Ne-am primit ordinele în modul obişnuit, printr-o mică folie de plastic pe care scria un singur cuvânt:

„Activat”.

Ne-am întrerupt activităţile pe care le făceam şi ne-am îndreptat spre dormitoare.

În fiecare cameră se afla o cuşetă cocon în care ne petreceam cea mai mare parte din viaţă.

M-am aşezat într-a mea şi conectorul din ceafă a făcut contact cu reţeaua informaţională a cuşetei. O serie de instrucţiuni au trecut direct în cipul implantat la baza craniului. Următoarele ore le-am petrecut în cuşetă, odihnindu-mă, procesând informaţiile primite, pregătindu-mă pentru misiunea ce-mi fusese încredinţată.

O misiune aproape sinicigaşă, cele pentru noi erau de obicei sinucigaşe. Dacă aş fi fost capabil de sentimente, poate mi-ar fi fost frică, dar eram ce eram şi factorul de supravieţuire era doar încă un factor în ecuaţia complexă care era misiunea.

Pactul Pan-Asiatic câştigase încă un război economic şi urmau să se ocupe de „economizarea” părţii nordice a oceanului Pacific. La care se adăuga şi proiectul de modernizare a coloniilor lunare, pe care Pactul Pan-Asiatic îl controla deja. Asta însemna, odată şi pentru totdeauna, chiar şi pentru un orb, că pactul urma să controleze dezvoltarea globală în următorul secol. Vechile puteri îşi trăiau ultimele momente.

Aşa că ceva trebuia făcut. Ordine venite de sus, de la cele mai înalte nivele ale Alianţei făcuseră să fim activaţi.

Sistemele cuşetei mă alimentară şi mă pregătiră pentru misiune. În următoarele ore tehnicienii intrară în dormitorul meu, asigurându-se că sistemele mele cibernetice funcţionau la capacitatea optimă. De fapt se asigurau că aveam să urmez ordinele, că nu exista vre-o posibilitate ca partea mea umană să se opună controlului cipurilor şi ordinelor pe care mi le scriau superiorii mei direct în creier. Când am ieşit din cuşetă mi-am îmbrăcat costumul de zbor. Sute de senzori şi linii de interfaţă controlate de cea mai mică mişcare a muşchilor mei sau de interfaţa celebrală s-au trezit la viaţă.

Am deschis uşa şi am părăsit dormitorul, îndreptându-mă către hangare. Trecând prin coridoare am văzut alţi patru piloţi mergând în aceeaşi direcţie. Fusesem în aceeaşi clasă de aceea îi recunoşteam, dar nu însemna nimic pentru noi, roboţii umani.

Noi nu fuseserăm creaţi ca să trăim o viaţă de om, fuseserăm creaţi pentru un singur motiv – să fim arme perfecte. Pentru un nou secol, pentru un nou tip de război. Unul care nu lasă inamici în viaţă. Unul în care o singură persoană poate schimba soarta lumii.

Maşinile, fie că sunt elicoptere, tancuri, submarine sau avioane îşi fac treaba, dar omul din spatele lor este mintea care le controlează. Toate testele efectuate cu inteligenţe robotice eşuaseră împotriva adversarilor umani, maşinile încă nu reuşeau să prezică inventivitatea şi improvizaţia umană. Aşa că aveau nevoie de noi.

Aparatele noastre de zbor ne aşeptau, încărcate, pregătite de zbor.

Cupola se deschise lăsându-mă să intru. Apoi fu ridicată pe braţe mecanice înăuntrul aparatului. Odată ce se închise masca de gaze se aşeză peste faţă, atmosfera din cabină se schimbă, umplându-se cu un gaz special, care-mi permitea să fac lucruri imposibil pentru alţi piloţi. Zeci de cabluri de interfaţă se lipiră de costum şi intrară în comunicare directă cu aeronava.

Aparatele electronice discutau cu viteza luminii şi lentilele de contact revărsau informaţii. Despre starea aeronavei, despre starea armelor de la bord, despre sistemele electronice. Şi mai ales despre încărcătura specială pe care o purtam la bord.

Controlul se făcea cu ajutorul impulsurilor de la creier şi mişcări imperceptibile ale muşchilor. Lentilele de contact funcţionau ca un HUD, mult mai avansat decât un HUD normal, şi care trimiteau atâtea informaţii încât o minte neantrenată ar fi înnebunit. Ne luase cinci ani de antrenamente şi cipuri de control speciale ca să le putem folosi.

Primii ultimele instrucţiuni. Regiunea care era ţinta mea se contura în roşu.

Mişcai uşor degetele şi aeronava se ridică de la sol pe patru motoare puternice.

Odată ce ne ridicarăm la distanţă de câteva sute de metri toate sistemele se activară ca urmare a altei comenzi dată prin intermediul interfeţei.

Mii de circuite cameleonice ce formau pielea aeronavei se activară, nu numai că o făceau aproape invizibilă la radar, dar producea un câmp electromagnetic în tot spectrul astfel încât şi dacă cineva reuşea cumva, sau prin noroc chior, să ne prindă în vizor avea prea puţine şanse să menţină ţinta. Aceeaşi piele urma să ne salveze viaţa în caz că eram loviţi de arme laser, gradul ei de reflecţie fiind extreme de ridicat.

