Premiul Ion Hobana „Speranța anului” pentru autor debutant sau la început de carieră
-fragment din volumul de debut –
3. Mesajul
Ajuns acasă, Cătălin deschise calculatorul gata să încerce noul său joc, când văzu în colţul barei de start semnul specific unui e-mail nou.
……………………………………………………………………………………………………………………..
Sufletul îi era greu, ştiind că putea fi ultima zi din viaţă, dar decizia era deja luată. Ajuns la destinaţie îl căută pe străin, dar nu văzu picior de om în pădure.
─ Hei!! Este vreun străin ciudat pe aici? Alo, căutaţi…
Un fel de clipocit se auzi de după un tufiş. Băiatul se luă după el până găsi sursa. Un calculator vechi, stricat şi fără mouse stătea pe o grămadă de frunze uscate.
─ Asta este o farsă?? Sunt cumva la camera ascunsă?
Pe monitorul vechiului computer, apăru o faţă de om.
─ Nu, nu este nici o farsă.
─ Ajutoor!! Ce eşti tu?
Băiatul tremură ca o frunză-n vânt, după care se îndepărtă de el vrând să fugă, însă calculatorul reacţionă rapid. Îşi aruncă boxele vechi şi crăpate peste el, legându-i picioarele cu cablurile. Cătălin se împiedică şi începu să se zbată ca un peşte pe uscat, dorind cu orice preţ să scape.
─ Linişteşte-te, băiete! Nu vreau să-ţi fac nici un rău.
─ Atunci, dă-mi drumul!
Cablurile se dezcolăciră ca nişte şerpi de pe picioarele lui şi reveniră odată cu boxele lângă ciudatul monitor.
─ Poftim mouse-ul tău, domnule computer.
─ Nu e necesar să mi-l dai. Trebuie să înveţi cum să-l foloseşti.
─ Ştiu să-l folosesc. Profesorii mă consideră un elev destul de strălucit la informatică.
─ Adevărat. Însă numai în lumea mea. Nu şi în a ta.
─ Dar…
─ Nu e nevoie să-mi explici. Vei afla la momentul potrivit.
6. Poarta digitală
Băiatul păşi prin poarta purpurie în universul digital. Era pe cât de surprinzător, pe atât de misterios. Nu strălucea asemenea monitorului la care privea de obicei, ci avea nişte coridoare medievale întortocheate, unde se profilau timid câteva lumini obscure pe pereţii negricioşi.
Cătălin cutreieră minute în şir culoarele în căutarea unei celule de închisoare, dar nu găsi nimic. După ce se mocăi vreme îndelungată fără a obţine vre-un rezultat, într-un final norocul îi surâse. O altă poartă, de această dată vişinie, apăru după o cotitură. Neavând alte opţiuni, decise să o exploreze. Totul se lumină brusc şi îi apăru în faţă o simplă întrebare:
Vrei să joci?
Da Nu
Copilul încercă plin de speranţă să apese ,,Nu”, dar în zadar. Parcă jocul avea gândire proprie şi dorea cu tot dinadinsul să-l prindă în capcană. Văzând că nu are cale de întoarcere, apăsă ,,Da” şi îi apăru în faţă prezentarea jocului ,,Distrugătorul de zombi”. Nivelul 1 se desfăşură lejer: zombii apăreau din toate direcţiile, însă viteza cu care înaintau era redusă, fapt pentru care reuşi să-i împuşte cu uşurinţă. Timp de trei niveluri făcu faţă sinstrului joc, dar la stagiul al patrulea lucrurile se complicară, creaturile nopţii începură să zgârie, devenind mai rapide. Baricadele cedau, camarazii mureau şi îşi epuizase aproape toată muniţia. Rămăsese singur pe câmpul de luptă, aproape fără speranţă. Monştrii căzură unul câte unul ucişi, când întăriturile se prăbuşiră: era expus. Apăsă pe trăgaci, dar nimic, suna a gol. Ceva îl prinse de gât. Scoase pumnalul şi îl înfipse cu sete în atacator, o dată, de două ori, de trei ori. Câştigase. Duşmanul zăcea într-o baltă de sânge. Nivelul 5 îi puse capac: zombii începură să alerge după el purtând topoare. Cu cât omora mai mulţi, cu atât apăreau alţii în loc. Resimţea oboseala din plin. Deodată, o mână îl apucă din spate de picior şi căzu. Atunci cu toţii năvăliră peste el. Viaţa îi scăzu vijelios: 98–90–89–70.
─ AJUTOOR!
Dacă murea în jocul acela, murea definitiv. Nu putea lua jocul de la capăt, după ce îi apărea pe ecran GAME OVER. Băiatul închise ochii şi simţi cum căldura i se scurge treptat din corp. Numerele descreşteau rapid: 50–45–40. Nici nu îşi dădu seama când se opri jocul. Deschise ochii şi se uită în jur. Spre surprinderea lui, era încă în viaţă. Prin nu ştiu ce magie, urâtele personaje încremeniră ca nişte statui.
