groase, iar tichia de noapte îi alunecase într-o parte pe craniul pleșuv. Nevastă-sa, mică și îndesată, într-un cămeșoi de noapte de culoare rozalie, a fost cea dintâi care și-a dat seama ce se întâmpla la miezul nopții în casa lor cocoțată în vârful palatului despre care deja am vorbit. Furioasă, a început să țipe la Felix-băiatul, adresându-i niște vorbe răstite care în engleză ar fi însemnat, pesemne, bețiv ordinar, pierde-vară și nesimțit. Din spatele ei, o fetiță slabă, de vreo treisprezece ani, se apucase de plâns, speriată de atâta gălăgie. Felix-băiatul, căruia i se desfăcuse haina și i se vedea din nou, pe piept, monstrul cu colți de tigru însângerați, a dat să spună ceva, niște vorbe cu care să-și refacă prestigiul șifonat. Atunci, fiara de mamă, care nu părea să rabde multe, a început din nou să țipe ascuțit și, înaintând cu siguranța unui căpitan de corabie, i-a ars fiului rătăcit un dos de palmă care aproape că l-a răsturnat pe o canapea. Trebuie să spun că mi-a fost chiar simpatică pentru felul cum își stăpânea puntea, dar m-am temut o clipă că Felix-băiatul ar putea să se înfurie și el, întorcându-i femeii palma și obligându-și astfel tatăl, mai dezmeticit acum, să intre și el  în încăierare. Spre surprinderea mea, fiul a rămas mormăind în locul unde căzuse mai degrabă dezechilibrat de propria lui sfârșeală decât din pricina palmei primite. Atenția femeii s-a îndreptat imediat asupra fetei ciufulite care, ca să-și păstreze cumpătul în tărăboiul din jurul ei, tocmai scosese una dintre țigaretele acelea lungi și dădea să și-o aprindă în colțul unde se retrăsese. Înfuriată, mama lui Felix-băiatul n-a stat pe gânduri și, apucând-o de umeri pe Felix-fata, se străduia din răsputeri s-o împingă spre ușa de la intrare. Am văzut, așadar, că lucrurile se îndreptau într-o direcție primejdioasă, ca spre niște stânci gata să scufunde corabia, încât m-am hotărât să intervin cu autoritatea mea de medic al flotei și de preaplecat supus al Majestății Sale britanice.

– Stimată Lady, am spus, știu că am o mare parte din vină că a izbucnit acest neplăcut incident. Fiul dumneavoastră, care în seara asta e cuprins de o regretabilă dar trecătoare slăbiciune, nu este chiar atât de ticălos încât să merite a fi certat cu nestăpânită patimă și umilit prin pălmuire, precum cel mai neisprăvit servitor. Dimpotrivă, am avut prilejul să mă conving că are un suflet generos, după cum a sărit în ajutorul unui biet naufragiat ajuns dintr-o nefericită, și totuși norocoasă întâmplare, pe țărmul acestei insule despre care până ieri nici nu știam că există. Dacă nu erau el și prietenii lui, între care și această distinsă și deșteaptă domnișoară, nici nu-mi vine să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat cu mine în starea deplorabilă în care mă abandonase oceanul. Am avut parte de grijulia lor atenție, mi-am umplut sufletul de atâta bunătate nesperată și pot să spun că, dacă acum îndrăznesc să înfrunt o lume necunoscută și plină de lucruri nedumeritoare, i-o datorez în mare măsură acestui brav tânăr caprician prin care soarta a vrut să ajung să vă cunosc și să vă prezint omagiile mele cele mai sincere.

M-am oprit o clipă, descumpănit de efectul surprinzător al cuvântării mele avântate. Uimirea citită atunci în ochii gazdelor mi s-a părut că vine din faptul că, furat de vârtejul momentului, le vorbisem în propria mea limbă, pe care ei n-aveau cum s-o priceapă. Sau mă credeau un bețivan bătrân, dintre cei care pot fi cu ușurință învinuiți că-i poartă spre rele pe cei tineri, mai ales când aceștia îți sunt propriii copii. Apoi am observat însă că onorabila doamnă era atentă nu atât la ceea ce spuneam, ci la înfățișarea străinului apărut în miez de noapte la casa ei. Cercetându-mă și eu, a trebuit să recunosc că nu era cea mai bună imagine pe care mi-o știam. Fără vestonul meu elegant, de catifea vișinie, fără tricorn, fără pantoful drept și cu peruca în neorânduială, la fel ca pantalonii care își pierduseră ținuta în ciuda șnururilor cu care îi legasem sub genunchi, arătam pesemne destul de ciudat încât capricienii aceia smulși din dulceața binefăcătoare a somnului să facă niște fețe pline de nedumerire. Trebuia, prin urmare, să le ofer o explicație convingătoare, apelând la bunele sentimente omenești și la puterea lor de creștinească înțelegere, așa că mi-am reluat cuvântarea din punctul unde o lăsasem. N-am apucat, totuși, să mai rostesc decât o singură frază, până când doamna casei, din ce în ce mai roșie în obraji de enervare, m-a întrerupt cu un cuvânt rostit pe ton sumbru:

– Zât!

Mai târziu aveam să aflu că, în capriciană, cuvântul acela e unul cu care se alungă mâțele nărăvite la oala cu smântână. Atunci nu-i cunoșteam înțelesul, dar am presupus că nu-i de bine și am hotărât că era mai prudent să-mi pun lacăt la gură.

Fragment de roman