Nu pentru prima dată, şi, cu siguranţă, nici pentru ultima, SRSFF publica în ianuarie texte de ficţiune speculativă din spaţiul nonanglofon. De acea dată, din Croaţia. Am fost cadorisiţi cu trei astfel de povestiri. Promiţând, undeva, cândva, că le vom „preţălui” într-un articol aparte, pentru a vedea dacă textele cu pricina sunt pe măsura celor ce se publică la noi, iată-ne ţinându-ne de cuvânt. Las cititorilor mei libertatea de a pune sau nu, pe undeva, pe ici-pe colea, şi nişte ghilimele.

Pe 3 ianuarie, apare la rubrica de proză găzduită de locaţia web a Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy povestirea scurtă „Zi de zi”, de Ed Barol. În nici 1500 de cuvinte, autorul reuşeşte să pună în evidenţă contururile unei lumi decrepite, distopizate, în care Pământul s-a transformat într-un fel de azil-orfelinat, destinat numai persoanelor devenite nefolositoare corporaţiilor interplanetare risipite prin sistemul solar şi copiilor abandonaţi ai acestor declasaţi. Oamenii trăiesc colectând şi vânzând deşeuri. Mai pe şleau, caută prin gunoaiele aruncate de alţii pe Pământul abandonat, îşi însuşesc ilegal câte ceva şi vând unor companii care colectează astfel de materiale. Grupul e pestriţ şi, tocmai de aceea, pitoresc. Pasha e un bătrân miner din Norul lui Oort, trimis la un sanatoriu pentru pensionari botezat pompos „Institutul pentru o vârstă de aur demnă”, care se dovedeşte însă un fel de lagăr de exterminare. Bătrânul miner, înţelegând repede, fuge fără să privească înapoi. Gray e o altă victimă a destinului şi a corporaţiilor care au falimentat firma de la care acesta îşi lua pensia. Nu îndeajuns încercat de soartă prin pierderea veniturilor, i se îmbolnăveşte grav şi soţia. Tratarea bolii, una nouă, neacoperită de asigurare, îl costă casa. În final, Gray, omul de ştiinţă, devine un paria, nevoit să trăiască din furtişaguri de ambalaje. Boogie e un copil abandonat, fost sclav într-un abator, eliberat de inspectorii de muncă şi crescut de cei doi. Lor li se alătură, în chiar momentul radiografierii pe care ne-o oferă povestirea, Kooky, un puşti abandonat, în vârstă de zece ani.

Textul e departe de a fi unul slab. În puţine cuvinte, Ed Barol inventează o lume aspră, sfărâmată, în care oamenii reuşesc însă să supravieţuiască în ciuda concurenţei dure. Esenţa supravieţuirii este chiar grupul, în care fiecare are rolul său, grup ţinut laolaltă de relaţiile dintre indivizi, pe care autorul le tuşează iute, dar cât se poate de inteligibil. Nu cred că greşesc spunând că textul e un model de povestire scurtă.

Sunt în acelaşi timp surprins de comentariile deloc elogioase ale câtorva cititori, şi mai ales de faptul că însăşi traducătoarea Adina Barvinschi apreciază textul ca fiind „mai degraba un soi de portret decat o povestire cu tot ce ii trebuie (intriga, conflicte, aventuri…)”. Este un portret. Un portret bine schiţat al personajului central – lumea decăzută a viitorului. Şi nu-i lipseşte nimic, chiar nimic, pentru a fi, în ciuda scurtimii sale, o povestire absolut remarcabilă.

