Bagajul scriitorilor: intervievîndu-i pe Jack Dann, Janeen Webb și Yaritji Green – Gillian Polack (Australia)

Flash News: Antologia “Baggage” a fost recent nominalizată la Premiile Ditmar 2011, categoria “Best collected work”

Din cînd în cînd viața ne oferă câte o șansă deosebită. Am editat recent o antologie („Baggage”, Eneit Press, Australia, 2010 – n. tr.) și am avut ocazia să colaborez îndeaproape cu câțiva scriitori excepționali. Doi dintre ei deja au fost prezentați – K.J. Bishop și Tessa Kum. Astăzi profit de amabilitatea altor trei scriitori australieni. Poziția mea temporară de editor mi-a dat această ocazie. Această temporară poziție de putere – viața mea reală e mult mai banală ! – mi-a permis să le pun cîteva dintre întrebările pe care doream de multă vreme să li le pun și să descopăr asemănările și deosebirile dintre abordările lor. Cine sunt deci acești scriitori și de ce am fost atât de nerăbdătoare să îi aduc astfel împreună?

Jack Dann. Jack e o forță în universul literar. În orice univers, de altfel. Este unul dintre acele spirite impunătoare în prezența cărora realitatea devine puțin mai emoționantă. Romanul meu preferat scris de el e „The Memory Cathedral”, o istorie alternativă despre Leonardo da Vinci, plină de aparate de zbor și de inteligență și de aventuri. Este una dintre cele mai mult de șaptezeci de cărți pe care le-a publicat, ca scriitor și editor.

Janeen Webb este un om de știință apreciat și un scriitor la fel de lăudat. E un echilibru la care e mai greu de ajuns decât pare, pentru că cerințele celor două meserii sunt foarte, foarte diferite. A publicat două romane („Sailing to Atlantis” și „The Silken Road to Samarkand”) și o mulțime de recenzii și de articole științifice. Dar una dintre lucrările ei mă fascinează mai mult decât toate celelalte la un loc. Va vorbi mai jos despre ea, deci nu vă spun încă despre ce e vorba (sunt o persoană crudă, în caz că vă întrebați). Cartea pentru care e cel mai bine cunoscută e „Dreaming Down-Under”, o antologie de ficțiune speculativă australiană care a câștigat un World Fantasy Award. A schimbat lumea multor scriitori australieni. A fost co-editoarea acestei antologii alături de soțul ei, Jack Dann. Ceea ce mă aduce la…

Cel de-al treilea scriitor e Yaritji Green. Este din sudul Australiei și tocmai și-a început cariera literară. Există foarte puțini autori indigeni contemporani, deci în ficțiunile ei apare o anumită viziune culturală întîlnită rareori. Politica e un element important al persoanei sale – e importantă pentru ceea ce este ea și pentru ceea ce are de spus. Am dorit ca Yaritji să participe la acest interviu pentru că experiențele ei de viață și modul în care ea se folosește de literatură pentru a-și explora moștenirea culturală sunt extrem de interesante. Oferă un alt punct de vedere față de interesul lui Jack pentru auto-cunoaștere și cel al lui Janeen pentru exploratorii de demult și părerile lor despre lume. Și, bineînțeles, e un scriitor minunat.

Gillian Polack: Vă gîndiți, când scrieți literatură, la grijile și problemele și temele care domină viața voastră de zi cu zi? Cum se integrează aceste probleme în literatura pe care o scrieți?

