Motto: “… nu pot decât să mă întreb ce dracu are Eco cu SF-ul, totuşi, dar e drept că dintre operele menţionate mai sus n-am citit decât “Pendulul lui Foucault”. Care nu-i SF după părerea mea, oricum ai da-o.”

(de pe bloguri adunate)

1. Argumente

Bunicul lui Umberto a fost un copil găsit, de unde provine şi numele de familie Eco, fiind prescurtarea de la ex caelis oblatus. (Un cadou din cer. Science fiction?) Regiunea piemonteză, mentalitatea acestei regiuni şi chiar oraşul său natal, Alessandria, transpar în mod constant în opera lui Eco şi în special în trilogia Pendulul lui Foucault (1988), Baudolino (2000) şi Cimitirul din Praga (2010).

Nu voi vorbi aici despre romanul de debut al lui Ex caelis oblatus, Numele Trandafirului, care s-a şi bucurat de o ecranizare excelentă, în rolurile principale jucând F. Murray-Abraham, Sean Connery şi Christian Slater. Nici despre Insula din Ziua de Ieri, unde dacă nu o temă SF, măcar una fantasy tot transpare, şi anume aceea a determinării longitudinii prin comunicarea la distanţă între o spadă utilizată pentru rănirea unui câine şi câinele, a cărui rană este întreţinută şi determinată să sângereze la ore fixe.

Îmi voi asuma sarcina să argumentez cum cele trei opere menţionate la bun început tratează aceeaşi idee, fireşte, în diferiţi regiştri. Şi voi încerca să urmez şi o etichetare de tip “science fiction” prin metoda aproximaţiilor succesive, dacă nu a operelor în sine, măcar a luptelor de idei născute din ele.

Pe scurt: Pendulul lui Foucault ne spune povestea a trei literaţi care creează, din joacă, un Plan al Templierilor şi al urmaşilor lor, conţinând un Secret teribil care-i face extrem de puternici. Odată creat, Planul devine real şi atât cei trei protagonişti, cât şi o întreagă comunitate de exaltaţi şi mistici ajung să-l ia foarte în serios; aceştia din urmă dovedesc că sunt în stare de lucruri foarte grave ca să-şi aproprieze Planul. Baudolino ne relatează viaţa unui dezgheţat băiat din Piemont, care este adoptat de împăratul Frederic Barbarossa în secolul al XII-lea şi ajunge cel mai de încredere sfetnic al acestuia. Prin minciunile lui tacit acceptate de împărat, Baudolino conduce la apariţia de noi opere şi mituri, determină mişcările Imperiului, practic schimbă faţa Europei şi evoluţia ei viitoare. Fabulaţiile lui despre o fascinantă împărăţie din Răsărit a Preotului Ioan devin realitate a acelor vremuri. Cimitirul din Praga ne aduce în atenţie un alt personaj fascinant, căpitanul Simonini, maestru în falsuri şi înscenări, care este creditat ca fiind generatorul a o sumedenie de fapte care au zguduit Europa secolului XIX: de la revoluţia lui Garibaldi la atentatele împotriva lui Napoleon al III-lea, Comuna din Paris, demascări senzaţionale ale ritualurilor francmasonice şi a satanismului asociat, afacerea Dreyfus şi, mai ales, confecţionarea Protocoalelor Înţelepţilor Sionului, care vor folosi ulterior ca germeni ai doctrinei lui Adolf Hitler.

Nu este deloc nejustificat să aplicăm eticheta “ficţiune speculativă” bazându-ne fie şi numai pe aceste rezumate. Şi este extrem de clar că aceste trei romane se pot citi şi în cu totul alte chei.

Au existat critici (pentru bibliografie vezi Tatiana Ciocoi: Umberto Eco şi retorica romanului postmodernist, teză de doctorat, Chişinău, 2005) care l-au încadrat fără ezitare pe autorul Eco la postmodernism. Această încadrare pare niţeluş forţată, deoarece din toată definiţia aproximativă a postmodernismului în literatură: textualism, spirit ludic, deconstrucţie narativă, regresiuni, dicteu automat, auto-reflexie – la Umberto Eco nu descoperim decât spiritul ludic care, cu toate accentele lui caustice, poate fi luat cumplit de serios. Nu prea este vorba despre deconstructivism sau subiectivism; dimpotrivă, personajele lui Eco demontează realitatea în părţile ei componente şi o reasamblează într-un mod poate chiar mai credibil, cert mai estetic, ca să nu vorbim despre frumuseţea în sine a operaţiunilor de dezasamblare şi reasamblare. Vezi exemplele din continuare.

