Lucrare prezentată la Colocviul “Ion Hobana” 2011
Timp: substantiv comun, abstract, uşor defectiv de sens; gen gramatical incert (chestie care i se trage de la pluralul multiplu – timpuri, timpi…); redutabil ca semnificant, anemic spre catastrofal ca semnificat: poate însemna multe, însă nu defineşte riguros nimic, fiind o noţiune primară – perceptibilă, care va să zică, senzorial ca succesiune de evenimente. În toate idiomurile de pe mapamond dispune de un indice de frecvenţă invers proporţional cu indicele de determinare semantică. Pe cale de consecinţă, aglutinează în sfera de utilizare o serie prodigioasă de sinonime, dar nu are nici un antonim efectiv.
Bref, timpul este o convenţie cu ştaif, un moft prestigios, o categorie inefabilă şi un vag substitut pentru eternitate – o altă gulgută metafizică, de altfel.
Într-un neoficial clasament horror, ocupă un promiţător loc secund după piramide care îl surclasează conform vechii aserţiuni : totul pe lume se teme de timp, dar timpul însuşi se teme de piramide. Este una dintre puţinele situaţii de viaşă şi de moarte în care concretul obiectual câştigă – pe teren, nu la masa verde – competiţia cu o abstracţiune.
Timpul are mare trecere printre fizicieni, filozofi şi autori de literatură (SF ori pur şi simplu) care îi consacră periodic congrese, sesiuni de comunicări, colocvii, mese rotunde, parastasuri şi alte forme de omagiere respectuoasă.
Fizicienii îl studiază cu speranţa secretă că, abordându-l metodic (teoretic şi experimental), vor ajunge tiptil-tiptil la nanosecunda zero a naşterii Universului, când (sau, mă rog, unde) îl vor întâlni pe Marele Arhitect cu care să aibă un eventual schimb de idei pe tema Creaţiunii şi a unora dintre misterele ei, cum ar fi, de pildă, joaca Demiurgului cu timpul ca durată a vieţii colegilor de generaţie ai lui Adam. V-amintiţi, desigur, că Vechiului Testament menţionează că primii oameni atingeau vârste matusalemice: Set nouă sute doisprezece ani, Cainon nouă sute zece, Adam nouă sute treizeci, Iared nouă sute şaizeci şi doi, recordmenul absolut fiind Matusalem cu nouă sute şaizeci şi nouă de ani. Într-un puseu umoral, Dumnezeu le-a tăiat macaroana – lor şi urmaşilor lor, şi urmaşilor urmaşilor lor – reducându-le drastic raţia de timp disponibil pentru viaţă la mai puţin de 10% din creditul iniţial. Pe de altă parte, însă, dacă e să dăm crezare unor geneticieni contemporani, pattern-ul temporal de la începuturi se conservă, încă. Un universitar de la Cambridge, Aubrey de Grey, a făcut vâlvă afirmând că studii recente efectuate la Strategies for Engineered Negligible Senescense demonstrează că omul dispune de resurse genetice suficiente pentru a trăi câteva sute de ani – aproape de o mie – şi că este chiar natural să se întâmple astfel. Dialectica variabilităţii cvadridimensionalului continuum spaţio-temporal m-a preocupat în Codul lui Alexandru (Editura Cartea românească, 2007), singurul meu roman cu tentă SF. Nu vă bucuraţi: singurul de până acum…
În chip paradoxal, poate, temporalitatea ocupă un loc îndeajuns de modest între preocupările fundamentale ale marilor gânditori ai lumii, doar câţiva dintre ei înscriindu-se în istoria filozofiei cu contribuţii, într-adevăr, esenţiale şi originale pe această temă. Pentru Platon, timpul nu prea există ca obiect de meditaţie majoră; Aristotel îl reduce la o chestiune de mecanică a deplasării spaţiale; din aporiile Sfântului Augustin se reţine conceptul de timp interior; Immanuel Kant în Critica raţiunii pure încadrează timpul între formele de apriorism ale sensibilităţii spre a le diferenţia de cele ale intelectului (categoriile) şi de ideile transcendentale; în fine, Henri Bergson introduce termenul de durată pură pentru a-şi susţine ideea de „evoluţie creatoare” dezvoltată în lucrarea cu acest titlu din 1907. Cu ei începe, dar, practic, se şi cam încheie lista abordărilor întemeietoare şi definitorii pentru o filozofie a timpului.