Jack Dann: Cînd scriu singurele griji pe care mi le fac sunt cele legate de muncă; iar munca mi se pare mereu ceva natural. Trăiesc în ea, mă acaparează, iar „locurile” acestea fictive devin la fel de familiare și de reale ca și orice alte experiențe din lumea reală. Am explicat această stare, dacă îi pot spune așa, ca pe cea de a fi afundat pînă la piept într-o mare călduță. Marea e romanul pe care îl imaginez și scriu. Trăiesc în lumea reală, așa cum o facem cu toții, dar totodată și în adîncurile romanului meu. Orice fac – cumpărături, calcularea taxelor, discuțiile cu prietenii pe la o petrecere – o parte a mea e pierdută, adîncită în marea aceasta densă de imaginație controlată, acel univers anume al acelui roman anume pe care îl scriu. Ca și Janeen, îmi văd personajele ca pe niște oameni vii, care controlează modul în care se desfășoară intriga. În „The Memory Cathedral”, romanul meu despre Leonardo da Vinci, există o scenă de exorcism autentică din punct de vedere istoric. Eu luasem decizia de a nu descrie acea scenă, pentru că mi se părea că nu va aduce nimic din punct de vedere al cursului poveștii. N-am fost însă în stare să continui romanul până când nu am scris blestemata aceea de scenă! Era ca și cum personajele ar fi intrat în grevă… și pînă la urmă s-a adeverit că scena era într-adevăr vitală pentru poveste. Leonardo, Niccolo Machiavelli, Simonetta Vespucci și Lorenzo de Medici o știau – doar autorul părea să nu aibă habar!

Am mereu în cap planul romanelor la care lucrez; dar munca de zi cu zi – așternerea pe hîrtie, zi de zi, a închipuirilor din fiecare pagină, capitol și secțiune – e o colaborare între mintea mea conștientă din timpul zilei și subconștientul meu din timpul somnului, întunecat, surprinzător, înfricoșător și apt să deslușească o mulțime de probleme. E o chestiune de încredere, și în fiecare zi, față în față cu ecranul laptop-ului, e un pic ca și cum aș sări într-o prăpastie. Criticii mi-au spus că mare parte din munca mea conține preocupări despre natura timpului și-a conștiinței, exemple fiind „Junction”, „The Man Who Melted” și „The Memory Cathedral”. (Titlul „The Memory Cathedral” mi-a fost sugerat de idea unui palat al memoriei, un sistem mnemonic antic). Dar în ficțiunile mele intră cu siguranță convingerile mele politice, etice și morale. Un ultim gînd: mi-a trecut acum prin minte că atunci cînd mă uit în urmă la romanele și povestirile pe care le scriu pot găsi o miriadă de conexiuni cu viața mea; dar scrisul e o parte importantă a vieții mele și, pentru mine, e un mijloc de-a îmi privi viața, de a privi în ea și de a da o formă clară acelor temeri și întrezăriri numenale.

Janeen Webb: Aceasta este mereu o problemă complexă: textul nu e același cu autorul său, dar autorul nu are cum să nu modeleze textul. Pentru mine, procesul în sine de a scrie literatură e un soi de stare de meditație în care problemele de zi cu zi sunt lăsate la o parte. Odată ce intru în textul la care lucrez, atenția mea e concentrată asupra modului în care pot face ca povestea să funcționeze bine în lumea sa specifică. Fac multă muncă de cercetare pentru ca să creez un context cât mai convingător. Dacă, așa cum e cazul poveștii din „Baggage”, contextul e unul istoric, sunt atentă ca vocabularul personajelor să fie limitat la limba folosită în perioada respectivă, ca structura propoziției și sintaxa să fie potrivite și ca preocupările personajelor să fie cele ale vremii în care le-am plasat. Acestea sunt aspectele care dictează direcția în care o va lua acțiunea. Mă concentrez pe ce fac personajele, pe modul în care ele (nu eu) ar reacționa într-o situație anume, pe ce te poți aștepta ca ele să știe și așa mai departe. Iar personajele capătă într-adevăr o viață a lor, făcând uneori lucruri la care autorul nu se aștepta: de exemplu, în romanul meu pentru tineret „The Silken Road to Samarkand” am pornit cu două fete adolescente, prietene foarte bune, gîndindu-mă că ele se vor ajuta una pe alta pe tot parcursul aventurilor lor – dar nu au făcut asta. Nu mai încetau cu certurile, și pînă la urmă am fost nevoită să le separ în două fire de acțiune distincte, cu aventuri diferite, care s-au întîlnit doar în momentul în care fetele au fost pregătite să vorbească iarăși una cu alta. Așa merg lucrurile. Când scriu SF mă preocupă mult problemele teoretice de la baza ficțiunilor: de exemplu, povestirea mea despre călătoriile spațiale cuantice, „Red City”, se bazează pe conceptul indeterminării, deci orice acțiune (incluzând lipsa de acțiune a personajelor care refuză să mai facă ceva, temîndu-se să nu se trezească într-un posibil univers paralel) are mai multe rezultate posibile, iar povestea are un final complet deschis. În acest gen de ficțiuni, problema cunoștințelor științifice (care pot lipsi) ale personajelor determină modul în care se va desfășura povestea.

