Simţea tricoul lipindu-i-se de coaste. Doamne Dumnezeule, de ce era atât de cald? Privi cum tremura aerul la orizont, acolo unde dunga şoselei înguste părea să se topească într-un lan de grâu prea devreme îngălbenit.

Marius îşi consultă ceasul din nou. Cât să mai întârzie nuntaşii? Era nuntă de fiţe, da’ prea o lungiseră cu cele sfinte. Consultă telefonul a „n”-a oară, sperând că a sunat şi nu l-a auzit, dar, ca de obicei, atunci când un apel era foarte aşteptat, se încăpăţâna să se lase greu.

Era îndrăgostit de Anna până peste urechi, era îndrăgostit la modul jalnic, cel mai jalnic, nici nu era de mirare că fata devenise arogantă. Marius realiză pentru un scurt moment toată mizeria fiinţei umane şi se înduioşă de propria soartă. Avea să lupte pentru Anna! Avea s-o facă femeia lui! Va face carieră în televiziune, din reporter pe teren va ajunge în studio, seara, la ore de maximă audienţă, îmbrăcat în costume elegante, punând întrebări inteligente care vor spori ratingul… Atunci ea va dori să-l ia de bărbat, îi va cădea la picioare şi va fi el cel care va face regula jocului.

Ce puteau să facă atâta la biserică?!

Repetă în gând fraza cu care intenţiona să înceapă transmisia. Dacă Radu nu se va strâmba la el, o să-i iasă. Deocamdată Radu, cameramanul, stătea doborât pe celălalt scaun din faţa localului şi încerca să citească un Click. Dar de îndată ce-şi punea camera pe umăr se transforma într-un diavol. Nesuferitul! Mereu se hlizea la el într-un mod absolut neprofesionist. Şi pe-urmă se mirau când la derulare filmul lui era plin de cadre interesante cu picioare, decolteuri şi posterioare. La montaj tăiau şi lipeau până nu mai rămânea aproape nimic.

Ei, astăzi chiar aveau ce filma! Nunta fiicei primarului. Venise şi blonda din guvern. Veniseră mulţi baroni locali şi din ţară. Lume de lume, măi nene!

Se uită la ceas: se mai târâseră cinci minute lichefiate de căldură. Era doişpe şi cinci. Scoase iar telefonul. Nici un apel. Nici un mesaj. Aşa, deci! Bineee.

Nici nu apucă să constate că i se uscase gâtul de sete şi că o bere ar fi fost milă divină, când melodia dulce a mobilului îi transmise fiori pe sub piele. Anna! Anna!

Era Flori, şefa.

–      Marius! Avem o urgenţă. Urcaţi-vă în maşină în timp ce vorbim.

Ştia ce înseamnă urgenţă: eveniment în derulare. Se trambalară cu Radu în dubiţa ce aştepta la umbră.

–   Da, şefa.

–   Porniţi cu toată viteza spre halta Sântimbru. Un tren a dat peste un microbuz. Am primit telefon la redacţie acum un minut. Veţi ajunge înaintea tuturor. Filmaţi totul, vom transmite în direct.

Radu încerca să meargă în viteză, dar drumul judeţean plin de gropi le punea în primejdie aparatura. Şoseaua se ţinea de linia ferată care unea Alba de Cluj. Până la Sântimbru mai era foarte puţin.

Terenuri de-un verde prăfuit se perindau de-o parte şi alta a şoselei, iar Marius se întrebă ce culturi erau acelea, că nu le putea recunoaşte. Pomi piperniciţi alergau în partea dreaptă, pomi ce nu vor rodi niciodată, doar vor face umbră rară pe şosea şi se vor constitui în obstacol fatal pentru maşinile în derapaj, iarna. Era complet idiot! Trebuia să-şi păstreze calmul, puterea de stăpânire, să transmită un accident. Nu, nu-i plăcea sângele, era un mic secret al lui, dar avea de gând să nu leşine. Nu va leşina, asta i-ar lipsi!

Exact când se gândea cu groază că s-ar putea să ajungă înaintea ambulanţelor, văzu pe linia ferată trupul uriaş al trenului ca un scorpion lăţit pe şine.

„Scorpion?” se autocenzură. „Miriapod”. Dar imaginea se întoarse stăruitoare: un scorpion uriaş lăţit pe şine. Se apropiau cu viteză dintr-o parte a haltei, iar Radu părăsi şoseaua şi-o luă de-a dreptul peste peronul din dale de piatră, pe lângă băncile tocite şi lustruite de pe care vopseaua căzuse, pe lângă cei câţiva călători care priveau buimaci spre capătul îndepărtat al liniei, spre capul scorpionului.

–   Eşti nebun! îi strecură lui Radu printre dinţi, dar fără să aştepte răspuns. Era prea atent la cei câţiva navetişti răzleţi care ar fi putut nimeri în calea lor.

Ajunseră la punctul de intersecţie al liniei cu drumul pe care venise microbuzul, trecerea la nivel fără bariere, doar cu crucea sfântului Andrei şi semnale luminoase. Microbuzul tot nu se vedea. Vagonul din urmă al trenului de marfă îşi etala tampoanele galbene. Nu mai puteau înainta cu maşina. Radu trase dubiţa pe marginea drumului sub unul din acei pomi sterpi, ai nimănui.

Îşi săltară aparatura şi porniră în pas alert spre locomotivă. Trenul părea fără sfârşit.

Marius zări undeva în faţă nişte tablă de culoare albă, probabil ce mai rămăsese din microbuz.  Distanţa pe care fusese târât de tren i se păru ireală.

Mergea în urma lui Radu, la câţiva paşi, poticnindu-se în traverse, ferindu-se de tufele înalte şi necosite de lângă terasament.

Marius constată că era să alunece pe-o traversă din cauza unei pete de ulei dens. Dintr-o dată văzu o sumedenie de pete. Roşii, mate. Radu se oprise şi el brusc şi se îndepărtă doi paşi în lateral. Atunci Marius văzu. Se simţi de parcă dumnezeu l-ar fi zidit din unt. Cameramanul vomita în tufişuri fără nicio jenă. Se sprijini de peretele vagonului de marfă. Auzea ecouri vagi ca atunci când la bazin bagi capul sub apă să vezi picioarele fetelor. Dar acum nu vedea decât organe interne împrăştiate pe lângă linie. Radu se întoarse spre el şi spuse ceva. Făcu un efort ca să revină la suprafaţă.

–   Cred că erau nişte oi pe linie. Uite mai încolo: e şi măgarul mort.

Nu se simţi deloc înviorat, însă picioarele i se mişcară automat  urmând camera fixată pe umărul celui din faţa lui. Se concentră asupra plăcuţei de ebonită neagră sau metal, ce dracu ar fi fost, ca să-şi impună să nu se uite în jos. O singură dată călcă pe ceva moale, de consistenţa unei mingi de cauciuc, şi se cutremură de oroare.

Radu se întoarse spre el:

–   Gata!

„Gata” însemna că ajunseseră în locul unde trenul terciuise microbuzul ca pe-o cutie de bere. Radu porni camera şi-i făcu semn să-i dea drumul. Marius îşi simţi gâtul uscat. Ridică microfonul la gură:

–   După cum arată, nimic nu mai poate fi viu înăuntru. N-aş putea spune, privind caroseria strivită, ce marcă de maşină avem aici…

Radu îi făcu un semn imperativ, dar Marius nu voi să priceapă. Nimic nu-l putea convinge să se apropie, să încerce să privească printre „fiarele contorsionate” – groaznică expresia asta pe care nimeni nu putea s-o evite…

–   Nu aud nimic, nimeni nu plânge… continuă chinuit.

I se părea că între două clipe se scurg mii de ani. Că între cuvintele lui se cască prăpastii de tăcere de o adâncime terifiantă. Îşi aminti instantaneu de toamna când, în clasa a unsprezecea fiind, fuseseră duşi în practică agricolă la Benic, unde pe câmpul de lângă o fermă zăceau animale moarte, neîngropate, învăluite într-o linişte a descompunerii, insolente, insensibile la groaza pe care o răspândeau.

Înghiţi în sec. Nu ştia cum să exprime în cuvinte faptul că morţii din microbuz nu mai doreau decât să fie lăsaţi în pace.

