Lucrare prezentată la Colocviul “Ion Hobana” 2011
(O citire a romanului „Curtezana onestă și astrologul”, de Voicu Bugariu, Editura Eagle Publishing House, 2011)
„Păţesc ceva interesant, în ultima vreme. Din trecutul meu îndepărtat apar nu numai amintiri”. Cu această constatare abruptă, la marginea banalului, se deschide romanul lui Voicu Bugariu, cu aerul unei scrieri autobiografice, beneficiind însă de țesătura unor trăiri omenești general valabile, surprinzând prin sinceritatea confesiunii prea reușită ca să fie doar rodul imaginarului.
Într-adevăr, „Curtezana onestă și astrologul” etalează nu numai amintiri, în accepțiunea lor clasică – frânturi de trecut sedimentat pe mai multe paliere afective, fie ele resuscitate, ori imaginate, ci mai ales pregnante „amintiri despre viitor”. Un viitor personal care nu plătește tribut dorinței, dacă nu exprimate explicit cel puțin tânjind în subconștient, ca lucrurile să devină și să ființeze într-un anume fel, ci este subsumat viitorului omenirii, fără capcane teziste.
Cum menționează și prezentarea editurii, subiectul complex și subtil al romanului combină o poveste de dragoste aproape imposibilă, deci cu atât mai frumoasă și mișcătoare, cu amenințarea unui colaps al civilizației, pământescul și cosmicul, erotismul, straniul, terestrul și extraterestrul. „Curtezana onestă și astrologul” are mai mult decât ingredientele unui bestseller, fiindcă gravitatea problemelor umane pe care le ia în considerare ridică spectaculos miza scrierii. O miză bine instrumentată cu mijloacele fantasticului și ale unui science fiction mai degrabă soft, pe frontierele vagi și fluctuante ale ezotericului.
Romanul prezintă o accentuată dependență de dimensiunea, de dimensiunile timpului, pe două planuri de abordare. Mai întâi, la nivelul intrigii propriu-zise, cu începere chiar din amorsa poveștii de dragoste, acolo unde uzitatul până la uzură „conflict între generații” capătă, transpus în erotic, o prospețime ofertantă. Personajele principale, astrologul de… plăcere Victor Cridan și curtezana onestă – Vanessa Necula, se confruntă de pe pozițiile unor vârste fizice aparent ireconciliabile, o prăpastie temporală pe care cel dintâi o percepe lucid și care trebuie umplută cumva chiar în prezentul narațiunii.
„Ce-aş putea face?”, se întreabă Cridan. ”Se află la o distanţă astronomică de mine, datorită vârstei ei. Cum să abordezi o fată cu două generaţii mai tânără decât tine şi să-i spui că te-ai îndrăgostit de ea? Îmi fac curaj, spunându-mi că inventiva realitate, în nemărginita ei permisivitate, oferă uneori punţi incredibile. În definitiv, iubirea între oameni cu vârste compatibile este doar o promisiune de fericire, ca şi frumuseţea. Ea se poate transforma repede în indiferenţă sau chiar în ură. Pe de altă parte, între doi oameni nepotriviţi ca vârstă poate să apară o atracţie nepotrivită, dar reală”.
Pe fundalul, când îndrăzneț, când de-a dreptul cerebral, când romantic al poveștii de dragoste (căci Vanessa este perceputa de Victor Cridan ca o zeiță, singura postură în care poți iubi o femeie), autorul își desfășoară cu dezinvoltură rodul pasiunii pentru astrologie, yoga, religii, esoterism șamd. E capacitatea de a călători în timp și spațiu, mai bine zis în timpuri și spații, fără a-și ameți cititorul, fie-ne scuzată această constatare oarecum trivială. Nimic mai simplu, o dată acest cititor capturat și fidelizat prin intermediul afectului, ca scriitorul să-l facă părtaș la călătoriile sale deloc convenționale. Citez:
„Da, călătoria astrală nu este o călătorie printre aştri, ci doar o deplasare paradoxală, petrecută în exteriorul propriului corp. (…) Ceva asemănător s-ar petrece în timpul somnului, când omul visează şi poate ajunge într-o clipă în locuri îndepărtate. Un vis trăit, deci. Corpul astral este legat de cel fizic printr-un cordon de argint (…), foarte elastic, capabil de mari alungiri. De grosimea unui braţ la început, poate ajunge subţire un fir de păr. (…) În timpul excursiei astrale, percepţia este redusă la văz. Nu este posibilă ascultarea şi nici palparea”. Nu mă pot abține să remarc, în treacăt, hazul trecerii, cu acest mijloc solemn al „călătoriei astrale”, pe deasupra Chitilei și a Triajului bucureștean.
La Voicu Bugariu, cu ocazia acestui roman, dragostea însăși devine, dincolo de pretext, un vehicul dinte cele mai eficiente, într-o permanentă oscilație și metamorfoză, din cauză în efect și viceversa. Iubirea este un catalizator pentru destinul omenirii, dar și pentru acela al fascinantei Vanessa, cumpănind destul de superficial într-o răscruce ascunsă a vieții sale. La rândul său, dacă nu s-ar afla pe muchia propriei sale povești de dragoste, cu slabe șanse de a o vedea împlinită, septuagenarul Victor Cridan n-ar fi contactat de straniul personaj, dintr-o altă lume spațio-temporală, care îl trimite în viitor. Viitorul în care calitățile latente ale lui Cridan pot spune un cuvânt greu, alături de alții asemenea lui, pentru salvarea civilizației omenești, după o catastrofă tehnologică.