O tentativă probabil mai puţin forţată ar putea fi să găsim elemente science-fiction în opera lui Eco. Aceia care consideră ştiinţa în principal ca fiind compusă din fizică, chimie, informatică, electronică, eventual ceva biologie sau genetică vor considera că recuzita science-fiction se limitează la extratereştri, nave spaţiale, roboţi, mutanţi, călătorii în timp, teleportări, Războiul Stelelor sau StarTrek. Dacă însă luăm în considerare ştiinţe ca istoria, psihologia, sociologia, lingvistica, semantica sau istoriografia, vom putea trage concluzia că ficţiunile speculative ale lui Eco îmbină în mod original elemente din aceste ştiinţe, creînd o realitate paralelă, cumplită dacă s-ar dovedi a fi adevărată. Cred că putem nutri cu toţii speranţa ca Pendulul lui Foucault şi Cimitirul din Praga să fie SF şi numai atât! ar fi mai bine pentru toată lumea. Fabulaţiile eroilor lui Eco pe marginea istoriei sau a relaţiilor sociale prind viaţă practic instantaneu şi determină evoluţia omenirii. Sau invers, se poate pune problema dacă nu cumva cam toată evoluţia istorică nu s-a bazat pe aceste mistificări demiurgice. Folosesc termenul “demiurgică” în accepţiunea sa primară, de creatoare de univers. Cosmosul uman, societatea, Istoria însăşi, aşa cum le ştim noi, ar fi putut fi, au fost sau vor putea fi creaţia unor mistificatori şi acesta este pariul fiecăreia din cele trei cărţi ale lui Eco pe care le discutăm acum.

Metanaraţiunea din Pendulul lui Foucault se continuă mult dincolo de apariţia cărţii în 1988: este suficient să analizăm volumele fără număr de ficţiuni şi non-ficţiuni dedicate societăţilor secrete, urmaşilor Templierilor sau Rozacruceenilor, masonilor şi francmasonilor de toate tipurile, Stăpânilor Ascunşi ai Lumii, culminând cu megasuccesele lui Dan Brown. Spunea editorul Garamond: “Magia devenită lucru, Hermes şi Alchermes… Aici, în stânga, gravura cu Paracelsus, domnul Abracadabra cu alambicurile lui, pe fond auriu, iar la dreapta quasarii, mixerul de apă grea, antimateria gravitaţionalgalactică, în fine, trebuie să fac eu totul? Magician nu e ăla care nu înţelegea nimic şi-ţi arunca praf în ochi, magician e omul de ştiinţă care a smuls secretele oculte ale materiei. Să descoperim miraculosul din jurul nostru, să facem lumea să creadă că la Monte Palomar se ştie mai mult decât se spune pe faţă…” Elocventă dovadă de spirit anticipativ la nivel metaficţionar. Probabil că Umberto Ex Caelius Oblatus inventează aici, cu sau fără vrere, Meta-SF-ul sau, în orice caz, Meta-speculaţia.

Baudolino, printre alte mistificări în care excelează, scrie versuri pentru prietenul său, Poetul, versuri în urma cărora acesta va fi angajat la curtea celui de-al doilea om din imperiu, arhiepiscopul Rheinland.

Nicetas spune: “Astfel, Poetul a devenit faimos cu stihurile tale.”

Baudolino: “Chiar aşa. Timp de aproape un an Poetul i-a trimis lui Rheinhald, o dată cu nişte scrisori dând pe afară de devotament, versuri pe care eu treptat, treptat le scriam, şi până la urmă Rheinhald pretinsese ca acest talent neobişnuit să ajungă la el cu orice preţ. Poetul plecă având la el o rezervă bună de versuri, măcar cât să-i ajungă să supravieţuiacă un an, oricât de constipat ar fi părut. A fost un triumf.”