Îl văzu pe Radu mutând camera ca să prindă imaginile şi din alt unghi, apoi auzi bâzâitul unui nor de muşte. I se părea că încă e în bazin, că se mişcă încet, ca-n apă.

–   Nu mai este nimic de făcut… şopti.

Şi conştientiză brusc torentul de căldură ce se prăvălea din cer, asurzitor. Şi glasuri. În locomotivă.

–   Ioi, domnule dragă, sunteţi de la salvare? Că iute-aţi venit, no!

–   De la televiziune…

–   Mă gândeam io… că n-am sunat decât de vreo douăji de minute, n-avea cân’ s-ajungă… Săracu nea Feri! Trămură tăt bine, zău aşe. Că noi meream cu viteză redusă, că ne-apropiam de staţie, ştii… Bat-o Dumnezo de trecere că nime nu se uită atent!

–   Dumneata eşti mecanicul?

–   Nu, io-s însoţitoru. Nea Feri îi mecanicu, da’ încă-i beteag de frică. N-o fost vina lui, da’ ştii cum îi omu’…

–   V-aţi uitat în microbuz? Mai e cineva în viaţă? întrebă Radu conştient că  nu plăcea nimănui să răspundă în faţa camerei la asemenea întrebare.

–   D-apăi n-am coborât. La ce bun? Ui, no cum arată… da’ am aprins o lumânare la bieţii oameni care-or fi fost acolo.

Marius se simţi recunoscător pentru acest dialog ireal care oricum însemna ceva. La redacţie, după ce-şi va reveni, va scoate ceva de aici. Chiar în momentul când încerca să formuleze o întrebare deşteaptă, sirenele ambulanţei şi pompierilor răscoliră liniştea vuitoare a câmpiei încinse.

Aveau ce filma! Făcură loc în prim plan celor de la smurd, întotdeauna nervoşi şi gata să te înjure. Practic, terciul de fier trebuia cumva secţionat în două, fiindcă fusese prins sub tren, iar de-o parte şi de alta izbucniseră portiere frânte, motorul eviscerat şi mii şi mii de cioburi.

Echipa medicală se precipită pe câmp dintr-o dată. Radu schimbă direcţia camerei renunţând să filmeze cleştele uriaş, cu dinţi, care crănţănea în metalul îndurerat al microbuzului.

O, Doamne, de n-ar face asta! Se rugă Marius, dar porni după Radu care tropăia voiniceşte  printre bălăriile de lângă linie.

Asistentele făcură un anumit semn brancardierilor. Marius îi văzu oprindu-se, iar unul din ei luă ceva din ambulanţă.

Apoi văzu tocmai lucrul pe care îşi dorea fierbinte să nu-l vadă: un cadavru. Mintea lui înregistră cu o viteză uimitoare detalii oribile de care nici nu reuşi să fie conştient pe loc, dar de care avea să-şi amintească luni de zile cu o acuitate neiertătoare: poziţia grotescă a membrelor, intestine plesnite, capul la câţiva metri de trunchi, descoperit cu un ţipăt uşor de una din asistente. Tare a dracu’ fata! El ar fi leşinat pe loc.

Radu opri camera. Oricum nu puteau să difuzeze aşa ceva nici la ore târzii, nici la emisiuni şi rubrici speciale.

–   Mama mă-sii! Trebuia să fim la nunta primarului să filmăm cum fură mireasa şi să bem bere.

Marius îşi privi cu mirare colegul. Radu cel puţin se putea gândi la băut, pe când el se lupta să-şi păstreze conţinutul stomacului.

Alte două echipe de televiziune trecură pe lângă ei gâfâind. Ha! Ce credeau c-o să poată filma?

–   Doctoru’! ţipă cineva de sub tren.

***

–   În clipa aia am simţit că se întâmplă o minune! declară Marius în redacţie cercului de cinci ascultători voluntari care stăteau cu fundul pe birouri în jurul său. Era Flori, Dan de la socio-economic, Radu şi doi electricieni. Corina era la machiaj că trebuia să intre în direct într-o jumătate de oră.

–   Ce naiba mai putea să trăiască în spaţiul ăla? Doamne!

Înghiţi în sec încercând să-şi reprime emoţia încă vie. Când auzise glasul pompierului chemând un doctor i se păru că o mână de foc îi răscoleşte măruntaiele. Dacă cineva mai trăia, era bucăţi-bucăţele. Dacă trăia, mai bine ar fi fost mort! Se temu; întotdeauna empatia îl făcea victimă colaterală în asemenea cazuri.

Nici nu bănuia că avea să asiste la un miracol de proporţii. Oftă din nou amintindu-şi. Flori rupse vraja:

–   Să urmăreşti cazul. Să prezentaţi starea oamenilor la fiecare jurnal. Faci şi tu o vizită la spital mâine dimineaţă, auzi?

–   Dane, ce-ai aflat cu afacerea de la Uzina Mecanică?

Marius rămase la propriul birou, privind pe fereastră. Echipa se împrăştiase. Filmul evenimentelor i se derula din nou în cap, cu sau fără vrerea lui, ca o peliculă într-un cinematograf aproape gol, unde filmul merge non-stop, toată ziua, fie că sunt spectatori, fie că nu.

Cei de la descarcerare erau mai nervoşi ca niciodată. Pur şi simplu ţipau unul la altul: „Ţine acolo!”, „Trage acum!”, „Stai!”, „Încă o dată!”.

Scoseseră prima victimă, o fată. Dacă n-ar fi fost ciufulită, plină de praf şi evident confuză, Marius ar fi spus „Ce frumuseţe!” –  dacă circumstanţele ar fi fost altele… Atunci pe loc nu-i venea să creadă. N-avea nici măcar o zgârietură! Cum era posibil? Asistentele o preluară în ambulanţă.

–   Încă unul! gâfâi un pompier.

Cineva dintre paramedici sună după altă salvare.

Apoi se întâmplă ceva absurd şi înceţoşat, ca într-un vis. Pasagerii microbuzului au fost extraşi întregi şi nevătămaţi de sub roţile trenului. Aveau vânătăi, „doar echimoze” cum se bâlbâia una din asistente, aveau şi câteva „escoriaţii”, cum repeta Marius cuprins de o trăire similară transei. „Escoriaţii, echimoze”, „echimoze, escoriaţii”.

Dar când scoaseră copilul toată lumea lăcrima, ca la o mare victorie. Cei trei reporteri transmiteau ştirea fără să-şi mai compună mina aceea lucidă şi impasibilă. Marius rânjea şi el spre camera lui Radu:

–   Doamnelor şi domnilor, avem aici un fapt unic. Sunt atât de emoţionat! Sunt fericit! Aceşti semeni ai noştri au învins moartea într-o situaţie ce părea că le retează orice şansă.

Radu schimbă cadrul cu delicateţe ca să-i dea timp să-şi şteargă lacrimile.

Victoriţa, tipa de la Antena 3, avu inspiraţia să strige peste capetele celorlalţi:

–   Cum te cheamă, îngeraş mic?

–   Ariela. Veni răspunsul limpede ca un susur de cristal.

***

–   Mai vrei o porţie? îl îmbie Anna cu blândeţe.

–   Sigur, iubito, e foarte gustos. Găteşti grozav.

–   Ei, şi tu! Mama a făcut-o. Şi cum zici că o chema pe fetiţă?

–   Ariela.

–   Un nume ciudat.

Marius îşi apăsă şervetul pe buze înăbuşind discret un râgâit. „Eructavit cor meum” zise în gând şi îşi aminti de „Banchetul Tilloston” al lui Huxley.

–   Fetiţa ne-a surprins pe toţi. Nici măcar nu avea rochiţa şifonată. Ea chiar părea scoasă din cutie, mă-nţelegi? Şi, spre deosebire de toţi ceilalţi, părea conştientă şi liniştită.

–   Era în stare de şoc. Nu realiza ce se întâmplase. Cam câţi ani crezi că are?

–   Între şapte şi nouă. E chiar momentul când copiii se urâţesc, încep să crească, schimbă dinţii. Ea este o minune, un înger. Şi când mă gândesc că au scos-o ultima!