Alt sistem se activă, creeând o bulă de emisie plasmatică. Emisia ardea aerul în jur, permiţându-ne să atingem viteze incredibile. Costumele noastre şi atmosefera cabinei ne protejau de forţele gravitaţionale, în consecinţă puteam să ne mişcăm la viteze care înşelau senzorii orbitali.

Alte comenzi şi întreaga energie se revărsă în motoarele principale. Aeronava ţâşni ca o săgeată pe cer.

Traseul pe care-l calculasem mă ducea aproape de sol, în raza de acţiune a lansatoarelor individuale sol-aer sau a tunurilor antiaeriene ultrarapide, dar microcircuitele care acopereau pielea puteau să fenteze lumina. Şi mă încredeam în ele. Cu ochiul liber eram ca o distorsiune a aerului. Nimic mai mult.

Cât timp zburam, datele se scurgeau în creierul meu. Traiectorii, vectori de împrăştiere, sisteme de apărare, poziţionarea sateliţior. Balizele a zeci de avioane împănau harta din capul meu.

Toate trebuiau luate în considerare.

De două ori în scurtul timp de la plecare am fost pe punctul de a fi detectat dar mi-am pierdut urma lăsându-i cu ochii în soare.

Şi mă aflam în apropierea primei ţinte.

Lentila de contact mă preveni, două urme de rachete ultrarapide cu rază scurtă de acţiune dar extrem de eficiente se apropiau. Mişcai necontrolat aparatul ducându-l la limita rezistenţei, scăpai de ele.

Nevoit să reduc viteza pentru a elibera încărcăturile de luptă, m-am apropiat de sol. Am eliberat o serie de mici sonde protejate de baloane gonflabile. O dată ce se ciocniră cu solul, baloanele se dezumflară şi sodele transmiseră sute de viruşi inundând reţelele fără fir din jur, transmiţându-se rapid din reţea locală în reţea locală. Urmau să se autodistrugă în cinci minute, nelăsând nicio urmă a prezenţei lor. Timp destul însă încât să disturbe comunicaţiile pe o largă zonă.

Şi să-mi dea mie timp să lansez zece canistre din locaşurile bombelor.

Mă ridicasem din nou. Pentru un moment, paraşute se deschiseră încetinind automat coborârea bombelor. Dându-le timp sutelor de cărăbuşi dinăuntru să se împrăştie. În micile cipuri implantate pe spatele lor, insectele biologice aveau un anumit program, care le ghida traiectoria clar. Fiecare gândac avea o autonomie aproximativă de cinci-şase sute de kilometri. Purtând în burta lui o biotoxină ucigătoare.

Cu o perioadă de incubare de o singură zi şi o rată de ucidere de 90%, virusul era deversat la ţintă de către cărăbuşi. Fiecare dintre gândacii lansaţi de mine putea infecta o populaţie de zeci de mii de oameni, cu posibilitatea de-a infecta alte sute de mii.

Aceelerai brusc ca să ajung la al doilea punct de lansare. Aici am trimis o altă încărcătură de insecte otrăvitoare. Tipuri diferite de insecte, dar toate capabile să străbată distanţe lungi cu sacii plini de biotoxină. Erau imposibil de reperat. Şi cu un virus împotriva căruia nu exista apărare.

Am lansat zece astfel de încărcături.

Trecând pe sub nasul apărării inamicului. N-am simţit nimic la vestea că lasere mă ţinteau, cum n-am simţit nimic nici când alte rachete m-au reperat pentru o secundă. Dar am supravieţuit.

N-am simţit nimic, cu toate că lăsam moartea în urma mea.

Nu ştiam ce se întâmpla acolo jos. Dar îmi îndeplinisem misiunea.

Circuitele de comunicare se deschiseră şi primii primele informaţii prin fascicul laser, foloseam transmisia laser deoarece era aproape imposibil de interceptat. Trei piloţi fuseseră doborâţi în timpul misiunii. Doar eu şi încă unul supravieţuisem.

Ceea ce nu ştiam era că alte două baze lansaseră supersoldaţişi aeronavele lor. Treizeci de „îngeri a morţii” cutreieraseră spaţiul Pan-Asiatic. Lăsând în urma lor o dâră de moarte.

Într-o săptămână, Pactul Pan-Asiatic încetase să existe. Muriseră aproape un miliard de persoane, numărul cadavrelor continuând să crească şi spitalele să se umple de oameni bolnavi care le mâncau rapid resursele.

Armele biologice şi radiante funcţionaseră perfect, fără să lase urme cum că ar fi fost un atac armat.

Pactul Pan-Asiatic era distrus economic şi militar. Fără dovezi nu puteau ataca. Nu fără a aduce sud-americanii şi europenii în luptă împotriva lor. Iar puterea lor militară era încă impresionantă, cu un arsenal nuclear consistent. Destul ca să încline balanţa în caz că asiaticii încercau ceva.

Ne îndepliniserăm misiunea. Distruseserăm inamicul şi instalaserăm teroarea în întreaga lume.

Acum nimeni nu se mai îndoia de eficacitatea noilor arme şi de voinţa de-a le folosi.