Evelyn stătea nemişcată, în poziţie meditativă. Calmul de marmură al corpului ei se potrivea perfect cu liniştea stranie de pe replica punţii de comandă a navei Pinmotheres. Numai cele câteva şuviţe care-i fluturau arătau că fata vie. Respira în ritm constant, încercând să se concentreze pe trecerea timpului.

Cât a trecut? se întrebă ea şi automat îşi încetini respiraţia. Trebui să-şi înăbuşe stropul de panică stârnită de întrebare şi de zgomotul monoton al apei care ameninţa să-i pună stăpânire pe minte. Inspirând şi expirând cu grijă o dată, apoi încă o dată, îşi recăpătă echilibrul treptat.

Nu mă voi înfuria, îşi repetă întruna scurta mantră personală, în loc de cea proscrisă, convinsă, în adâncul sufletului, că pierduse deja bătălia. Mantra se stinse, iar gândurile începură să-i rătăcească. Inerţia capitulării încă nedeclarate o ţinea imobilizată, în poziţie meditativă. Vreau asta, pot face asta… Vreau, pot… Fără nervi. Voi deveni o femeie a Frontierelor, nu o maşinărie de făcut copii… Copii tâmpiţi! Fără copii, gata, copii în sus, copii în jos, presiunea de a-i avea vine de la mine, din mine… Nu vreau – nu sunt nevoită, legea nu mă obligă… Da, nu e vina mea, e a Carlei, pruncii ăia răsfăţaţi ai ei te aduc în pragul nebuniei, chiar şi acum, când sunt plecaţi; sora mea cea mare, „îngrijorată”, cică; sora mea geloasă, o vită încălţată şi geloasă, asta e. N-a suportat să rămână gravidă imediat după ce-a trecut examenele Frontierei… Mă doare-n cot de Carla. Ăsta e examenul meu şi n-am de gând să-l pic… Nu sunt furioasă, nu voi permite să mă înfurii. Inspir, absorb lumina, expir, scot furia din mine… Vreau să fac asta, pot s-o fac, voi trece examenul, testul final, voi străbate Universul, voi călători prin liniştea spaţului…. gândurile i se învârtejeau în minte, însoţite de zgomotul când mai slab, când mai intens al apei.

După doi ani de pregătire, exerciţii fizice solicitante şi teste intelectuale aproape imposibil de rezolvat, pentru Evelyn, înfrângerea propriei nesiguranţe rămânea cel mai greu de realizat. O atrăgeau singurătatea vieţii de Frontieră, marginea foarte îndepărtată a Universului cunoscut, o ispitea liniştea aceea dulce şi distantă, sclipitoare, în timp ce memora protocoale complicate de reparare a FS Pinmotheres, terorizată de hărmălaia produsă de cei şaptesprezece membri ai familiei sale, chinuită într-un oraş tensionat, cu miliarde de suflete, şi aproape de zgomotul de pe planeta suprapopulată Pavonis-A. Să păzeşti hotarul inexistent din spaţiul cosmic, extratereştrii care poate au trecut pe acolo, poate n-au trecut… Era o slujbă de vis: să rămâi calm la un pas de tulburare. Nu era mare lucru pentru Evelyn să suporte batjocura celor care o considerau pe ea şi slujba aceea ridicole: două-trei membre smulse repede şi îndemânatic au mai rărit insultele la adresa ei.

Evelyn şi-a încheiat antrenamentul fără probleme; s-a familiarizat cu toate protocoalele necesare, a învăţat fizica plictisitoare, s-a adaptat la rutină cu efort minim. Bunica ei era o femeie a Frontierelor, ca tatăl şi doi unchi de-ai ei. Evelyn moştenise gene bune şi şansa de a reuşi. Nu-i rămânea decât testul final: simularea defectării tuturor sistemelor navei. A pieri în singurătatea rece a spaţiului, aşa numeau testul candidaţii. Singurul examen pentru care nu exista manual, care nu cerea studiu. N-aveai cum să copiezi, cum să te inspiri din notiţele lui Clarke, nu se desfăşurau ritualuri superstiţioase înainte de examen; auzeai doar poveşti despre muţenia stranie şi meschină a celor care îl treceau.

În a 25-a oră de simulare şi a 13-a de meditaţie, Evelyn stătea nemişcată şi, în ciuda respiraţiei regulate, auzea apa curgând, tot mai clar, tot mai aproape. Sunetul lichidului i se unduia tulburător în minte, sporindu-şi volumul. Îl auzea curgând din robinetul de la bucătărie, murmurând, ţâşnind din robinetul de la cadă, îl simţea crescând în intensitate înăuntrul ei. Începu să tremure.

Evelyn, micuţă Evelyn, nu-i niciun păcat / de hărmălaia asta dacă vrei să scapi… îşi cânta ea în ritmul apei curgând repede, tot mai repede. Gândurile o asaltară, Lynn, Lynn, Evelyn, nu te lăsa! Nu mă las! Sunt E-ve-lyn, am făcut totul ca la carte, de ce nu se termină odată? De ce n-au intrat să-mi spună c-am trecut, că-s grozavă? Sunt grozavă? Un test al încăpăţânării, asta e şi-atâta tot, un test stupid al ambiţiei, ei, bine, dragii mei, sunt ambiţioasă, cea mai ambiţioasă, cretinilor, sunt cea MAI DEŞTEAPTĂ, CEA MAI BUNĂ! NU MĂ VOI LĂSA ÎNVINSĂ DE APĂ!!! NU MĂ VOI LĂSA, MĂ AUZIŢI, DOBITOCILOR! S-A TERMINAT TESTUL ĂSTA CRETIN, TÂMPIŢILOR? Vocea lui Evelyn sparse acalmia din incinta de testare. Trupul îi rămase în poziţia meditativă, aproape nemişcat. Numai gura i se mişca, faţa i se lungi şi jugularele-i pulsară, gata să pocnească sub pielea roşie fierbinte, ca nişte fire metalice. Lacrimile îi curgeau nestăpânite, fără să le simtă.