Acestea fiind spuse, sunt conștientă de faptul că există în ceea ce am scris anumite teme recurente, care reflectă problemele care mă preocupă în viața mea de zi cu zi. Nu aș spune că le includ intenționat în scrierile mele, dar ele sunt totuși acolo: probleme legate de dezvoltarea personală, de preluarea (sau nu) a controlului asupra propriei vieți, de responsabilitatea socială. Privind în urmă, îmi dau seama că mă ocup adesea de problema eșecului ideologiilor în fața realității imediate. Personajele orbite de sisteme de credință riscă cel mai mult: în povestirea din „Baggage”, de exemplu, „Manifest Destiny”, darwinismul social și creștinismul cel mai comun riscă să fie la fel de fatale pentru acele personaje care nu sunt capabile să își dea seama de puterea și de forța indigenilor pe care îi întîlnesc. În alte ficțiuni de-ale mele, personajele care nu își dau seama că supraviețuirea lor depinde de adoptarea regulilor specifice ale realității alternative în care se întâmplă să ajungă riscă cel mai mult: personajele din romanele mele pentru tineri, de exemplu, trebuie să se descurce în lumi în care mitologia și magia sunt periculos de reale, iar o atitudine de tipul „asta nu are cum să se întâmple” le poate aduce pieirea. În alte povestiri problemele apar după introducerea unor elemente mitice în medii mundane: Moartea te invită la un joc de șah în cafeneaua ei preferată („Death at the Blue Elephant”), diavolul finanțează un film („A Faust Films Production”), vîrcolacii servesc liniștiți steak tartar la un restaurant de cartier („Incident on Wolf Street”) și așa mai departe. Dar problema rămîne, în mod esențial, una de înțelegere: pentru personajele obișnuite care se întîlnesc cu avataruri mitologice pericolele sunt reale și imediate – iar dacă nu își dau seama de asta atunci sunt pierdute. Realitatea e, în mod clar, diferită pentru diverse grupuri sociale și în diverse momente – clientul obișnuit al unei cafenele iacobine, de exemplu, ar ști mai bine ce să le spună Morții sau Diavolului decît cei care trec azi pe la Blue Elephant Café pentru a bea un café latte – genul acesta de lucruri făcea parte din sistemul de credințe încetățenit, iar contextul e cel mai important. Felul în care creez realități alternative reflectă interesul meu pentru modul în care noi ne creăm realitatea socială de zi cu zi, mai ales că trăim într-o epocă în care oamenii sunt tot mai conștienți de manipularea percepțiilor publice de către mass-media. Mă interesează modul în care funcționează sistemele mitologice care guvernează societățile, atît cele religioase cît și cele seculare: credința în mitologia raționalismului economic, de exemplu, a avut în ultimii ani un impact social la fel de important ca și cel al oricărui sistem de credințe religioase. Gillian mă întreabă despre problemele care domină restul existenței mele, și în acest context sunt gata să admit că nevoia mea de a înțelege ce e real ar putea să aibă ceva de-a face cu bătălia mea cu cancerul recurent: supraviețuirea mea depinde de capacitatea de a privi în față realitățile dure ale posibilităților de tratament, de cea de a lua decizii știind că cele greșite ar putea fi fatale. Dacă în ficțiunile mele pot să fie recunoscute, în fundal, aceste preocupări, asta e pentru că am fost nevoită să privesc în față niște adevăruri dure și să aleg ce e cu adevărat important, renunțînd la restul. Această problemă a găsirii adevărului și a alegerii esențialului le e prezentată adesea personajelor mele: instituțiile eșuează, sistemele de susținere la fel, credințele nu sunt îndeajuns, iar oamenii trebuie să se apere singuri. În literatură e mereu mai simplu să rezolvi astfel de probleme.