Nicetas întreabă în mod firesc: “Ce plăcere ai simţit tu văzându-ţi lucrurile create de tine atribuite altuia? Nu-i groaznic ca un tată să dea de pomană altora rodul măruntaielor lui?”

“Soarta unei poezii particulare e să treacă din gură în gură, e fericirea de a o auzi cântată, şi-ar fi egoism s-o arăţi doar pentru a spori propria-ţi glorie.”

“Nu cred că eşti tu aşa umil. Tu eşti fericit de a te fi ştiut încă o dată Prinţul Minciunii, şi te împăunezi cu asta, aşa cum speri că-ntr-o zi cineva o să-ţi găsească scrisorile de iubire printre hârţoagele de la Saint-Victor, şi să le atribuie cine ştie cui.”

“Nu intenţionez să par umil.” spune Baudolino. “Îmi place să fac lucrurile să se-ntâmple, şi să fiu singurul care ştie că sunt opera mea.”

“Treburile nu se schimbă, prietene”, zise Nicetas. “Cu multă indulgenţă am dat de-nţeles că tu ai vrea să fii Prinţul Minciunii, iar acum tu-mi dai de-nţeles că ai vrea să fii Dumnezeu din cer.”

Aşa ceva vom denumi în continuare Mistificare Demiurgică.

Baudolino spune, comentând sfârşitul amarnic al celei mai sublime experienţe de dragoste imaginabilă, aceea cu Ypatia, în pădurile din îndepărtatul Orient: “Şi doar fusesem avertizat, domnule Nicetas, că Demiurgul făcuse lucrurile numai pe jumătate.” Probabil că, spre deosebire de acest Demiurg incriminabil, un autor de minciuni, poveşti sau romane poate merge mai departe. Nicio înşelătorie a lui Baudolino, nicio scorneală nu este făcută doar pe jumătate – poate doar cu excepţia idilei lui cu împărăteasa Béatrice. Chiar şi atunci când împăratul Frederic în mod clar sesiza minciunile lui, i le accepta pentru binele tuturor. Astfel ajungem la o nouă latură a mistificării demiurgice: nu este suficientă scorneala în sine, ea trebuie să fie aşteptată, anticipată de ceilalţi. Povesteşte-le oamenilor cele ce vor să audă. Toate SF-urile de bună calitate respectă acest principiu.

Orice trăznaie poate fi genială dacă surprinde şi şochează exact cât trebuie.

Subgenul steampunk se ocupă, printre altele, de evocarea unor realităţi alternative generate de anumite modificări ale trecutului, in special legate de istoria secolului XIX. În Cimitirul din Praga, Umberto Eco pune bazele un univers alternativ unde prezentul este absolut similar celui actual, însă modificând cauzalitatea, presupunând anumite înlănţuiri fabulatorii generate prin propriul joc mistificator. Dacă admitem că mici modificări ale trecutului pot presupune modificări semnificative ale prezentului, în virtutea ecuaţiei Liouville aplicată unor sisteme haotice, nu este mai puţin fascinant să descoperim cum înlănţuiri complet diferite ale evenimentelor din trecut pot produce rezultate similare în prezent. Iar, atunci când o singură persoană este creditată cu puterea de a produce toată această înlănţuire mai mult sau mai puţin virtuală, ajungi să te întrebi cu disperare dacă nu cumva numai o mână de indivizi au hotărât modul cum arată lumea în momentul de faţă. Din nefericire, ideile cu adevărat mari, mobilizatoare, au fost şi sunt extrem de puţine, în cantitate infinitezimală faţă de numărul de oameni care le-au trăit.