Cei doi asistenţi de serviciu năvăliră în incintă în cincizeci de secunde. Unul o prinse cu mişcări exersate şi sigure, iar celălalt îi injectă un tranchilizant cu gesturi iuţi, abile. O duseră la infirmerie pe un coridor îngust, care răsună de ţipătul ei gutural. Zgomotul apei curgând din robinet îi dispăru complet din minte.

Se trezi încet şi desluşi ameţită silueta comandantului şi-a medicului în apropiere. Era acelaşi medic care o asistase pe Carla când adusese pe lume cei zece prunci enervanţi. Comandantul era supărat şi vorbea grăbit cu doctorul, spunând ceva despre starea lucrurilor, despre drepturile femeilor. Când le auzi mai clar glasurile, Evelyn îşi dădu seama că vorbesc, totuşi, despre ea, despre genele ei bune, rezultatele ei excelente obţinute în cadrul programelor Frontierelor, despre faptul că luase examenul final.

Am trecut! Am reuşit! Am trecut, am trecut! Uite-o pe Carla! De ce plângi, vită încălţată? Ştiu că o roade invidia, eu voi fi pilot şi voi călători în Univers, pe când ea va sta acasă şi-i va îngriji de una singură pe puştii ăia obraznici, dar n-ar putea să se bucure pentru mine măcar de data asta? Nu, plânge! Serios, chiar plânge! Evelyn încercă să se mişte, să vorbească, să-i spună surorii ei să nu mai fie aşa de egoistă.

Nu reuşi decât să deschidă ochii. Carla se puse mai tare pe suspinat, iar doctorul şi comandantul tăcură şi se întoarseră spre pacientă, apropiindu-se de patul ei.

— Božičević, ai trecut de examenul final! Felicitări, rosti comandantul pe ton oficial, puţin încruntat.

Evelyn vru să-i răspundă, însă nu reuşi. Probabil din cauza tranchilizantelor, îşi zise. Ce caraghios de ţeapăn arată comandantul. Parcă-l tulbură ceva. Mai bine că nu pot vorbi, aş izbucni în râs şi sigur nu mi-ar afecta cariera. Hmm, o femeie a Frontierelor. Super! Şi Carla tot plânge! Cum poate să fie aşa de meschină?

— Bravo, draga mea! Ai făcut treabă bună, Evie.

Doctorul cu faţa ridată îi zâmbi cu aşa o satisfacţie, că-i întrerupse şirul gândurilor.

Ce-a păţit ţapul bătrân şi pervers? Nu sunt Eve! Şi ce naiba face… se întrebă Evelyn. Carla se oprise din plâns; stătea tristă lângă pat, ţinându-şi sora de mână.

— Eşti nespus de preţioasă, draga mea, pălăvrăgi doctorul vesel în continuare. Vei veni cu mine, să ştii, Evie. Tu şi cu mine vom folosi genele tale rare şi speciale! O, da, da, noi doi, draga mea Evie, vom face o mulţime de copii, o grămadă de ei… O generaţie întreagă de oameni ai Frontierelor, da! O generaţie de oameni ai Frontierelor stabili, solizi, rezistenţi şi toţi vor semăna cu tine, da! Eşti atât de preţioaaasă, dragă Evie!

Doctorul îi şopti în continuare drăgălăşenii, în timp ce-i împingea patul spre secţia de patologie a sarcinii.

În mintea lui Evelyn, sunetul monoton al apei se împleti cu un ţipăt.

Mihaela Marija Perković

Traducere de Antuza Genescu.

Textul a fost tradus şi postat pe site-ul SRSFF cu acordul autoarei.

Mihaela Marija Perković s-a născut în 1976, la Zagreb, Croaţia.
A studiat engleza, italiana şi jurnalistica. Uneori are simţul umorului, dar alteori nu-şi aminteşte pe unde l-a rătăcit. A condus o Yamaha Virago, a călătorit în toată Italia, a lucrat ca traducător şi interpret. Printre alte slujbe, a lucrat la ambasada Indiei din Zagreb şi ca jurnalist la secţia de cultură a postului de radio croat Radio 101.

Astăzi înoată mai mult, râde mai puţin şi se teme de ploaie; traduce benzile desenate şi cărţile care îi plac, mai ales cele de factură SF.

Este redactor-adjunct la revista NOSF (http://nosf.net/magazin/) şi face parte din echipa editorială a Ubiq (http://ubiq.nosf.net), revista literară de SF croată.
La SFera (www.sfera.hr) se ocupă de relaţiile cu publicul şi organizarea de ateliere de creaţie literară.  Mihaela Marija Perković este preşedinta juriului care acordă premiile SFERA din 2006 şi membră a SFERA din 2005.

Mihaela citeşte mult prea mult şi e îndrăgostită de insula Brač; este foarte expansivă, are o pisică persană şi, recent, a devenit mamă. Şi, da, câteodată mai şi scrie.