„O seară la cefenea, cu Lydia-n gând” este cea de-a doua povestire croată a lunii ianuarie, apărută la două zile după cea sus-pomenită. Autorul ei, Aleksandar Žiljak, reuşeşte, iată, într-o povestire scurtă (mai puţin de 7500 de cuvinte), să lege laolaltă câteva din temele şi ideile importante ale genului science fiction. Regăsim astfel în text lumea caracteristică cyberpunk, în care comunicaţiile au devenit extrem de integrate societăţii, iar personalitatea se poate transfera pe suport informatic, pentru a fi apoi iarăşi depusă într-un corp biologic, lume folosită ca fundal pentru evoluţia unor ciudate personaje extraterestre (tema contactului), ajunse pe Terra prin mijlocirea unei cabine de teleportare (ideea călătoriilor interstelare). Fără a dilua foarte mult povestea, autorul recurge la capcana pornografică, dezvăluind că alienii vin pe Pământ ca turişti sexuali, iar cabina de teleportare e ascunsă în budoarul frumoasei pământence Lydia. Scriitura alertă, explicită, îmbracă o intrigă împrumutată din teoria conspiraţiei OZN, pe care autorul reuşeşte s-o credibilizeze suficient pentru a se constitui ca liant între extravaganta lume ficţională a viitorului şi prezentul nostru cel atât de zbuciumat.

În ciuda evidentei elaborări, textul nu are o „voce” a sa, care să te facă să nu-l uiţi pentru tot restul vieţii. Însă, dacă aşa arată o povestire SF croată „de pluton”, nu pot decât să-i invidiez pe cititorii croaţi.

La 11 ianuarie, întregind tripleta croată, SRSFF ne dă iarăşi prilejul să citim un text semnat de Ed Barol: „Bărbatul numit Tăcere”. Povestirea este una greu de încadrat. Atmosfera ei mi-a amintit de „Picnic la marginea drumului” a fraţilor Strugaţki şi de „Mutu’ prostu’, câinele nostru”, a lui Cristian Tudor Popescu.

Oferindu-se drept cobai pentru testarea unor medicamente, mama lui Miller va naşte un copil ieşti din comun. Strania însuşire de a opri din funcţionare orice aparat electric nu-l va părăsi niciodată. Ed Barol ne arată astfel că ştie cum se construiesc personajele acelea nevoite să se izoleze de societate, numai pentru motivul că sunt… altfel. Galeria acestui tip caracterial în science fiction este ilustră. Îmi vine la repezeală în minte Catârul din ciclul asimovian al Fundaţiei, sau Maimuţica, fiica lui Redrick, din „Picnic la marginea drumului”. Mi s-a părut însă că, motivaţional, Miller se apropie mai mult de Mutulică, eroul central din povestirea lui Cristian Tudor Popescu menţionată mai sus, apărută în volumul „Planetarium”, la Editura Albatros, în 1987.

Interzis în oraşe, unde întrerupea funcţionarea tuturor aparatelor electrice, bătrânul Miller este până la urmă integrat de societate într-un mod neaşteptat: ferma sa devine locul de întâlnire al gangsterilor din oraş, care sunt astfel siguri că nu sunt ascultaţi cu niciun fel de echipament, inclusiv cele funcţionând pe baterii.

Chiar dacă traducerile povestirilor lui Ed Barol mai puteau fi lucrate, după cum susţinea (fără o argumentaţie consisentă) unul dintre cititori, găsim că străduinţa Adinei Barvinschi merită aprecierea noastră. Mulţumim Antuzei Genescu pentru tălmăcirea lui Aleksandar Žiljak.

În locul altei concluzii, m-aş hazarda să afirm că, dacă acestea sunt povestirile cele mai bune ale fantascienzei croate, ele sunt comparabile ca valoare cu suratele lor de pe la noi. Dacă însă acestea sunt texte de nivel mediu, mă tem că mai avem mult de muncă până să atingem şi noi mediana croată… Dacă SRSFF ne va mai oferi astfel de traduceri, avem şanse să ne facem o idee. Spre binele nostru. Lectura acestui gen de texte rămâne, în orice caz, o experienţă absolut pozitivă.

Textul Tripleta croată a fost publicat cu permisiunea autorului.