Entitatea demiurgică din cele trei romane are de fiecare dată alte caracteristici. Trioul Belbo-Diotallevi-Casubon este esenţialmente uman. Belbo este un personaj complexat de propria-i inteligenţă şi măcinat de iubirea pentru inaccesibila Lorenza Pellegrini, curtată în acelaşi timp şi de signor Aglié, care se declară ca fiind însuşi nemuritorul conte de Saint-Germain. Diotallevi este măcinat de semnificaţiile Torei şi Talmudului, de înclinaţiile spre numerologie şi aspiraţii spre secretele rabinice, în timp ce Casaubon este robul setei lui de cultură îmbinată cu dragostea pentru soţia lui, Lia, pentru copilul încă nenăscut şi cu aspiraţia spre o viaţă senină. Baudolino este un Demiurg jucăuş, orgolios, e adevărat, însă doritor de pace şi de bine. În antiteză cu Baudolino, Simonini este un personaj abject, fără scrupule, rob al poftelor sale gastronomice şi al dorinţei de a acumula fonduri care să-i permită un trai îmbelşugat fără să muncească, aşadar un personaj cumplit, însă de care te ataşezi. Există o certă simetrie în această înlănţuire de personalităţi şi probabil chintesenţa operei lui Eco ar fi un roman în care toate aceste caracteristici s-ar manifesta simultan.

Încadrarea ficţiunii speculative de tipul “mistificare demiurgică” a lui Eco revine la a accepta existenţa unui univers paralel în care, conform Pendulului lui Foucault, câţiva iniţiaţi deţin secretul controlului curenţilor telurici (să ne gândim numai la câteva speculaţii recente privind cutremurele din Japonia), a altuia în care actuala configuraţie a Europei, existenţa însăşi a anumitor oraşe lombarde, geneza mitului Graalului şi a împărăţiei din Orient, mergând până la ipoteza unor Stăpâni Ascunşi ai Omenirii s-ar datora unui singur om, cavalerul Baudolino; sau a altui univers paralel în care o seamă de fapte care au influenţat în mod decisiv istoria modernă: sfârşitul revoluţiei lui Garibaldi, evoluţia Comunei din Paris, afacerea Dreyfus, mişcările antievreieşti din Rusia ţaristă şi apariţia ideologiei naziste – iarăşi – s-ar datora unui singur mistificator. Idei SF de ordinul întâi apar la tot pasul: multe din descrierile din Pendulul lui Foucault, alchimie, homunculi; minunăţiile din palatul lui Ardzrouni sau chiar geneza unei realităţi halucinante pornind de la pura invenţie a şase tineri beţi şi drogaţi la Paris, în Baudolino. Anticipaţia metanarativă de care am pomenit legând Pendulul lui Foucault de toată producţia literară ulterioară este posibil să se repete şi în cazul celorlalte două romane. Am menţionat, de asemenea, accentele ţinând de subgenul fantasy din Baudolino sau cele pe care le-am încadra într-un curent de tipul steampunk inversat: înlănţuire cauzală ficţională, realitate prezentă similară – în Cimitirul din Praga.

Detaşarea cititorului este esenţială în ultimele două romane, în sensul că este asumat faptul că cititorul se află la un nivel de avizare superior personajelor romanelor, ceea ce nu este cazul în Pendulul lui Foucault. Cititorul lui Baudolino cunoaşte istoria ulterioară a Imperiului Romano-German, el ştie ce mituri au circulat până în zilele noastre privind Graalul sau Împărăţia Preotului Ioan, după cum cititorul Cimitirului din Praga se presupune că este bine informat asupra deznodământului revoluţiei lui Garibaldi, asupra Comunei din Paris, asupra psihanalizei lui Freud, maculaturii de diverse tipuri şi de inspiraţie esoterică şi masonică, precum şi asupra rolului pe care doctrina nazistă îl acordă Protocoalelor Înţelepţilor din Sion. În consecinţă, metanaraţiunea se prelungeşte în mod natural în conştiinţa celui care receptează aceste două opere, prin declicuri succesive, fără neapărată legătură cu naraţiunea şi cu legături extrem de subtile cu sugestiile din carte. Metanaraţiune, după cum am pomenit, există şi în cazul Pendulului lui Foucault, însă de data aceasta ea se bazează într-o mult mai mare măsură pe informaţia nou asimilată, pe realitatea reasamblată în carte.