Yaritji Green: Nu e ușor să fii indigen în Australia. Mi s-a spus odată că pentru mine, ca persoană indigenă, actul de a mă da jos zilnic din pat e unul politic – „societatea” se așteaptă ca noi să eșuăm. Uneori ești doar o statistică – alfabetizare mai mică, speranță de viață mai mică, șomaj, sau o slujbă obținută pentru ca locul tău de muncă să-și îndeplinească cota de angajați indigeni. Alteori ești doar o etichetă – bețiv, leneș, hoț și așa mai departe. Cu cîtă negativitate trebuie să se confrunte un popor înainte să înceapă să creadă că așa este el, asta e tot ce poate fi, asta e tot ce poate aștepta de la viață ? Dar ce au toate acestea de-a face cu scrisul ? Îmi place să privesc scrisul ca pe un mod de a evada. El îmi dă voie să mă joc într-o altă lume decît a mea. Totuși, ca să spun adevărul, nu evadez de fapt, pentru că adesea scriu despre outsideri sau despre oameni care trebuie să depășească anumite probleme cu societatea, sau oameni care trebuie pur și simplu să supraviețuiască. Am descoperit că îmi e mai ușor să scriu atunci când nu mă gîndesc prea mult la aspectele politice ale faptului de a fi un scriitor indigen (sau ale unui indigen care scrie? Depinde de zi).

Nu a fost ușor să scriu o povestire pentru „Baggage”. Viața mea a influențat lucrul acesta, pentru că a fost necesar să scriu cu respect. Dacă introduc într-o povestire personaje indigene atunci adaug ceva la ansamblul operelor despre australienii indigeni. Cînd am hotărât să introduc în povestirea mea personaje Yankunytjatjara am discutat aspectul acesta cu familia mea, pentru ca să nu scriu ceva care ar fi putut să fie jignitor. Ucide acest lucru creativitatea? Deloc. Îți face imaginația să lucreze mai puternic, te împiedică să devii un scriitor leneș care o ia pe orice scurtătură în căutarea banilor ușor obținuți. Și ceea ce obții e ceva de care ești mîndru, și de care familia ta e mîndră – și pentru mine asta e tot ce contează.

Gillian Polack: Cum faceți față problemei importanței a ceea ce alții văd în scrierile dvs. ? Cititorii își poartă fiecare propria moștenire culturală și rămîn cu lucruri diferite în urma experienței lecturii. Cum se împacă lucrul acesta cu dreptul vostru de proprietate asupra a ceea ce scrieți? Cum influențează lucrul acesta relația voastră cu o ficțiune sau alta, după ce o eliberați în natură?