Destul de puţin, trebuie să fiţi de acord, mai cu seamă dacă raportăm această firavă recoltă la şirul nesfârşit de opere literare, de la epopeea lui Ghilgameş şi Biblie, la Marcel Proust, James Joyce şi achroniile contemporane, în care timpul copleşeşte prin însemnătatea şi varietatea funcţiilor semnificante pe care le îmbracă. Firesc: privind lucrurile dintr-o perspectivă foarte amplă, toată problematica literaturii este reductibilă, în ultimă instanţă, la opoziţia cardinală individ-timp, armonie deplină neexistând decât în utopiile atemporale şi aspaţiale ale autorilor pastorali. Poate nici acolo…
Viaţa şi timpul sunt contrariile dialecticii supreme, atotcuprinzătoare ce menţine în mişcare şi echilibru mecanismului universului – iată un adevăr pe care literatura îl legitimează, paradoxal, cu mai multă decizie şi evidenţă decât filozofia. O dovadă banală, dar edificatoare: numărul enorm de cărţi din literatura română şi universală care încorporează în titlu cuvântul „timp” sau diverse noţiuni conexe. Cât priveşte conţinutul lor propriu-zis, ce să mai vorbim: módele şi modélele au trecut, ficţiunile timpului şi timpul ficţiunilor a rămas. Viu şi nevătămat. Nietszche a avut insolenţa supremă de a decreta moartea lui Dumnezeu; despre moartea timpului n-a avut curaj să se pronunţe!
•
Să părăsim, însă, pentru o clipă divagaţiile evazioniste cu schepsis intelectual în favoarea unei abordări ceva mai pragmatice a ideii de timp. Vă propun un exerciţiu de reflecţie la îndemână, supunându-vă atenţiei câteva consideraţii privitoare la imperativul mai mult decât necesar, de-a dreptul vital, al implementării proiectelor atât în metabolismul monadelor mici – indivizi, grupuri, comunităţi, naţiuni – cât, mai ales, în acela al monadei mari care este omenirea. Pentru că, de veacuri, întrebarea fundamentală care ar trebui să irige subteran spiritele lucide, preocupate cu adevărat de evoluţia lumii s-ar cuveni să fie nu dincotro vine, ci încotro se îndreaptă umanitatea?
Dacă suntem oneşti, trebuie să recunoaştem că nu prea dispunem de un răspuns acceptabil la a doua ramură a interogaţiei. Şi asta din motivul elementar că omenirea mărşăluieşte brambura prin timp fără o ţintă raţională, fără un ideal al devenirii, fără un target ontologic. Nici măcar la nivel de specie supravieţuirea nu reprezintă, însă, un ideal, ci expresia deplorabilă a minimei rezistenţe. La rândul său, conceptul din care civilizaţia occidentală şi-a făurit un stindard fluturat ca panaceu al problemelor generale ale lumii contemporane – recte, democraţia ca însumare (aritmetică ori vectorială) a libertăţilor individuale – este, mai curând, o formă de sabotare din interior a ideii de viitor. Aristotel ştia ce ştia când, în Politica, asimila democraţia tiraniei arbitrarului mulţimii. Şi nici Berdiaev nu greşea observând că, spre deosebire de dictatură, care îşi asumă explicit un teleos (benefic sau dimpotrivă – nu asta este în discuţie acum!), democraţia pluteşte teleleu pe valurile istoriei, fără busolă, fără hartă, precum personajul lui Gellu Naum, pinguinul Apolodor. De aici şi propensiunea gânditorului rus către statul religios. Teleologia face, de altfel, diferenţa între politică şi religie, implacabil în favoarea celei din urmă pentru că ea fixează din start un reper motivaţional, indiferent cât e acesta de nebulos sau de neverosimil în ordine seculară. Viaţa veşnică, împărăţia lui Dumnezeu, paradisul post-mortem, cei 1.000 de ani de pace ulteriori revenirii pe pământ a lui Mesia sunt tot atâtea corporalizări imagologice ale luminiţei de la capătul tunelului existenţial. Nu strălucesc ele prin precizie şi cam prea uşor se dispensează de argumente susţinătoare, dar rămân, oricum, preferabile rătăcirii bezmetice în necunoscut.
Religia îşi administrează mai bine atu-urile, strategia sa este mai inteligentă şi mai persuasivă: stabileşte, precum un campion de şah, poziţia finală, lăsându-le oamenilor o relativă libertate în alegerea tacticii, procedurilor, căilor şi mijloacelor prin care pot accede la ea. Oricare drum este însă mai uşor atunci când ştii unde se sfârşeşte şi ce te aşteaptă la capătul lui. Acest adevăr banal este eludat cu nonşalanţă în spaţiul profan, unde datele problemei se inversează contraproductiv. Proclamarea şi cultivarea libertăţii ca primă opţiune şi ca valoare fundamentală, în absenţa definirii unui scop şi a unui proiect aferent şi consubstanţial lui, riscă să transforme fireasca dinamică a evoluţiei lumii într-o eternă tatonare dezordonată, într-o cruciadă a indeterminării plasată sub zodia hazardului. Este ceea ce se cheamă în folclorul filozofic căutarea utopică de pisici negre într-o cameră perfect întunecoasă, deşi n-ai habar dacă ele se află sau nu acolo. Mai mult: n-ai nici măcar certitudinea că felinele în cauză există!