Science fiction-ul merge mână în mână cu anticipaţia, de regulă. Viitorul oferă un câmp mult mai extins speculaţiilor pe baza ştiinţei “hard”, a fizicii, biologiei, astronomiei, geneticii; aceasta deoarece ştiinţele exacte ale trecutului se presupune că sunt cunoscute cu o precizie (aproape) infinită şi deci nimeni nu mai poate fabula pe marginea lor (adepţii steampunk-ului vor contrazice această afirmaţie, aşa că hai s-o îndulcim cu expresia “în medie”). Se întâmplă totuşi că ucronia poate oferi un cadru mai propice evoluţiei ficţiunilor speculative bazate pe celelalte discipline enunţate la începutul acestui studiu: istorie, psihologie, sociologie, lingvistică. Aceasta deoarece metoda de cercetare din aceste discipline fiind mai puţin canonică decât în disciplinele bazate pe supremaţia matematicii, este nevoie de constrângeri suplimentare pentru a analiza evoluţia unui sistem, pentru a construi o nouă realitate în mod estetic. Un science fiction de sorginte sociologică sau istorică petrecându-se peste o sută de ani, de exemplu, ar trebui să ia în calcul mult prea multe posibilităţi, sistemul are prea multe grade de libertate, iar un spectator, oricât de inteligent ar fi el, ar fi debusolat de această libertate excesivă. Iarăşi, “în medie” –  în afara cazului în care, de exemplu,  peste vreo sută de ani vom fi reduşi la o mână de pitecantropi jucându-se prin mlaştini radioactive cu rămăşiţe de DVD-uri sclipitoare şi recipiente din plastic colorat.

Un gaz care se destinde într-un spaţiu infinit – să spunem printr-un orificiu – nu prezintă nimic spectaculos, pe când un lichid trecând prin acelaşi orificiu este mult mai interesant, ca să nu mai vorbim de un corp solid forţat să adopte secţiunea acelui orificiu pentru a-l traversa. Sau de o plasmă. Sau de al cincilea element.

Precum maşinile pneumatice din palatul lui Ardzrouni sau invenţiile din bezna Conservatorului Naţional de Arte şi Meserii, fiecare roman al lui Eco este dotat cu un puternic motor şi cu o eficace pompă de aspiraţie a fragmentelor de realitate în amalgamul sefirotic din care materia respectivă este expiată sub formă metaficţionară. Natura are oroare de vid, ne aminteşte Boron, unul din prietenii lui Baudolino – după care metaficţiunea, probabil în urma spargerii vaselor destinate a o conţine imediat, migrează, difuzează, se amestecă cu realitatea rarefiată de unde-i provenea materia primă. “Spargerea vaselor a fost o catastrofă serioasă, zicea Diotallevi preocupat, nimic nu e mai greu de trăit decât o lume avortată.” Da, însă ce-ar fi realitatea în absenţa elementului ficţionar expiat prin procedeul amintit adineuri, care să umple ţesătura existenţei din ce în ce mai destrămată? De la peşterile originare fără desene pe pereţi până la Scripturi fără miez, Dante fără Beatrice sau proletariat fără conştiinţă de clasă. O lume de cititori de pagini albe, de spectatori ai tăcerii, de privitori în gol.

Panoţii, blemii, monopozii, pigmeii, giganţii şi nubienii din regatul Diaconului Ioan nu-şi recunosc niciun fel de diferenţă fizică între ei, însă se diferenţiază puternic din punct de vedere al doctrinei fiecăruia, al modului de interpretare a Scripturilor, al reflecţiilor asupra Divinităţii, Sfintei Treimi sau a naturii lui Iisus. Drept care fiecare rasă sau subspecie îşi oficiează propriul cult, fără a se amesteca cu restul, care “gândeşte rău”. Nu putem să nu raportăm acest instinct gregar celui care se manifestă în subgenurile literare sau artistice în general. Aşa cum încearcă să procedeze monopozii sau panoţii cu Baudolino sau prietenii lui (presupuşi Crai de la Răsărit), promotorii literaturii postmoderne, poliţiste, istorice, SF, fantasy, oculte, hermetice vor încerca să-şi apropie opera lui Eco – sau măcar fragmente din ea – pentru un loc mai în faţă în nescrisa Istorie Universală a Literaturii.

Probabil că mai simplu ar fi să se inventeze un termen nou pentru acest gen. Ex caelis oblatus.

De ce nu?

26 martie 2011.

N.R. – Blogurile identificate mai sus pentru motto ar fi: http://bibliotecababel.wordpress.com