Cu remarcabilă abilitate, autorul schițează, într-o economie de mijloace stilistice, imaginea impresionantă a unui București copleșit de însingurare, tot mai aproape de sălbăticie, o atmosferă deprimantă, a agoniei.
„Ajung, relatează Cridan ca un veritabil călător temporal, într-unul dintre viitorurile posibile, sar peste doi ani şi mai bine, aterizând spre sfârşitul lunii noiembrie 2012, în seara zilei de 28, într-un Bucureşti cu cer senin, luminat doar de Lună. Mă aflu pe Bulevardul Magheru şi mă uit în jurul meu, mirat de absenţa oricărei animaţii. (…) Principala sursă de lumină este în cer. Se aud doar sunetele ascuţite ale vântului. Nicio reclamă luminoasă. Ferestrele blocurilor arată ca nişte ochi orbi. Câteva bannere flutură cu pocnete metalice, nefiresc de audibile. (…) Nicio maşină. Trece, în schimb, fantomatică, neverosimilă, o trăsură cu doi cai albi, de poveste. Lovind asfaltul de pe bulevard, copitele cailor scot nişte zgomote aproape insuportabil de puternice”.
Tabloul amintește parcă de frisonul personajului wellsian din „Mașina timpului”, eșuat pe plaja rece, abia luminată de un soare roșu, muribund, printre crabi uriași, orbi.
Pe palierele scriiturii, Voicu Bugariu inițiază și practică un joc al eurilor care-i ușurează oscilațiile temporale, fără a dăuna logicii narațiunii ori structurii complexe a poveștii. Confesiunile lui Cridan la persoana întâi sunt tratate exclusiv în timpul prezent al verbului, în vreme ce întâmplările pe care le traversează iubita călătorului temporal, Vanessa, dar și vocea scriitorului, urmărindu-și personajele, operează cu diversitatea timpului trecut. Rezultă, dincolo de spargerea monotoniei ce amenință uneori textul introspectiv, senzația insinuată tot mai pregnant că pentru Victor Cridan strada timpului nu e una cu sens unic, că viitorul și trecutul nu sunt cu nimic mai greu de atins pentru el decât prezentul. Ceea ce, în fond, este și unul dintre obiectivele poveștii.
Pentru a respecta totuși credibilitatea reacțiilor umane în fața unei asemenea oferte de dominare a timpului, Bugariu își pune personajul să se îndoiască, să tatoneze și ipoteza visului, pe rând un vis personal, ori indus din exterior. Scriitorul își asumă astfel riscul (și rămâne de văzut dacă cititorul îl va sancționa) de a fi acuzat de folosirea unui clișeu, a unui stereotip.
„Îmi este tot mai greu să decid unde este visul” se frământă Cridan. ”În trecutul meu de bătrân nebun sau în prezentul suprarealist?” Și revine, ceva mai târziu, cu mijloacele unui pasaj vag explicativ:
„O parte din conştiinţa lui îi spunea că totul este un fel de documentar trăit, foarte sofisticat, imposibil de realizat în epoca lui. Da, asta este o realitate alternativă, unde omul este aruncat, în modul cel mai realist cu putinţă. Aşa ceva am văzut doar în sefeuri. Ştiam că teoretic este posibil. Iată că se poate şi practic. Este ceva analog unei hipnoze. Respectivului i se spun nişte lucruri, iar el începe să le trăiască”.
O slăbiciune a explicativului pare să se manifeste și prin glasul lui Wagner, personaj venit dintr-o altă lume pentru a-l recruta pe Cridan într-un comando de modelare a viitorului:
„Noi nu înţelegem să ne amestecăm direct în evoluţiile altor planete. Locuitorii respectivi trebuie să se salveze singuri sau să dispară, pentru a lăsa locul altor fiinţe, inteligente sau nu. Există, de pildă scenariul posibil al unui Pământ unde lucrurile revin la trecut, când apariţia omului era doar o posibilitate printre altele. Terra este o fiinţă vie. Pentru voi, această afirmaţie este greu de înţeles”.
Pe de altă parte, jocul cu timpul îi prilejuiește scriitorului delicioase mutări în jocurile cu el însuși, cu propriile sale repere. „Se scurge o nouă eternitate”, rostește fabulos Bugariu, undeva, în cuprinsul romanului. Iar într-un alt loc, ca o întoarcere către ceea ce se vede din și în sine, ca ”martor al martorului”, adaugă: „Trecerea rapidă a timpului este ultima dintre problemele mele…”
Nu mi se pare nimic mai potrivit pentru încheierea acestei înțelegeri stângace a romanului „Curtezana onestă și astrologul”, decât un alt pasaj oniric, aparent descurajant, în realitate, cred eu, la fel de consolator și pentru acela care-și acceptă resemnat destinul, și pentru acela care se ridică mereu, încercând evadarea din boaba de chihlimbar a timpului său. Citez:
„Acolo se afla într-adevăr o garnitură de tren, una de pe vremuri, trasă de o locomotivă cu aburi. Se îndrepta într-acolo, dar mersul lui devenea foarte trudnic. Înainta cu mare greutate, ca şi cum aerul ar fi devenit foarte dens sau slăbiciunea lui fizică s-ar fi accentuat, transformându-se într-o epuizare de om aflat în agonie. Nu reuşea să se apropie de tren. Câştiga teren cu mari chinuri, de parcă picioarele i-ar fi fost prinse în nisip mişcător. Se apropia totuşi. Ajuns la câţiva metri de el vedea cu groază cum trenul se pune încet în mişcare. Câţiva paşi încă şi l-ar prinde. Nu reuşea. Trenul se îndepărta lent, inexorabil”.
Dănuț Ungureanu
mai 2011