Jack Dann: Scriu pentru că trebuie să o fac. Bineînțeles, fiecare povestire, fiecare roman sunt personale; dar arta e deschisă spre lume, iar ficțiunea e un mod aparte de a te deschide. E interactivă acolo unde alte activități creative nu sunt. Când te uiți la un film, de exemplu, primești cu bună știință fiecare imagine care licărește pe ecran. Vezi și auzi exact ceea ce au creat regizorii, scenariștii, actorii, designerii, animatorii, etc. Poți reacționa, dar nu interacționa. Literatura, însă, e foarte diferită. Autorul îți oferă ție, cititorului, o structură detaliată și adesea complexă pe care o poți modifica, căreia îi poți da formă și pe care o poți reconstrui în imaginație. Cititorul transformă un roman sau o povestire într-un soi de vis care nu are nevoie de somn și creează cartea pe care o citește urmând indiciile și instrucțiunile oferite de autor. Eu pot, de exemplu, să descriu astfel un personaj: „Lucian e înalt, foarte slab, cu pielea măslinie, timid și delicat. Pare să aibă mult mai mult decât cei șaptesprezece ani pe care i-a trăit. Are un nas pleoștit, ochi pătrunzători și o cicatrice albă care îi înconjoară gâtul ca un colier”. Oricine citește aceste cuvinte va fi capabil să îl descrie pe Lucian, dar fiecare cititor va aduce cu sine propria moștenire, dacă îi pot spune așa – propriile experiențe și senzații, propria personalitate și propriile emoții – și își va imagina câte un personaj diferit de cel pe care îl văd eu cu ochiul minții mele. Dacă am ruga zece artiști să picteze cîte un portret al acestui personaj am avea în fața ochilor zece imagini diferite. Și aceasta e o parte a bucuriei de a scrie literatură: nu e o chestie personală doar pentru mine, autorul; prin definiție, devine personală și pentru tine, cititorul … presupunînd că nu dai cu cartea de perete sau că nu o arunci pe geam, disperat, dezgustat sau – Doamne păzește! – plictisit. Vreau ca cititorii mei să își aducă propria moștenire în povești, să și le aproprieze, să le schimbe și șlefuiască în funcție de propriile lor experiențe de viață. Cât despre proprietate, e al meu, al meu; dar uite, ți-l dau și ție! În ceea ce privește întrebarea ta despre eliberarea scrierilor mele: scriitorii creează, iar personajele lor devin reale. Cum aș putea să nu plîng după acești oameni – aceste personaje pe care le cunosc atât de bine? Dar, din păcate, atunci cînd termin un roman trebuie să îl las să plece.

Janeen Webb: Este un adevăr universal recunoscut acela că fiecare cititor citește un alt text. Bineînțeles că așa este. Îndatorirea mea ca scriitor e să creez povestea, să o educ cum pot eu mai bine, să o îngrijesc pînă în clipa în care pleacă de acasă și să sper că își va aminti de bunele maniere pe care i le-am insuflat atunci când va fi neînțeleasă de unii dintre cititorii ei, așa cum bineînțeles că se va întâmpla. Așa merg lucrurile. O altă axiomă este cea care spune că scriitorul nu este textul său (mai puțin dacă textul e unul autobiografic, și chiar și pe acelea eu le privesc ca pe niște opere de ficțiune, sau măcar ca pe niște rescrieri ficționale ale unei vieți). Întrebarea inițială a lui Gillian era una foarte personală, referitoare la anumiți demoni individuali: răspunsul a fost, la rândul său, o reflecție intimă, personală. Asta nu înseamnă că elementele personale care îmi influențează gîndirea sunt vizibile în text – ele există la un nivel de fond, ca parte a procesului de-a scrie, nu ca parte a produsului final. Cînd spun că preocuparea mea literară pentru problemele legate de luarea deciziilor în situații extreme ar putea să derive, în parte, din modul în care am fost nevoită să iau decizii în legătură cu o boală potențial mortală am intenționat să pun accent pe metodă, nu pe detalii: detaliile personale pur și simplu nu există în text. Povestirile mele nu sunt autobiografice. În ciuda apetenței pentru celebrități, scriitorul nu e proprietatea cititorului, nu e menit să fie citit pe măsură ce e citit textul. Toți ducem cu noi un anumit bagaj cultural, dar nu e unul pe care oricine are dreptul să-l inspecteze, așa cum ne cere Gillian să facem. Inspecțiile orwelliene ale bagajului emoțional nu sunt încă de actualitate, deși poate că ar fi cazul să exersăm câteva cântecele de adăpostit mintea, alături de „Omul demolat” al lui Alfred Bester, ca măsură de prevenire a intruziunilor unei eventuale Poliții a Gîndirii.