–   Un singur mort, deci.

–   Da, dar să nu-mi ceri să-ţi vorbesc despre el. Bietul om. Era şoferul. Nu purta centura şi-a zburat prin portieră. Credeam că n-am să mai pot mânca niciodată.

–   Nu te mai gândi, dragule.

–   Ştii ce este ciudat? Trenul a dat  şi peste o turmă de oi. În locul acela era planificat un carnagiu.

–   Nu fi fatalist!

Ceva în tonul ei îi dădu de înţeles că e momentul să plece. Nu reuşea să înţeleagă nici în ruptul capului cărui fapt se datora miracolul acestei invitaţii la masă… Mai intrase în casa Annei doar de două ori, o dată ambalat în costumul pe care-l îmbrăca din an în Paşti, cu buchetul de flori corespunzător pentru mamă, şi a doua oară când venise s-o ia în mod oficial la revelionul organizat de redacţie. Dar la masă?! Şi fără ochiul vigilent al părinţilor aţintit asupră-le?

Marius ieşi pe uşa vilei mulţumind nici nu se ştia a câta oară pentru prânz, intrigat de zâmbetul complice cu care-l petrecea Anna, Anna – iubirea vieţii lui – după cum îşi mărturisi în gând.

Deşi trecuse de ora patru, căldura îl strivi. Înaintă prin aerul leşios până la maşină şi se aşeză la volanul încins. Parcurse cele câteva străzi pustii din oraşul vechi cu senzaţia de deja vu. Era ca-n romanul acela al lui Marquez, „Cronica unei morţi anunţate”, pustiu la ora siestei. Îşi găsi locul de parcare ocupat şi se opri la umbra unui tei, cumva într-o rână, cu o roată pe trotuar şi alta pe carosabil, sperând că nu-i va zgâria nimeni bietul logan. Se grăbi spre intrarea în bloc, cu bucuria calului ce trage la iesle, dar se pomeni cutremurat de senzaţia nimicitoare de gol în stomac, de teamă iraţională şi rău fizic în momentul precis când mintea lui înregistră absenţa oricărei mişcări şi liniştea totală a străzii. Nu rula nici un automobil, nu trecea nimeni, nu se auzea zvon de bucătăreală prin geamurile deschise, nu plângea nici un ţânc, radioul lui nea Titi de la parter era mut.

Frunzişul teilor încremenise, iar impresia de apăsare se accentuă, ca şi cum s-ar fi trezit prins în gelatină. Percepea cu toate acestea un sunet moale, îndepărtat şi se gândi la apă, la adâncimi, acolo ar fi auzit în acest fel unduind coada unei balene.

O clipă lumina scăzu, Marius făcu efortul imens de a-şi ridica fruntea şi observă trecând deasupra străzii, fâlfâind alene din aripile monstruoase o molie uriaşă.

***

În ziua următoare se trezi de dimineaţă cu sentimentul că se află în mare întârziere, dar ceasul de lângă televizor arăta doar şapte. Îşi fierse un ibric de cafea şi porni calculatorul.

Pe pagina online a ziarului local se văzu într-o ilustraţie care prezenta accidentul de tren. Se privi cu interes şi se gândi la faptul că precis şi Anna văzuse imaginea, ceea ce-i trimise o împunsătură în partea de jos a abdomenului.

Doamne, de-ar fi fost doar puţin mai înalt! Dar arăta bine, chiar foarte bine, avea muşchi clar definiţi sub piele şi bărbia trăda duritate. Nu se vedea că i-e teamă de sânge. Radu era înalt, dar slab ca un cui, cine dracu s-ar uita la el? Îşi concentră privirea pe ecran. Ceva îi atrăsese atenţia, deşi nu ştia exact ce. Şi cine făcuse poza, aşa, de sus? Se încruntă când realiză că umbra întinsă peste locul accidentului, de la vreun nor, desigur, avea forma unui fluture.

Parcase undeva mai departe de intrarea principală a spitalului şi tocmai se întreba cât va dura până ce va veni Radu, când văzu mâna acestuia ridicându-se în dreptul unei uşi şi făcându-i semn. În acelaşi timp, posesorul mâinii purta un dialog vizibil efervescent cu o asistentă, una din acelea cărora uniforma albă, scurtă şi mulată le vine ca o rochie de coctail. Felul în care zâmbeau ochii fetei şi înclinarea şăgalnică a capului trădau o victorie sigură a deşiratului de Radu, oare cum o fi reuşind?, că lui nu-i mergea niciodată!

–   Salut, Mariuse, uite, domnişoara asistentă este atât de drăguţă încât ne lasă să intrăm în salon, dar nu avem voie să filmăm, înţelegi?

–   Da, sigur, numai câteva întrebări, să ne convingem că sunt toţi bine… vă daţi seama ce întâmplare… dar nu filmăm…adică vreau să spun ştiu că sunt bine îngrijiţi, doar să ne convingem că n-a fost vis şi…

Se opri conştient de felul jalnic în care se bâlbâia, dar „domnişoara-asistentă” nici nu părea să-l fi luat în seamă, fiindcă nu-şi muta ochii de la Radu.

–   Şi Ariela, fetiţa? bâgui nesigur că va fi auzit. Abia atunci se întoarse spre el proaspăta cucerire a colegului şi-i zise vesel:

–   Ariela? Vai, dar ea este-un îngeraş! Toată secţia o iubeşte. Păcat însă că tatăl ei…

–   Ce e cu tatăl ei? E bărbatul acela ca la patruzeci de ani sau este cel mai tânăr? Se simte rău?

–   E cel mai în vârstă. N-are nimic, dar ştiţi… vai, să nu spuneţi că v-am zis eu, vă rog. Se supără dom’ doctor…

–   Ce-are?

–   Probabil e amnezic, deşi nu era lovit la cap. Poate că şocul… Nu-şi aminteşte de fiică-sa. Zice că nu-i a lui.

–   Păi, dacă nu e a lui pe bune? opină Radu atrăgând o privire de reproş din ochii jucăuşi ai asistentei.

–   Cum să nu fie? Fetiţa e isteaţă foc, ne-a spus cum o cheamă, cum îl cheamă pe taică-său, tot. E orfană de mamă, sărăcuţa de ea. Şi-a pierdut mama acum un an. Iar taică-său spune că e adevărat ce spune copilul, doar că nu e fiica lui, că el n-a avut niciodată copii.

–   Şi nu ne lăsaţi să filmăm treaba asta? se indignă Radu.

–   Peste trei zile vor fi externaţi şi le puteţi face ce vreţi! promise uniforma albă, scurtă. Poftiţi după mine vă rog, dar mai întâi îmbrăcaţi halatele, să nu ne certe asistenta şefă, o scorpie!

Marius se aşezase pe un scaun cu tăblia descoamată ca o unghie bolnavă, la căpătâiul uneia dintre paciente. Îl privea pe Radu plimbându-se încoace şi-n acolo, însoţit de asistenta tot mai languroasă şi-l invidie pentru felul cum reuşea să facă şi ceva extrem de plăcut şi ceva foarte util în acelaşi timp, fiindcă avea pornită mititica aceea de cameră ascunsă, draga de ea.

O privi pe femeia din pat. Era un pic palidă şi oarecum absentă, dar era firesc să nu prea ai chef de vorbă în astfel de împrejurări. Încercă să reînnoade dialogul:

– Ce altceva vă puteţi aminti?

– Domnule dragă, zău de mai ştiu ceva! După zgomotul acela groaznic s-o fost făcut întuneric şi nu mai ştiu nimic, no.

– Dar cum vă simţiţi acum?

– Sunt foarte bine şi vreau să merg acasă, că avem treabă, zău. Bărbatu-meu îi la stână, nu poate veni, şi-acasă nu-i decât fi-mea cea mare. Da’ numa’ că vor să ne mai ţie să se convingă că n-avem nimic.

– Însănătoşire grabnică vă doresc! zise moale şi se ridică.

Se opri în dreptul patului în care tânăra  cea frumoasă butona plină de nervozitate un telefon. Dintr-o dată îşi dădu seama că o cunoaşte de undeva. Era prea tânără ca să-i fi fost colegă… O ştia din televiziune… Apoi îşi aminti: era  dansatoare şi apărea în una din acele emisiuni de duminică la care nu se uită nimeni cu adevărat, ci le alegi fiindcă  te adorm foarte uşor. Oh! va face carieră fătuţa asta!

