La Timișoara, printre atâtea întâmplări valoroase, am fost martorul unui moment special. Ziua a doua a sesiunii Helion se deschidea cu prezentarea unor filme de scurt metraj, realizate de Adrian Chifu. Mărturisesc că în sinea mea am acordat prea puține șanse acestui punct al programului. Sunt participant prea vechi la tot felul de întâlniri, reuniuni, simpozioane, congrese și așa mai departe, sefistice sau nu, ca să nu știu că o prezentare fixată la zece dimineața, după o „seară festivă” care s-a prelungit după miezul nopții, e pe jumătate condamnată să se desfășoare fără public.

O a doua mărturisire sub semnul pocăinței este aceea că am luat invitația de cu seară a gazdelor – „veniți să vedeți niște filme deosebite”, cu o bună doză scepticism și convingerea că aprecierea face parte din munca de relații cu publicul care se desfășoară cu asemenea ocazii. Am văzut multe scurtmetraje realizate cu posibilități financiare modeste. Dar, mai grav, am văzut cel puțin tot atâtea care sufereau de modestie la nivelul imaginației. Ori al simțului artistic. Ori, în general, al talentului. Filmulețe urmărite cu bunăvoință de către cei prezenți, marcate fie de căscaturi mai mult sau mai puțin discrete, fie de comentarii ilare (șoptite sau nu), fie de chicote înăbușite. Totul se termină cu un oftat de ușurare, câteva aplauze și remarca mobilizatoare „e de-al nostru, trebuie încurajat”.

Ce înseamnă prejudecata… Nu mi-am luat sacul cu mine la pomul lăudat din livada Helion și rău am făcut. Printr-un inexplicabil fenomen (să fi fost o premoniție colectivă?), „sala de proiecție” era plină la ora prezentării lui Adrian Chifu. Am urmărit toți cu maximă atenție filmele timișoreanului și la sfârșit am aplaudat din toată inima. Aplauzele sincere, spre deosebire de cele convenționale, îl bucură și pe spectator, alături de actor.

Articolul de față nu este o cronică de film. Nu veți afla aici nici subiectul și nici predicatul filmelor lui Chifu, iar cât privește detaliile tehnice, cu atât mai puțin. Voi spune doar că ele ne-au uimit și ne-au încântat, că le-am urmărit cu răsuflarea tăiată și că le vom posta curând pe acest site, pentru a împărtăși cu dumneavoastră bucuria (re)descoperirii unui artist, învăluit în haloul lucrărilor sale. Chiar și în ciuda faptului că, așa cum se întâmplă în lumea largă a internetului, le veți depista poate și pe acestea pe youtube, ori mai știu eu unde, într-o puzderie de atâtea altele, captive într-un anonimat multicolor, ca un talcioc văzut din elicopter.

Dacă în timpul proiecției n-a răsunat niciun comentariu în sală, la sfârșit câteva întrebări i-au fost puse totuși lui Adrian Chifu. Ce softuri a folosit pentru editarea imaginii ori pentru muzică (și aceasta cu totul specială, dezvăluind un compozitor sensibil), la cât s-a ridicat bugetul, care-i sunt planurile de viitor (ce ne pricepem și noi, sefiștii, să întrebăm, deh…) Omul cu filmele a răspuns modest, mărturisind o tehnologie deloc extraordinară, un buget inexistent și planuri de viitor vagi. „Le fac din plăcere” a fost laitmotivul timidei sale confesiuni. Un profesionist l-a avertizat pertinent că dacă vrea să treacă de la stadiul de amator talentat, care „le face din plăcere”, la performanță, va trebui să-și schimbe complet viața, să aloce tot mai puțin timp actualei sale profesiuni (nimic de-a face cu filmul sau muzica) și să se dedice complet artei sale, chiar dacă bascularea l-ar forța la sacrificii lumești.

Mă-ntreb despre ce performanță ar fi mai bine să fie vorba. Așa cum o vedem noi acum, ea subsumează succesul de amploare, recunoașterea internațională, câștigul consistent. Mi s-a părut că lui Adrian Chifu prea puțin i-ar păsa de toate astea, ca să nu folosesc o expresie mai plastică, amintind de un fâlfâit… E ca un izvor care curge și nu se gândește să-și capteze apele la nivel industrial. Face lucruri în care crede, care-i plac, pe care le împărtășește oamenilor din jurul său, bucuria sa intră în rezonanță cu bucuria celorlalți. Se regăsește în ce face, se redescoperă și se reinventează, cu fiecare imagine ori sunet. Asta nu este, în sine, performanță? Câți dintre noi o putem atinge? Câți știm, de fapt, cine suntem?

Dănuț Ungureanu