Yaritji Green: După ce am scris ceva și acel ceva a trecut prin procesul de editare și apoi a fost publicat, îl las să plece. Dacă cineva dorește să discute cu mine despre ce am scris sunt mai mult decît fericită să o fac, dacă am timp; dar nu îmi voi asuma „bagajul” lor despre scrierile mele. Acestea fiind spuse, există membri ai comunității indigene de care aș fi curioasă ce părere au despre povestirea mea. În acest moment scriitorii indigeni pătrund încetișor pe teritoriul literaturilor de gen. Cele mai multe scrieri indigene sunt autobiografice sau biografice – rescrieri ale anumitor aspecte ficționale ale istoriei Australiei. Dar dacă vă interesează literatura scrisă de indigeni ar trebui să-i încercați pe Anita Heiss, Philip McLaren, Alexis Wright sau Melissa Lucashenko (care a câștigat în 1998 premiul Aurealis pentru „Killing Darcy”). La un alt nivel, eu împărtășesc o sumă de experiențe cu alți scriitori indigeni, a căror părere o pot căuta uneori, mai ales dacă ceea ce am scris e cumva destabilizator din punctul de vedere al cititorilor non-indigeni. Dacă public o povestire atunci ea e acolo pentru a fi citită de oricine dorește să o facă. Dacă nu o public, înseamna că e ceva ce nu vreau să împărtășesc cu alții, și pot exista diverse motive pentru asta – unul dintre ele e copyright-ul, în versiunile sale vestice și indigene (și de aici se poate scrie un eseu întreg). Nu îmi recitesc povestirile după ce ele sunt publicate. Cred că e din cauza procesului de editare – șlefuirea unui text iarăși și iarăși, pînă când mă satur de el și nu mai doresc să îl recitesc. Nu mă deranjează să împart lucruri cu alții, viața ne impune să învățam unii de la alții, cu respect. Odată ce totul e gata și povestirea a fost publicată, totul s-a jucat, îi dau drumul în lume. Dacă nu mă dezlipesc de un text atunci risc să insist asupra lui, gîndindu-mă la el iarăși și iarăși, ratînd ideile care mi-ar putea veni pentru alte povestiri.

Gillian Polack: Ne puteți spune mai multe despre textul pe care l-ați scris pentru „Baggage” ?

Jack Dann: Poezia „Telescope” e parte a unei colecții la care lucrez acum, „Songs from a White Heart”. Am petrecut un an alături de indienii Sioux, în perioada luminoasă a tinereții mele, iar implicarea mea în viața lor a fost destul de personală și de intimă. Sunt totuși un scriitor – nu mă pot abține – așa că am scris despre aceste experiențe în romanul semi-autobiografic „Counting Coup” (publicat în Australia cu titlul „Bad Medicine”) și în romanul SF „High Steel”, scris alături de bunul meu prieten, acum dispărut dintre noi, Jack C. Haldeman II. „Telescope” e un imn, un omagiu adus modurilor de-a fi și de a percepe care s-au pierdut; și pe măsură ce pierdem acele moduri de a „exista în lume” pierdem și o parte din noi înșine. Ce rămîne sunt memorii distorsionate și distorsionante: propria noastră moștenire… propria mea moștenire… trecutul… trecutul meu.