–   Duduie, sărut-mâna, ce s-a întâmplat?

–   Nu dau interviuri acum. i-o reteză duduia sec şi fără milă.

Marius trase scaunul mai aproape. Se pricepea la fiţe.

–   Dar cum, se poate? Fanii sunt îngrijoraţi, sună telefoanele la redacţie…

–   Da? clipi brusc înviorată vedeta.

–   Sigur. Cum vă simţiţi?

–   Foarte bine, n-am nimic, trebuia să ajung la filmări şi am pierdut avionul. De aceea m-am urcat în nenorocitul acela de microbuz… Din Cluj nu exista un tren direct decât la unu noaptea, îţi poţi imagina?

Marius simţi că i se încreţeşte mintea în tentativa de a-şi aminti numele starletei. Cum naiba o chema?

–   Este inadmisibil, într-adevăr. Vă amintiţi cumva cum s-a petrecut evenimentul?

–   Care eveniment? întrebă ea cu dispreţ.

–   Vreau să spun accidentul… V-a rămas ceva întipărit?

Obrazul fetei păli, dar ea păru să se înfurie:

–   Ştii ceva? N-am chef să-mi amintesc. Am întors capul şi-am văzut ceva negru repezindu-se în noi, atât. E O.K.?

–   Sigur, nu vreau să vă plictisesc, dar ce să spunem fanilor nerăbdători?

–   Mna, puteţi pune acolo câteva chestii, că am fost la un pas de moarte, bla, bla, ce vreţi voi pentru audienţă, înţeleg, dar în principiu să spuneţi că sunt bine şi revin. Unde e prostovana aia de asistentă? I-am cerut o alifie acum două ore şi tot n-a apărut. Ia uită-te tu pe hol după ea sau mai bine caut-o la biroul asistentelor, chiar în capăt…

Marius se ridică docil să execute augusta poruncă, dar pe hol se opri nedumerit. Era destul de întunecos – se făcea economie – şi, în plus, toată lumea părea să fugă înspre unul din capete, de parcă s-ar fi grăbit să împlinească dorinţa fetişcanei. Nu se împotrivi nici el curentului şi se pomeni în dreptul unei ferestre mari, ce dădea spre curtea spitalului, din care toţi priveau în jos. Pe trotuar, la cinci etaje distanţă zăcea plesnit trupul unei asistente.

–   Era doamna Ligica, doamnaaa Ligiiicaaa! bocea pe hol asistenta lor cea drăguţă.

Jos, pe bucata de asfalt se lăţise o pată întunecată şi, de când observă acest amănunt, Marius nu mai privi pe geam. Oricum, Radu trăsese câteva cadre şi revenise sus în goană, fiindcă apăruseră criminaliştii.

–   O cunoşteaţi? se interesă Marius neutru.

–   Era asistenta noastră şefă, cum să nu? hohotiră sânii încarceraţi în uniforma rochie-de-coctail.

Marius simţi o oarecare nedumerire amintindu-şi că asistenta şefă fusese o scorpie până adineauri, dar tăcu.

Radu nu se mai putu abţine văzând atâta durere şi cuprinse în braţe fetişcana îndurerată.

–   Vai, dar Ariela era cu ea! îşi aminti ea brusc şi se desprinse. Unde o fi copila, doamne?

O descoperiră în salonul cel mai îndepărtat, povestind printre lacrimi cum „Tanti Ligica a căzut când am rugat-o să pună fărâmituri la porumbei”.

Marius o privi cu atenţie şi se minună încă o dată de frumuseţea micuţei: leit Shirley Temple, cea din filmele vechi ale copilăriei.

Fetiţa întoarse capul cu ochi albaştri înlăcrimaţi şi-i zâmbi lui, pentru o clipă numai lui, într-un fel care-l cutremură. Ştia zâmbetul ăsta!

În salonul de bărbaţi, unde le-a fost imposibil să n-o aducă şi pe Ariela, Marius simţi că recunoaşte sâcâiala jenantă din mintea sa pe chipul tatălui fetiţei, domnul Câmpeanu. După felul cum se înnegură la vederea copilului era evident nu doar că şi-o amintea, iar ipoteza amneziei era o greşeală, dar felul cum şi-o amintea nu era tocmai plăcut. Fetiţa ciripea ca un cintezoi primăvara: vizită fiecare pacient, află de ce era internat, „unde are buba”, constată că de la acest geam săraca tanti Ligica nu se vedea, primi de la un bătrânel o portocală şi vru cu tot dinadinsul să-şi îmbrăţişeze părintele.

Marius ar fi dorit linişte ca să poată pune măcar o întrebare bărbatului ce se sprijinea în perne cu buzele pecetluite într-o dungă subţire şi neprietenoasă. Până la urmă Radu se milostivi să priceapă semnele lui disperate şi ieşi pe hol cu asistenta şi copiliţa, iar el se apropie de pat:

–   N-am mai văzut niciodată un copil atât de curios. declară cu sinceritate. Sunt convins că este foarte inteligentă.

Domnul Câmpeanu avu o tresărire, dar tăcu. Trecuse cu bine testul: puţini părinţi rezistă la o laudă adresată odraslei.

–   Vă mai amintiţi ceva din accident?

–   Eu m-am urcat chiar acolo, domnule reporter. Nu eram atent decât cum să-mi scot banii din buzunar să plătesc biletul fără să cad în nas, ştii. Taman schimbasem o hârtie de cincizeci de lei la chioşcul de ziare din staţie ca să am mărunt, şi-apăi cucoana cu presa mi-o dat bani prea mărunţi, de-mi atârnau buzunările de metal. Mă scormoneam să scot suma exactă când s-o petrecut nenorocirea.

–   Unde mergeaţi, dacă îmi permiteţi să vă întreb?

–   D-apăi meream acasă, la noua mea casă. Mi s-o prăpădit nevasta de-un an şi-s amărât. Nu puteam ţine singur gospodăria la ţară, că dacă nu-i femeie te mănâncă purecii. Am luat în chirie o garsonieră la oraş, am găsit de lucru pe şantier şi merg înainte dacă asta o fost voia Domnului.

–   Poate la oraş e mai bine şi pentru fetiţă. Merge la şcoală, nu-i aşa?

–   Ştii ceva, domnule? Copchila asta nu-i a mea. Geaba vreţi să mi-o vârâţi pe gât.

–   Ea spune că-i sunteţi tată, vă cunoaşte, vorbeşte despre maică-sa, soţia dumneavoastră, a dat nume… De unde ar putea să ştie?

–   No, asta chiar nu-i treaba mea! O fi întrebat în sat.

–   Bine, dar o cunoaşteţi măcar? E din localitatea de unde sunteţi de fel?

–   Nu, domnule dragă, n-o cunosc, n-am văzut-o în viaţa mea.

–   Vă cred. şopti Marius, deşi era convins că cel din faţa lui minte.

Ieşiră din spital cu uşurare. Agitaţia cu asistenta căzută de la etaj bulversase totul.

Marius privi în urmă, spre geamul de la etajul cinci, chiar înainte de a urca în maşină. Ariela era acolo şi, când îl văzu, îi trimise bezele, ba chiar şi un sărut drăgălaş expediat din palma deschisă cu o răsuflare mai puternică. Radu o văzu şi el:

–   Chiar nu ia nimeni copilul de acolo? Deja a căzut cineva  pe fereastra aia! Ca să nu mai spun că e îngrozitor că o lasă să se uite la cadavru!

–   Cine i se poate împotrivi Arielei? întrebă Marius mai mult pentru sine.