─ Ce s-a întâmplat?
─ Eşti salvat! răspunse o voce.
─ Cine m-a salvat?
─ Eu.
O siluetă parcă transparentă, apăru lângă casa dărăpănată din joc.
─ Nu ai cerut tu ajutor?
─ Ba da, răspunse Cătălin, făcându-şi mâinile streaşină la ochi. Parcă îi recunoştea trăsăturile. Aha! Deci tu eşti Mircică, fantomaticul personaj din monitor.
─Aşadar, bravul Kaspirskovici ţi-a spus cum mă cheamă.
─ Exact.
─ Înseamnă că ţi-a explicat mai multe despre misiune.
─ Acum lasă jocul şi mergi spre temniţă. Bieţii băieţi de acolo, dacă nu sunt eliberaţi cât mai curând, îşi vor pierde vieţile.
─ Dar unde este temniţa? Am căutat prin tot labirintul ăsta, căruia noi îi zicem calculator.
─ Într-adevăr. Abia când intri cu adevărat în computer, îţi dai seama cât de greu le e programelor să găsească ceva. Acum, du-te liniştit prin catacombe. Îţi voi îndruma paşii către coşul de gunoi al computerului.
***
Între timp, armata de războinici troieni avansă spre Poarta digitală şi nu mică le fu mirarea când îl găsiră pe antivirusul deghizat, iar gărzile dispărute.
─ Ce s-a întâmplat, războinice Kason? întrebă comandantul.
─ Le-am pedepsit pe acele gărzi nevolnice, domnule! S-au strecurat mişeleşte să-l elibereze pe băiat seara trecută, iar eu văzând o asemenea trădare, le-am urmărit până aici, în faţa graniţei şi le-am pedepsit aspru. Din păcate, băiatul mi-a scăpat.
─ Bravo ţie, războinic Kason! Meriţi să fii decorat cu ,,Medalia de vitejie”.
─ Mulţumesc, domnule comandant. Dar acum nu avem timp de laude. Trebuie să invadăm lumea oamenilor. Puteţi trece prin această poartă de legătură, nou apărută.
Toţi soldaţii se îmbulziră prin scurtătură, neştiutori ca nişte oi. Numai comandantul rămase pe loc, gânditor.
─ Spuneai că gărzile porţii sunt trădătoare, nu?
─ Da! De ce întrebaţi, domnule?
─ Atunci putem avea încredere într-o scurtătură făcută de băiat? Sau poate chiar tu eşti trădătorul Kaspirskovici?
─ Prea târziu, comandante! Trupele tale de viruşi mişei au căzut deja în capcană.
─ Pe mine nu mă poţi păcăli cu astfel de nimicuri ieftine! Am văzut prea bine Poarta digitală pentru a putea diferenţia o poartă de legătură reală de un fals jalnic.
Acesta aruncă un pumnal spre antivirus. Lupta dintre cele două părţi începu. Comandantul lovi vijelios cu sabia, astfel încât Kaspy să nu aibă timp pentru a mai contraataca. Virusul lovea din ce în ce mai puternic, dovedind de ce era numit comandant. Totuşi, acele lovituri greu de blocat îl obosiră nespus de mult. Începu să gâfâie şi să-i tremure mâna din cauza greutăţii sabiei.
─ Ai obosit aşa repede, comandante? Vai, dar greu te mai mişti pentru cineva de rangul tău! râse superior Kaspy.
Generalul căzu pe covorul de frunze moarte de la prima piedică a inamicului său, iar ascuţişul săbiei adversarului i se lipi de beregată.
─ Nu degeaba mi se spune antivirus! Am fost antrenat special pentru a-i distruge pe cei de teapa ta! Acum, fii virus cuminte şi treci prin scurtătura aceea! Nu vreau să văd cum arată un virus uman pe interior.
Comandantul se supuse imediat comenzii, asemenea un căţeluş ce-şi ascultă stăpânul şi se deplasă încetişor spre poartă.
***
Cătălin alergă spre temniţa în care erau închise copiile lui şi băieţii din gaşcă. Vorbele spiritului din computer îi şopteau la fiecare pas direcţia potrivită. Încă puţin şi descoperea camera corespunzătoare, când un răget răsună după colţ. O fiară imensă se ivi în faţa lui: lungă, groasă ca un vierme, cu dinţi de rechin şi ochi de şarpe . Era virusul de tip vierme despre care îi vorbise Kaspirskovici. Pielea neagră ca smoala îi strălucea în lumina obscură a catacombelor. Monstruoasa creatură îşi arătă dinţii ascuţiţi ca briciul şi se repezi cu o viteză ameţitoare spre victima sa. El începu să fugă …….