Janeen Wee: Sunt perfect conștientă de faptul că am fost invitată să contribui la antologie pentru că editorul acesteia îmi citise o carte de mai demult, „Aliens&Savages”, scrisă alături de Andrew Enstice, și pentru că știa că am un interes profund și constant pentru problema bagajului cultural. Cartea era un studiu al atitudinii colonizatorului alb australian față de ceilalți: față de popoarele aborigene pe care le-a găsit aici și față de imigranții chinezi. Am studiat literatură populară, ziare și reviste, jurnale și memorii, mărturii, pentru a ne face o idee despre conștiința populară de la un moment dat – cu alte cuvinte, constructul social al realității acelor vremuri. Aveam deci mult mai mult material decît îmi trebuia pentru „Manifest Destiny”– dificultatea consta în a alege un anumit bagaj cultural, despre care să scriu. Pînă la urmă am adus împreună două personaje cu două seturi diferite de credințe – unul religios, celalalt cultural – creștinismul obișnuit și darwinismul cultural; am făcut asta pentru a crea o tensiune între ele și realitatea observabilă a unui peisaj străin și a unui trib ostil, pe teritoriul cărora se avîntă exploratorii. Elementele de bază ale povestirii sunt autentice, un colaj de incidente extrase dintr-o varietate de jurnale de exploratori pe care le-am transpus într-un cadru victorian, atribuindu-le unor personaje cât se poate de fictive. Pentru aceste personaje, moștenirea lor culturală e nefastă: eșecul lor final e determinat de aderarea lor la un set de credințe din universul lor de origine, în defavoarea acceptării existenței unei realități alternative care nu se încadrează în constructele lor sociale, religioase sau științifice. Deci problemele despre care am vorbit sunt toate prezente în „Manifest Destiny”: problema răspunsului deschis la provocările extreme, nevoia de a analiza onest adevărul unei situații dificile și de a reacționa potrivit, eșecul ideologiilor, blocarea, accentuată de societate, a adaptabilității care le-ar putea asigura protagoniștilor supraviețuirea, și, peste toate acestea, lipsa tragică a abilitații de a vedea ceea ce există cu adevărat pînă cînd nu e prea târziu.

Yaritji Green: E greu să spun cum a apărut povestirea mea din „Baggage”. A fost o chestiune de-a sta la calculator și a tasta pînă când idea s-a concretizat și am știut ce scriu exact. La nivel superficial e deci doar o povestire. Iar cititorii o pot lua chiar asa – o povestire. Dacă doriți să o citiți la un alt nivel, veți afla câteva lucruri despre obiceiurile Yankunytjatjara legate de moartea unui membru al familiei. Apoi, la un alt nivel, veți afla cîteva lucruri despre istoria Australiei și despre modul în care erau tratați în trecut indigenii australieni. Le-am lăsat cititorilor libertatea de a citi povestirea la ce nivel doresc, în funcție de zona lor de confort. E pînă la urmă alegerea lor cu ce vor să rămînă după ce mi-au citit textul.

Sumarul antologiei „Baggage”

K.J. Bishop – „Vision Splendid”

Jack Dann – „Telescope”

Kaaron Warren – „Hive of Glass”

Yaritji Green – „Kunmanara – Somebody Somebody”

Janeen Webb – „Manifest Destiny” —
Lucy Sussex – „Albert & Victoria/Slow Dreams”
Jennifer Fallon – „Macreadie v The Love Machine”
Maxine McArthur – „A Pearling Tale”
Tessa Kum – „Acception”
Laura E. Goodin – „An Ear for Home”
Deborah Biancotti – „Home Turf”
Monica Carroll – „Archives, space, shame, love”
Simon Brown – „Welcome, farewell”

Traducerea : Adina Barvinschi

Traducerea interviului și postarea pe site-ul SRSFF, s-a făcut cu acordul autoarei, scriitoarea australiană Gillian Polack, corespondent al SRSFF pentru Australia și Noua Zeelandă.

Gillian Polack (născută pe 25 aprilie 1961) locuiește în Canberra, Australia.

Este, în primul rând, scriitoare, editoare (mai ales în domeniul ficțiunii speculative) și profesoară. A publicat două romane, numeroase povestiri și articole și este creatoarea universului New Ceres.