În prima clipă oarecum liberă din acea zi de 16 iunie – ce i se părea la fel de lungă ca şi aceea prin care înotase Leopold Bloom, tastă pe telefon numărul Annei, dar ea avea aparatul închis. Marius bătu cu palma în volan; se afla într-o intersecţie, aşteptând culoarea verde. Anna, îi era dor de ea! Ar fi vrut s-o cheme să ia masa la un restaurant fără pretenţii, deşi avea nevoie mai mult să vorbească decât să mănânce. Mda, asta e!  Va intra în primul magazin, va lua cartofi prăjiţi şi cârnaţi si-i va mânca pe canapea cu o sticlă de bere, privind un meci. Dacă va mai putea urmări vreun meci, după nebunia prin care trecea de trei zile…

Exact atunci în mijlocul intersecţiei îşi făcu apariţia un poliţist cu fluierul în gură şi începu să dirijeze circulaţia care se desfăşura de altfel normal şi paşnic. În urma unor astfel de iniţiative intersecţiile se blochează iremediabil pe toată durata orei de vârf, ar fi gândit Marius, dacă nu ar fi fost atât de şocat de ceea ce vedea: poliţistul purta pantaloni şi cascheta regulamentară, dar avea bustul gol. Nu chiar gol: un frumos sutien negru cu dantele fine ca pentru un budoar îi trecea peste pieptul păros.

Fără să ţină cont de claxoanele maşinilor din spate, nici de semnele tot mai evidente ale poliţistului care-l îndemna să demareze, Marius se holbă la arătarea cu fluier şi caschetă. Nu se putea să nu-l vadă nimeni!

Într-un târziu ajunse acasă, în răcoarea iluzorie a propriului apartament. Faptul că putea închide uşa în urmă nu-i mai dădea sentimentul de siguranţă de altă dată. Iraţionalul cu umbrele sale terifiante se putea strecura înăuntru cu uşurinţă, trecând prin pereţi, prin ferestrele închise şi prin cutia lui craniană.

Lăsă pe masa din bucătărie plasa cu cele câteva cumpărături şi, chiar înainte de a-şi scoate blugii şi tricoul, puse la fiert un ibric mare pentru cafea. Porni din mers televizorul şi combina muzicală, aruncă de-a valma în maşina de spălat câteva haine şi, când toată aparatura zumzăia la datorie, se simţi cumva uşurat, de parcă tehnologia şi normalitatea ar fi putut ridica o stavilă între el şi…

Se aşeză în faţa calculatorului şi încercă să citească ştirile. Gândul i se întorcea constant la Anna. N-o găsise nici la redacţie, i se spusese că s-a învoit, fiindcă se simţea rău. Avea s-o mai sune încă o dată, aşa cam pe la nouă. Îşi prinse capul în palme. Se întrebă dacă auzise vreodată pe ai lui pomenind  despre cazuri de schizofrenie în familie. Nu, nu-şi amintea. Dar se mai putea baza el pe propriile amintiri când avea vedenii şi închipuiri? Cel mai bine ar fi fost să se relaxeze. Se trânti în pat şi luă cartea de pe perna de alături.

Citi preţ de câteva pagini cu nesaţ, apoi mintea lui începu să lucreze pe un plan secund şi se gândi că şi el este în derivă pe o plută de piatră ca Pedro Orce şi că va pluti, va pluti până când va eşua pe ţărmuri necunoscute. Sau până va întâlni ciclopii. Totuşi, „Pluta de piatră” nu era romanul său preferat: îi repeta la nesfârşit temerile. De ce se temea? „Cel mai probabil, de mine însumi!” Îşi zise cu dispreţ – „acolo sunt depozitate coşmarurile, fobiile, acolo zace înfăşurată în linţoliu moartea personală, primită la pachet de la naştere…” Da! Ştia de ce anume se temea exact în clipa aceea! De zâmbetul Arielei. Îl mai întâlnise undeva, dar unde? Şi atunci se ridică din pat repede şi simţi că pielea îi prinde chiciură. Se duse la bibliotecă şi extrase „Crimă şi pedeapsă”, o deschise spre sfârşit şi citi: Ariela era fetiţa din visul lui Svidrigailov, fetiţa de cinci ani, pură şi inocentă care te întâmpină dintr-o dată cu un surâs pervers de cocotă atotştiutoare. Dostoievski o cunoscuse, o întâlnise.

Şi se întrebă câţi o mai văzuseră aşa cum o vedea el în toată splendoarea ei sinistră.

***

Dimineaţa se trezi pe covoraşul din faţa bibliotecii înconjurat de cărţi şi bucăţele de hârtie folosite ca semn pentru împănat volumele acolo unde i se păruse că întrezăreşte referiri la… O luase razna aseară. Căldura, oboseala. Şi nu băuse decât cafea ieri!

Îşi fierse un ou şi gustă din salata de vinete pe care o cumpărase seara trecută. Era acră. Uitase s-o bage la frigider, fir-ar al dracu! Aruncă tot şi se simţi iar trist.

Se spălă pe dinţi, se bărbieri, se pieptănă. Era un băiat frumuşel îşi mărturisi nici nu ştia a câta oară, ceea ce nu explica indecizia fetelor. O prietenă din liceu îi spusese odată că nu-l place fiindcă priveşte prin ea. Ei, chiar presupunând că ea ar fi avut dreptate şi se comporta ca un rontgen, ce alt defect i-ar fi putut găsi?

Şi totuşi, pe Anna n-o putea citi, Anna era o enigmă; acesta să fi fost motivul pentru care se îndrăgostise de ea, motivul pentru care o iubea… nu, fără cuvinte mari, mai bine fără, hotărî înciudat. Cuvintele mari te rup de realitate chiar şi când exprimă adevărul.

Gândul la adevăr îi dădu o idee. Îl sună pe Radu şi-i ceru să-l învoiască. Nu-i spuse mai mult, dar ştia că nu va avea linişte până când nu-şi duce intenţia la capăt. Trebuia să ajungă într-un loc şi să se convingă dacă intuiţia lui fusese corectă sau nu. Urcă în Logan destul de bine dispus şi ieşi din oraş înainte ca soarele să prindă putere. Domnul Câmpeanu spunea că a luat microbuzul din halta Sântimbru. Acolo voia să ajungă.

Apropiindu-se, constată că trenul ucigaş dispăruse. Când opri maşina la umbra clădirii scorojite i se păru că peronul, casa de bilete şi împrejurimile sunt pustii. Câţiva porumbei ciuguleau de pe jos fărâmituri imaginare.

Marius se răsuci nedumerit. Unde era staţia de microbuz?

Se apropie de casa de bilete, citi programul şi bătu în gemuleţul închis. Îi deschise  o cucoană grăsuţă cu faţa lucioasă:

–   Da, domnu. La acceleratu’ de ora 10?

–   Aş dori să vă întreb ceva.

–   La birou’ de informaţii, pe stânga. Şi-i trânti geamul în faţă.

Marius se supuse cu resemnare fatalităţii birocratice. Dar ghişeul de la „Informaţii” era închis. Se întoarse la casierie.

–   Doamnă, dar e închis la informaţii.

–   Ei, da, aşa e, că Ancuţa mai întârzie. Zi ce doriţi? Vă dau să consultaţi un mers al trenurilor?

–   Vreau să ştiu de unde pot lua microbuzul spre Alba.

–   Din spatele gării, după depozit.

Şi geamul se trânti din nou. Marius descoperi depozitul şi, mai ales, ceea ce-l interesa de fapt: chioşcul de ziare.

Din fericire, vânzătoarea de aici era mai harnică decât Ancuţa de la informaţii. Deja îşi mătura trotuarul din faţă.

–   Sărut-mâna! o întâmpină Marius hotărât să fie agreabil.

–   Bună dimineaţa. Jurnalu?

–   Sunt de la televiziune. Aş dori să vă întreb ceva în legătură cu accidentul de tren.

Femeia îşi trecu mâna prin păr pentru orice eventualitate, deşi nu se vedea nicio cameră de filmat.

–   Da, domnu.

–   V-aş ruga să încercaţi să vă amintiţi ceva din ziua accidentului, chiar dinainte de accident.

–   Aşa.

–   A venit aici un bărbat între două vârste, cam ca la patruzeci şi cinci, cinzeci de ani, un pic mai înalt decât mine, cu păr şaten, bine făcut, bronzat. Mi se pare că purta o cămaşă albastru-deschis. V-a cerut să-i schimbaţi o hârtie de cincizeci de lei.

–   Da, dar a cumpărat şi-un Adevăru’.