Convingerea cvasiunanimă că viitorul se naşte fără cezariană, pe cale naturală, ca rezultat al metabolismului imanent al timpului în mers, care este istoria, nu ţine de adevăr, ci de inerţie leneşă şi prejudecată interesată, ambele antrenând, în pandant, felurite alte himere şi mistificări liniştitoare. Ideea organicităţii fluxului temporal, de pildă, este corectă doar până în punctul în care decade în axioma comodă conform căreia edificarea viitorului este condiţionată de cunoaşterea şi valorificarea lecţiilor trecutului. Inexact şi fără alt rost decât justificarea culpabilei rămâneri în captivitatea acelui integraţionism factual, confecţionat ad-hoc în siajul unui fals pragmatism desprins din coasta androgină a fatalismului istoric. Repetabilul recurs la experienţa trecutului este steril, retrograd, generator de frâne, obstacole, complexe şi inhibiţii – un performant anihilator de impulsuri vitale, de iniţiative şi proiecte melioriste, o variantă a nostalgiei după fericirea iluzorie din ipotetica vârstă de aur a umanităţii. Lungul drum al lumii dinspre începuturi către prezent n-a produs niciodată tezaure paramiologice, seturi de învăţături, coduri de conduită, mecanisme de autocontrol sau ghiduri de promovare a progresului şi dezvoltării. Cel mult, oboseală istorică, mizantropie şi derută.
Viitorul există ca şansă de construcţie doar în condiţiile decuplării programatice a prezentului (a oricărui prezent) de mistica trecutului (a oricărui trecut). Poate suna prozaic şi brutal atingător la coarda sensibilă a memoriei noastre cultural-afective, însă nu poţi păşi înainte cu gâtul strâmb şi privirea răsucită către înapoi pentru că rişti să cazi în fel de fel de gropi ale Marianelor futuriste. Marx avea dreptate enunţând că ne despărţim de trecut râzând; ar fi avut şi mai multă dacă preschimba constatarea în imperativ. În această propoziţie esenţială a Marelui Bărbos, accentul cade pe delimitare, pe abandonarea magiei pernicioase a trecutului, nicidecum pe hohotul de râs, fie el oricât de defulant şi de eliberator.
Oamenii sunt în eroare străduindu-se să deducă din istorie (ca versiune formalizată a trecutului – nimic altceva, de fapt, decât dimensiunea regresivă a timpului) seturi operaţionale de îndreptare etice, principii de predictibilitate planetară, pattern-uri de evoluţie sau reguli de management al proiectelor cu bătaie lungă şi foarte lungă. Nu vor obţine decât reduplicări cosmetizate, adaptări şi raţionalizări artizanale ale unor modele expirate, optimizări pasagere ale inerţiilor forjate în milenii de degringoladă care îi vor ţine legaţi de mâini şi de picioare sub apăsarea eleatului deja connu nefertil şi inhibant.
Soluţia problemei viitorului umanităţii este alta. Una radicală şi noocratică: elaborarea, ab ovo, a unei paradigme de evoluţie ideale – utopice , chiar – pe baza unui target aspiraţional global, defalcat pe subdiviziuni sectoriale şi urmărirea sa neabătută în perspectivă transgeneraţionistă. Nu certitudinile meschine, ci utopiile generoase au împins omenirea înainte. Este datoria, dacă nu cumva obligaţia expresă, a minţilor luminate ale Terrei şi a puternicilor care gestionează destinele lumii să stopeze actuala mişcare browniană a istoriei, să contureze un model şi o direcţie de construcţie viitoare şi, implicit, să confere vieţii pământenilor un sens al existenţei. Altfel, omenirea va continua să orbecăie prin râpa Uvedenrode, plină de gasteropode sinucigaşe, să bântuie prin bolgia propriei contraproductive deveniri, să mişte haotic la nesfârşit piesele de pe o imaginară tablă de şah fără şansa de a le plasa vreodată norocos în poziţia câştigătoare.
Desigur, asta ar presupune o planetă debarasată de logica cuplurilor de forţe malaxându-se reciproc în perpetua retorică (şi practică) a confruntării, o planetă a ecumenismului religios, a convergenţei sistemelor politice şi a pandonomiei raţiunii salvatoare?
Preferaţi, cumva, o planetă a agoniei lente, dar inexorabile?! O.K.! O aveţi, deja…
Gelu Negrea s-a născut pe data de 23 ianuarie 1945 la Orodel, judetul Dolj. A absolvit Facultatea de Filologie (1969), Facultatea de Ziaristică, curs postuniversitar (1981) și Facultatea de Regie Teatru (2004). Ocupația de baza, ziaristica (ante- și postdecembristă). Membru al Uniunii Scriitorilor din România. În prezent, este responsabil de redacție al revistei „Luceafarul de dimineață”.