Cele mai recente publicații ale sale sunt un roman („Life through Cellophane”, Eneit Press, 2009), o antologie („Masques”, CSfG Publishing, 2009, co-editată alături de Scott Hopkins), două povestiri și un număr de articole. Cea mai recentă antologie a sa este „Baggage”, publicata de Eneit Press (2010). Una dintre povestirile ei a cîștigat Premiul Victorian Ministry of the Arts, iar trei dintre ele au fost (mai recent) incluse pe câteva liste de lecturi recomandate de povestiri fantasy și SF. A fost beneficiara unei burse Macquarie Bank și a uneia Blue Mountains, primite pentru a-i permite lucrul la un roman la reședința Blue Mountains. Gillian are un doctorat în Istorie Medievală oferit de University of Sydney. S-a specializat în cercetările privind istoria alimentației și de asemenea în cea a Evului Mediu, obișnuiește să disece scrierile altora, e fascinată de aproape orice, gătește și etc. În acest moment în categoria „etc.” include legendele Arthuriene, cruzimea emoțională față de furnici și învățarea modurilor în care ne putem feri de boli. Are o bibliotecă de peste 6000 de volume.

(sursa: http://www.bibliobuffet.com/about-bb/meet-our-contributors-mainmenu-253)

Biografie

Gillian Polack s-a născut la Melbourne, Victoria. A urmat cursurile școlilor de stat locale. A studiat la Melbourne University, unde a obținut diploma de licență (summa cum laude) în Istorie, cu premiile Margaret Kiddle și Felix Raab. Și-a făcut lucrarea de master la Centre for Medieval Studies (University of Toronto) și și-a finalizat lucrarea de doctorat la University of Sydney. Mai tîrziu a obținut acreditarea de profesor la University of New England. În prezent locuiește în Canberra, Australian Capital Territory.

Cariera

Povestiri

Povestirile și romanele lui Polack se înscriu, în principal, în genul ficțiunii speculative. A publicat mai mult de douăsprezece povestiri, prima apărându-i în 1981. A continuat să publice până în 1987, apoi a revenit în 2004 și continuă să publice și în prezent. În 1982 a câștigat premiul Victorian Government Ministry for the Arts pentru povestirea „The Performance”. A fost inclusă în antologiile „Datlow’s Year’s Best Fantasy and Horror” din 2004 și 2005, cu povestirile „Happy Faces for Happy Families” și „Impractical Magic”.

Romane

Primul său roman, „Illuminations”, a fost publicat în 2001 de Trivium Publishing. A fost urmat în 2009 de „Life Through Cellophane”, publicat de Eneit Press. Are în lucru un al treilea roman, „The Art of Effective Dreaming”, care va apărea de asemenea la Trivium Publishing. Numeroasele întîrzieri în publicarea acestui roman, datorate în mare parte dezastrelor naturale pricinuite de uraganele Katrina, Rita și Ike, i-au făcut pe unii cititori să se întrebe dacă nu e blestemat.

New Ceres

Polack a creat universul New Ceres pentru o povestire. Alisa Krasnostein, acum la Twelfth Planet Press, a folosit acest univers ca bază a webzine-ului „New Ceres” și pentru un număr de povestiri plasate în New Ceres.

Non-ficțiune

Scrierile de non-ficțiune ale lui Polack acoperă un spectru larg. Lucrările sale de cercetare s-au aplecat atât asupra Evului Mediu cât și a scriitorilor contemporani, un exemplu fiind un articol despre Evul Mediu în „Women in Science Fiction” a lui Robin Reid. Recenzează lucrări de ficțiune speculativă și este autoarea unor articole invitate pe o gama largă de subiecte, de la tehnici de scriere la istorie.

Editor

Polack este co-editoarea antologiei „Masques”, publicată de Canberra Speculative Fiction Guild și editoarea antologiei „Baggage”, publicată de Eneit Press în 2010. Cuprinsul acestei antologii include povestiri de K. J. Bishop, Jack Dann, Janeen Webb, Yaritji Green, Kaaron Warren și Jennifer Fallon

Învățământ

Gillian Polack predă mai ales la Centre for Continuing Education, Australian National University și la Canberra Writers’ Centre. A predat ocazional istoria pentru scriitorii de literatură la NSW Writers’ Centre și a animat seminarii la muzee cum ar fi Canberra Museum and Art Gallery. A făcut de asemenea parte din juriul Festivalului Literar din Canberra.

Traducerea : Adina Barvinschi

(sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Gillian_Polack)