–   Fantastică memorie aveţi! Bravo! Acum vă rog să mă urmăriţi cu atenţie. Cine-l însoţea pe bărbat?

–   Nimeni, era singur.

–   Dacă n-aţi văzut bine?

–   Am văzut bine, că ieşisem să stropesc pe jos cu apă că altfel se face praf şi eu inhalez tot, domnu, că deja am astmă, să ştiţi. Aşa că vă spun precis că era singur. L-am văzut când s-o urcat în microbuz, că numai ce sosise. Am auzit şi când o dat trenu în iei, da’ Dumnezo îi mare, şi-o făcut minuni şi uite că trăiesc.

–   Cine s-a mai urcat de aici?

–   Nimeni.

–   Nu era o fetiţă cu bărbatul acela? Poate nu v-aţi dat seama că era cu el.

–   N-am văzut nici un copil, domnule. Numa’ el s-o urcat, vă spun la sigur.

–   Vă mulţumesc din suflet. Daţi-mi un Jurnalul Naţional.

–   Am ţinut minte, vedeţi? Da’ nu filmaţi? Am ţinut minte că m-o uşurat de monede, că i-am dat bani cam mărunţi, da’ de! Asta-i marfa mea!

–   Sărut-mâna. Vă mulţumesc. Voi mai trece pe aici dacă mai am întrebări. Şi voi filma, desigur.

Sentimentul de triumf era atât de pregnant în interiorul său, încât Marius uită că i se adeverise o sumbră intuiţie.

Exact la intrarea în oraş mobilul îi sună în buzunar. Radu era, destul de agitat: că Flori era nervoasă rău din cauza absenţei lui. Că ar fi trebuit să fie plecaţi să filmeze o chestie nu se ştie unde pe coclauri, la o stână, unde un cioban murise înecat. Putea să ghicească cine era ciobanul? Dacă nu, îi spunea el. Dar Marius ghici: soţul femeii cu care vorbise ieri în salon. Da, da, da!!! Îi confirmă Radu surescitat. Ce naiba se întâmpla?

După această veste, nu se mai gândi la posibilele motive pentru care o fetiţă de 8 ani călătoreşte singură.

Abia când parcă în faţa spitalului se întrebă  de unde apăruse un copil în microbuz aşa din senin?

În lift, urcând spre etajul cinci lângă un bătrânel cu perfuzie şi o femeie dusă în cărucior, îi veni în minte unica soluţie posibilă: probabil era fetiţa şoferului mort. Ceilalţi pasageri erau în viaţă şi nimeni n-o recunoştea.

Coborî şi se îndreptă spre salonul 146, unde fusese ieri, recunoscător că nu fusese oprit până în acel moment. Totuşi nu înţelegea de ce Ariela pretindea că este fata lui Câmpeanu. În faţa uşii trase aer în piept şi ciocăni discret: doar era un salon de femei. Nu-i răspunse nimeni. Mai ciocăni o dată. Din interior nu se auzea nimic. Atunci deschise uşa încet de tot, cu prudenţă, convins că va auzi ţipătul indignat al cuiva care tocmai se îmbracă. Privi prin crăpătură. Salonul era gol. Deschise uşa larg şi păşi înăuntru. Pe patul de lângă fereastră stătea Ariela, dar nu păru să-l bage în seamă, era cu spatele.

Se opri convins că nu va putea înainta, că tălpile sale prinseseră cumva rădăcini în linoleumul tocit. Ariela părea să îngâne un cântec, dar Marius ştia că l-a simţit şi atunci o auzi, îi auzi vocea stranie, nu vocea de ieri, nu vocea firească, ci un glas matur, dar plin de nuanţe:

–   Încetează.

–   Ce? se bâlbâi el.

–   Nu mai răscoli. Lasă oamenii în pace. Ca să fie bine.

–   Tu nu eşti fetiţa domnului Câmpeanu.

–   Dar vreau să fiu.

–   Eşti fetiţa şoferului şi ai uitat din cauza şocului.

Din direcţia ei se auzi un chicotit.

–   Cine eşti?

Ariela se răsuci, îl privi pe sub gene, cochetă:

–   Cred că semănăm foarte mult, facem aceleaşi lucruri, avem aceleaşi pasiuni eu şi cu tine.

–   Ce vrei să spui?

–   Citim amândoi. Ştiu că îţi place să citeşti. Sunt şi eu un Cititor. Dar eu citesc în adâncimile din fiinţele vii.

Marius îşi simţi şuierul respiraţiei. Uşa rămăsese deschisă, dar pentru prima oară holul spitalului era învăluit în tăcere. Tocmai acum când ar fi vrut să audă glasurile interminabile de fiecare zi, uşile trântite, paşii târşiţi sau alergători.

–   Ai ştiut, tinere domn, fiindcă te-am ales.

Cu un efort de voinţă Marius dădu înapoi şi ieşi. Îi pulsau tâmplele ca în ziua când murise bunică-sa şi rămăsese singur la nouăsprezece ani. Doar că atunci înţelegea ceva, ştia ce i se întâmplă; în momentul când trecu pragul pe coridor, gata-gata să se împiedice, nici nu mai ştia de el, se simţea de parcă ar fi scăpat din infern. Dintr-un ochi al infernului deschis la întâmplare chiar acolo. Nu dorea decât să plece, să iasă la aer. Nimeri pe scări, coborî unul sau două etaje, nici nu ştia, ieşi într-un coridor, se rătăci pe o ramificaţie întunecoasă, i se părea că spitalul e pustiu, că nu are pe cine să întrebe unde este ieşirea. Chiar atunci se deschise o uşă pe care scria „Vestiar – Garderobă” şi o văzu pe doamna de ieri, pacienta cu soţul cioban. „Şi care a murit înecat”, se cutremură Marius încă o dată. O opri:

–   Plecaţi?

–   Mă duc şi eu acasă. zise ea evitându-i privirea.

–   Îmi pare rău, am auzit. Cum s-a întâmplat?  întrebă cu lipsa de milă a reporterului.

Femeia şovăi. Se frecă la ochi dornică să plângă:

–   Dumnezeu să-l ierte că mi-o fost bun bărbat, da’ iel mai bea. Mă gândesc c-a fi băut şi-a căzut, de s-o putut îneca în două deşte de apă din baltă. Soarta, domnule dragă!

Marius se rezemă de perete, iar văduva îngână un salut şi se îndepărtă. În mintea lui se legau informaţii mai noi şi mai vechi, senzaţii, impresii fugare. Când rezultatul i se înfăţişă, aproape fără să vrea îi zise femeii care ajunsese la zece paşi distanţă:

–   Dar dumneata ştiai că va muri, nu?

Ea tresări, se întoarse să-l privească şi plecă iuţind pasul.

Nu ştiu cât a mai stat acolo cu spatele lipit de zidul rece. Într-un târziu, mai calm, plecă.

Pe când a intrat în redacţie se făcuse patru, mai avea doar o oră de serviciu. Flori îi trânti pe birou un teanc de ştiri ce trebuiau redactate, cele de mai mică importanţă, cele de fapt divers, care s-au putut amâna.

Avea să stea târziu, devenise evident că avea de recuperat. Îl trecu un frison, probabil exageraseră cu aerul condiţionat. Sau poate era doar frica. În sinea lui putea să recunoască: îi fusese frică acolo în salon cu creatura aceea. Toţi vedeau în ea un copil nevinovat, o fetiţă drăgălaşă, de ce pentru el era cu totul altceva? Capacitatea sa de a vedea prin oameni? Nu, faptul că era intuitiv şi ştia puţină psihologie nu putea să justifice oroarea ce-l încerca la simpla vedere a fetiţei.

Nu va putea uita niciodată faţa aceea de copil privindu-l cu ochi de adult, gura mică vorbindu-i în fraze imposibile. Ceva nu era bine deloc cu Ariela. Cu toţii aveau în străfunduri o zonă fără nume, o zonă unde sălăşluieşte iraţionalul, magicul, dar la fetiţă acel Cineva fără chip ieşise deasupra. Ca o pată de întuneric ce se lăţeşte şi-i întunecă şi pe cei din jur…

I se păru – când privi pe fereastră – că oamenii pe stradă se mişcă greoi, e de la căldură, îşi zise, se mişcau cumva moale, dar şi în redacţie sunetele celor din jur veneau ca de la depărtare, de parcă ar fi călătorit printr-un mediu mai dens. Ridică ochii spre cer, spre seninul netulburat de unde se revărsa căldura infernală, însă văzu fundul unei mări, văzu peşti plutind somnoros, balene cu cozi plate bătând apa agale.

Când se făcuse cinci? Colegii plecau, iar el, în loc să scrie mai repede ce avea, stătuse cu ochii pe fereastră. Radu se opri în faţa biroului privindu-l compătimitor:

–   Ce faci, omule, pe unde-ai umblat?

–   Bine că te văd, să-ţi spun ce-am descoperit azi. E de necrezut.

–   Mariusică, tată, dacă vrei să auzi chestii incredibile, stai să-ţi spun eu. A murit ciobanul, da? Păi ăsta-i doar începutul. Una din femei, chiar pe când se pregăteau s-o externeze, a pierdut sarcina. Bărbatul cel tânăr, celălalt, nu domnu’ Câmpeanu, a lovit două asistente, dar se pare că face nişte crize ciudate. Încă nu sunt siguri dacă este epilepsie. Iar marea vedetă care dansează duminica topless are erupţii cutanate pe tot corpul şi înjură personalul medical în gura mare, că zice c-a luat boala în spital. Ce părere ai?

–   Radu, am fost la Sântimbru, de unde zicea Câmpeanu c-a urcat în microbuz. Vânzătoarea de la chioşcul de ziare, cea care îi schimbase banii, susţine că era singur, că n-avea nici un copil cu el. Ţie nu-ţi pare ciudată Ariela?

–   Poate n-a văzut bine, trebuie să fie o explicaţie. Fetiţa aia nu minte. Păcat că taică-său s-a lovit la cap… Deşi… uneori şi mie mi s-a părut că ar cunoaşte-o pe copilă. Mai stai? Hai, te las, am invitat-o pe Corina să mâncăm în oraş. Să ai spor! Nu sta prea mult că nu-ţi face nimeni statuie.

Nu, nu intenţiona să stea foarte mult. Mai bine venea dimineaţa mai devreme. Totuşi se strădui să formuleze fraze clare, să scrie inspirat, deşi avea senzaţia că mintea lui rula pe un program independent şi nu-l mai asculta. Numai în momentul când se întrerupse curentul realiză că afară se întunecase. De fapt nu ar fi trebuit să fie noapte, dar se apropia o furtună. Un nor vineţiu naviga peste ceea ce fusese un apus limpede în culori aurii.

Fără curent nu mai era nimic de făcut. Îşi încuie biroul,  salută portarul şi ieşi afară în parcare exact când primii stropi cădeau calzi şi lunguieţi pe asfaltul încins de parcă ar fi fost nişte boabe de strugure zemos aruncate de la balcon. Alergă până la maşină, deschise portbagajul şi trânti înăuntru cutia cu documente pe care avea de gând să le studieze de dimineaţă. Ploaia se intensifica. Se aplecă să potrivească acel covoraş enervant care aluneca şi bloca uneori uşa, apoi închise portbagajul.

În faţa portierei se căută în buzunarul cămăşii, unde pusese cheile, numai că lipseau. Ce naiba, doar mai înainte le avusese în mână! Se pipăi peste toate buzunarele. Nici urmă de chei. Se întoarse în spate. Pe jos nu-i căzuseră. Căzuseră în portbagaj, întrucât dacă un lucru poate merge rău, atunci va merge. Se simţi inundat de un val de furie lichidă care i se răspândi cu grăbire până la cea mai îndepărtată extremitate. Celălalt set de chei era acasă. Din fericire cheia de la apartament o avea separat, pe inelul  cu cheile biroului. Va merge pe jos, singing in the rain, exact asta-i lipsea, fir-ar al dracu, dar aşa-i trebuia dacă era bleg!

Izbi roata cu piciorul ca să-şi domolească ariciul de nervi din stomac. Era deja prea ud ca să mai merite să se ferească. Şi nici nu-i mai păsa că e ridicol. Avea să meargă pe jos până acasă, ce dacă locuia taman în cealaltă parte a oraşului?

Porni voiniceşte, cu toate că simţea hainele reci pe el, porni cu apa şiroind pe umeri. Încercă să fluiere, dar îşi zise încercând să se amuze că s-ar putea să se înece! Norul se vărsa deasupra oraşului ca spintecat. Perdele de ploaie băteau în clădiri, perdele căzând oblic, ca săgeţile. Deodată iluminatul stradal muri. Marius se opri cu un picior în aer. Doamne! Cum putea fi atât de întuneric? Rămase o clipă aşa, aşteptând să i se obişnuiască ochii. Abia distingea silueta clădirilor în bezna îmbibată ca buretele. Mai înaintă pieptiş cale de două străzi şi se pregăti s-o ia în jos pe lângă Liceul de Arte, când constată cu surprindere că Liceul nu era unde s-ar fi aşteptat să-l găsească. Se învârti dezorientat. Probabil apucase pe vreo alee paralelă, fără să bage de seamă. Se întoarse în direcţia de unde i se părea că venise. Dar oare de acolo venise? Nu, n-ar fi putut să bage mâna în foc! Trebuia să ajungă la statuia lui Mihai Viteazul. La o intersecţie observă că un canal dădea pe dinafară şi nivelul apei ajungea la glezne. Ocoli zona numai un pic. Rău a făcut! Acum chiar nu ştia unde este. „Ce mama mă-sii!” îşi zise intrigat. Puse mâna streaşină la ochi de parcă s-ar fi apărat de soare. I se părea că e pe o străduţă cu case vechi, cu ferestre oblonite şi porţi înalte, cu zăvoare. Unde nimerise? Ploaia cădea fără încetare, apa creştea pe stradă, se auzeau din toate direcţiile pârâie care se revărsau pe trotuare. Merse la noroc înainte. Strada cobora spre stânga. Oare ducea spre gară? Dacă cobora din cetate, înseamnă că era în direcţia bună, spre casă, deşi nu recunoştea nimic. La un moment dat i se păru că aude clipocind un pas străin în spatele său. Se întoarse scuturat de un frison, dar ce să vadă prin peretele apă? Atât cât percepea la un metru de el, avea senzaţia că arhitectura caselor e bizară, dar poate i se părea. „Parcă aş fi într-unul din oraşele invizibile! Zoe, Zenobia, Zobeide, sau Zair, oraşul trecutului. Sau Tecla”.

Acum auzi clar, în ciuda vuietului ploii, al apelor curgând la vale, auzi nu doar cu urechile, ci şi cu omoplaţii, cu ceafa, cu palmele – un chicotit venind din spate. Grăbi pasul ruşinat în sinea lui de spaima ce-i strânse viscerele. Strada cobora şi apele se repezeau în jos şi din urmă i se părea că vine un val tot mai mare. Deodată văzu cu groază drept în faţă că apele se învârteau inel prăbuşindu-se în gura unui puţ negru.

Se agăţă de peretele casei de lângă el, dar avu teribila senzaţie că toată strada se înclină  şi că va cădea negreşit în scurgerea monstruoasă, în gaura neagră lichidă.

Atunci simţi o respiraţie chiar lângă ureche. I se zbârli părul, fiindcă ştia, simţea prin toate fibrele corpului că ştie cine e lângă el.

–   Vrei să vorbim?

Marius închise ochii strâns şi se ţinu cu unghiile de peretele casei. Ceea ce auzea, ceea ce văzuse nu exista, aşa cum nu există molii uriaşe sau poliţişti cu sutien sau peşti în văzduh. Nu există!

–   Dacă eşti de acord să tragi o carte, îţi spun pe unde s-o iei.

–   Pleacă de-aici!

–   Dar nu trebuie decât să tragi o carte, atât.

Deschise ochii. Ariela avea o voce blândă, ca o femeie seara, înainte de culcare. Pe ea n-o atingea ploaia. Ţinea în mânuţe un pachet de cărţi şi Marius trase. I-o dădu fără să privească.

–   Îmi pare rău. suspină fetiţa. E Turnul. Ştiu că în capul tău sunt altfel de cărţi, Cititorule, dar se pot spune poveşti şi cu cele ca acestea.

–   „Castelul destinelor încrucişate”. îşi aminti ca din timpuri de mult apuse.

–   Ei, vezi? Şi acum porneşte degrabă prin gangul din stânga ta ca să ajungem acasă.

Gangul era ca Strada Îngustă din Sibiu. La capătul celălalt ploaia se oprise. Marius ar fi privit în sus dacă ar fi avut curaj, dar se mulţumi să constate că era pe aleea dintre blocuri, la el în cartier. Asta da magie, fiindcă nu exista un astfel de drum în realitate, însă tot era mai bine decât s-o sfârşească prăbuşindu-se în puţul din centrul Oraşului Fantomă. Păşi repede şi tăcut până la uşa apartamentului. Se căută de chei, dar Ariela împinse uşa cu cotul şi deschise.

–   E plăcut aici la tine, eşti un tip ordonat, deşi ai atât de multe cărţi. Schimbă-te de hainele ude, avem de vorbit.

În ciuda situaţiei extraordinare, Marius simţi dorinţa să bea o cafea. Una mare şi fierbinte. Puse ibricul pe aragaz şi se întoarse în cameră. Ariela stătea cuminte în fotoliu. O privi direct, sub lumina becului nu era decât un copil. Sau…?

–   Cine eşti tu?

–   Dacă ar fi să folosesc un cuvânt care ştiu că-ţi place mult, aş spune că sunt „o entitate”. Dar adevărul este că „sunt un cercetător al răului”; recunoşti fraza asta, Cititorule?

–   Nu.

–   Aşa se recomanda Fernando Vidal.

–   Tot nu ştiu cine sau ce eşti.

–   Cred că cel mai mult îmi place la tine curiozitatea. Pentru că şi eu sunt curioasă. E unicul lucru pe care-l pot simţi. Trebuie să aflu pentru că eu trebuie să ştiu totul.

–   Deci eşti o entitate extraterestră.

–   Şi extraterestră, da. Numai că sunt de atât timp aici, încât mă poţi considera de-a voastră. De când s-a răspândit „boala numită viaţă” am mult de cercetat. De ce zâmbeşti?

–   Îmi vorbeşti numai în citate? Înţeleg că te ocupi cu împrăştierea răului. Nu mă pot abţine să nu mă gândesc la faptul că dacă tu nu ai fi fost în microbuz nu se întâmpla nimic… Nu mureau oameni.

–   Dar n-au murit! Da, te referi la şofer. A fost alegerea lui, să ştii. Am toată admiraţia pentru el.

–   Deci tu ucizi.

–   Nu. Eu le ofer oamenilor posibilitatea să aleagă. Dacă ei aleg răul nu e vina mea.

–   Şi când hotărăşti că e necesar să ucizi?

–   Saramago al vostru a spus că atunci când „ e deja mort ceea ce e încă viu” şi avea dreptate, să ştii.

–   Eşti alunecoasă, ca orice demon.

–   Oh, nu sunt un demon. Îţi fierbe apa de cafea.

Marius se întoarse cu ceaşca în mână. Dacă era o halucinaţie, era una dintre cele mai interesante. Trebuia s-o exploateze. Ariela privea rafturile cu cărţi. Se întoarse spre el:

–   Ştii de ce nu te plac fetele? Pentru că eşti incapabil să li te dedici total. Nu, nu o viaţă întreagă, asta chiar numai în cărţi se poate, dar măcar aşa, la început, în nebunia primului an. Tu şi atunci ţi-ai lua pauze de citit. Faci parte din categoria lui Proust, a celor care „nu iubesc femeile, ci doar zorii a căror roşeaţă se răsfrânge pe obrajii lor”.

–   N-am reuşit să aflu nimic despre tine, Ariela.

–   Nu trebuie destăinuite toate tainele. Să lăsăm şi lucruri nespuse. Totuşi, îmi place că întrebi. Cei mai mulţi dintre semenii tăi preferă să nu ştie. Preferă să nu vadă.

–   Şi crezi că eu văd?

–   Ca să vezi cu adevărat ar trebui să orbeşti. Un anume fel de orbire. Ca să vezi în depărtări, ridici ochii din pământ, pierzi din atenţie lucruri apropiate. Ca să vezi în ansamblu, trebuie să te ridici la înălţime. E necesară un fel de orbire pentru faptele mărunte spre a putea surprinde esenţa.

–   Vieţile noastre sunt făcute din fapte mărunte. Pentru asta trăim.

–   Singurul lucru pentru care ar trebui să trăiţi este globul strălucitor ce rămâne din voi după ce muriţi, conştiinţa.

Marius bău din cană. Ar fi fost momentul să se culce. „Filosofia nu face adepţii”, nu? zâmbi în sinea lui. Dar o prinsese cu minciuna:

–   Spui că n-a murit decât şoferul.

–   Da.

–   Şi ciobanul? Soţul femeii din microbuz? N-are legătură cu tine? Mi-e greu să cred.

–   Nevastă-sa mi l-a dat, crede-mă. A preferat să moară el în locul ei.

–   Acestea sunt alegerile pe care îi pui să le facă?

–   Sunt foarte interesante.

–   Deci există oameni care mor absolut întâmplător?

–   Vai, dar nimic nu este întâmplător. „Lucrurile din care este alcătuită lumea constituie un întreg”, n-ai citit? Accidentul de microbuz s-a petrecut din cauza domnului Câmpeanu. Avea bani mărunţi în buzunar, ţi-aminteşti? Se scotocea în buzunare, iar şoferul îl aştepta cu biletul în mână, în loc să fie atent la calea ferată.

–   E totul un haos.

–   Aşa pare de aici de jos, recunosc. Şi ce ai tu împotriva haosului? Haosul este ordinea unui nivel superior, este ordinea unui sistem mai complex.

–   Vreau să mă culc. Ar fi momentul să dispari şi să nu te mai întorci niciodată.

–   Dar asta nu se poate. M-ai văzut.

–   Şi ce dacă?

–   Va trebui să mai tragi o carte.

–   Termină cu prostiile!

–   Haide, n-ai încotro. Aşa, bravo! Ia să vedem. Ai tras Judecata, dragă Marius. Este momentul să faci şi tu o alegere.

–   Vreau să pleci.

–   Ştii bine că nu se mai poate.

Şi Ariela râse cumva anume.

–   Iată alegerile tale, Cititorule: Ai două variante: tu şi Radu sunteţi la nunta fiicei primarului. Veţi sta acolo până târziu, veţi filma, veţi bea, veţi dansa şi iar veţi filma. Flori n-o să te sune, fiindcă va trimite pe altcineva la accidentul de microbuz. Viaţa ta va decurge normal, aşa cum doreşti. Te vei însura cu Anna. Veţi fi fericiţi. Dar numai un an. Ea va muri din cauza unei tumori. A doua variantă: tu şi Radu sunteţi la nunta fiicei primarului. Primeşti telefonul de la Flori şi plecaţi spre accidentul de microbuz. Veţi avea voi înşivă un accident pe drum şi vei muri. Vei muri ca Joseph Knecht, m-am gândit că îţi va mângâia orgoliul de cititor. Dar Anna va trăi şi va fi bine, nu se va îmbolnăvi niciodată. Alege!

–   Te joci cu mine? Cine eşti tu?

Ariela trase la întâmplare o carte din pachet şi i-o arătă: era Moartea.

Şi Marius alese.

***

–   Fantastic! Aţi văzut? Dubiţa televiziunii a căzut de pe pod. A evitat o fetiţă care a sărit fix în faţă, ce făcea ea singură pe pod? Cred c-a vrut să treacă în partea cealaltă, şoferul o smucit de volan, a rupt parapetul şi uite! Probabil că se grăbeau să filmeze c-a dat trenu peste un microbuz.

–   Sunaţi la salvare! Aveţi telefon?

–   A sunat soţia din casă. Dar au căzut de sus, de la înălţime şi maşina s-a şi scufundat. Blestemat lac îi Tăuşoru ăsta! N-are fund. Înghite tot, nu se mai vede urmă de maşină.

–   Se-aud sirenele. Vin pompierii. Mare minune să-i mai găsească vii!