Pentru D. , S. şi V.:

Ieri a fost ca azi şi mâine va fi la fel…

Ţiuitul alarmei îl făcu pe Adam să sară din pat şi să se îndrepte rapid către micuţa baie dinspre hol. În ultimele săptămâni, ca şi în noaptea ce tocmai trecuse, insomniile ţineau până la 5 dimineaţa, se zvârcolea în pat până când simţea că soarele a apărut pe cer. De abia atunci, în zori reuşea să aţipească şi când îi era lumea mai dragă-ţac, suna alarma. Dar nu avea de ales, butonul de oprire al enervantului sunet nu era la îndemâna lui şi ştia din experienţă că nu se va opri până nu se va ridica din pat. I se spusese că „ceasul minunat” are nişte senzori speciali de detectare a mişcărilor sale dar el ştia că era urmărit prin camerele de supraveghere instalate peste tot prin casă. Nu le găsise dar sigur erau ascunse bine pe undeva. Nu, clar nu era el paranoicul. Doar era aici în scop ştiinţific, cobaii trebuie urmăriţi tot timpul. Probabil că un paznic gras, cu picioarele suspendate de birou se uita la el în timpul acelei nenorocite de ore matinale şi nu îl slăbea din priviri până când nu se ridica în două picioare. Era de ajuns să se gândească şi totul devenea roşu în jur. Îsi băteau joc de el, simţea asta de câteva luni, dar nu avea cum să riposteze, să le facă faţă.  La 20 km sub el lucrurile erau la fel de rele, poate chiar fatale pentru un ratat ca el.

Adam luă agenda de lângă pat, pe care trebuia să îşi noteze stările zilnice şi citi, cu efort matinal, ultimul paragraf din ce scrisese  în noaptea precedentă, după câteva pahare de alcool în plus. „Absurd lucru, dar locul ăsta mizerabil a ajuns să fie imaginat ca un fel de colac de salvare planetar. Corporaţia Eden a reuşit să vâre pe gât populaţiei o nouă comoditate, o nouă minciună straşnic marketată-posibilitatea unei vieţi mai bune la limita dintre troposferă şi stratosferă. Oroarea…oroarea…!!!”. Îi plăcea cum închisese, aşa a la Marlon Brando în Apocalypse Now…păcat că foarte puţini ar  putea înţelege ideea, nimeni nu se mai uită acum la filme demodate din secolul XX. Se gândi că nici el nu s-ar fi uitat dacă ar fi avut din copilărie acces la xanadu[1], dacă şi-ar fi permis mai devreme să fie în pas cu „tendinţele culturale ale omenirii”. Din păcate a fost nevoit să crească la periferia imensei lumi informaţionale, acolo unde veştile sunt vechi aproape tot timpul şi biţii circulă foarte încet. Zâmbi amar la scrijelirea din caiet şi se gândi că trebuie să şteargă fraza asta înainte să o predea Biroului. Totuşi, nu ar fi fost deloc rău să o memoreze, până la urmă suna destul de bine. O mantra folositoare la înălţimea asta greţoasă.

Pe masa din camera lui, lângă o scrumieră de sticlă plină-ochi cu chiştoace, zăcea aruncat un pachet plin de Camel Century Filters. Se găsea din ce în ce mai greu sortimentul acesta vechi de câteva veacuri, până la urmă companiile de tutun reuşiseră să perfecţioneze ţigaretele electronice şi să obişnuiască fumătorii cu această experienţă surogat care se pare că dăuna mai puţin organismului uman. Adam prefera ţigara tradiţională, considera fumul “adevărat” pe care îl inhala cu nesaţ una dintre puţinele plăceri pe care le oferea mamutul din beton-carbon în care locuia. Pe lângă asta îi aduceau aminte de mediul copilăriei, de „reclamele-fantomă”, coduri html care „bântuiau” aleatoriu prin vechiul world wide web. Virtuagrupul din care făcuse parte vedea reclamele-fantomă ca aducătoare de noroc, daca dădeai peste unul pe vreo pagină trebuia să îl fotografiezi şi să îl păstrezi la loc de cinste în pc.

Îşi luă cu mişcări maşinale, rodate o ţigară. Îsi privi chipul în oglinda din hol, cea care reda reflexiile în nuanţe sălcii şi începu să se holbeze la proprii ochi gălbejiţi şi la cearcănele de sub ei ce parcă trăgeau să muşte din pomeţii proeminenţi, osificaţi.

Trase adânc în piept primul fum al zilei şi se îndreptă către ferestruica-hublou, singura dealtfel, din cutiuţa semi-închisă  ce servea pe post de bucătărie.  Măsuţa suspendată mai avea puţin şi dădea pe dinafară de la atâtea firimituri şi tot felul de gunoaie-coji de portocale, ambalaje de supe instant, cutii de cereale împrăştiate peste tot. „Cică un om normal trebuie să fie în stare să îşi gătească singur, aşa scria în regulamentul de ordine interioară. Nu îşi mai bat ei capul cu bucătari şi cantine, e un cost în plus, nu? Afacerile sunt afaceri până la urmă”, reflecta el cu amărăciune în timp ce pregătea cafeaua.

Trase jaluzelele într-o parte şi o lumină slabă pătrunse în cameră prin geamul gros, curbat la margini. Arăta mai degrabă ca hubloul unui antic Boeing 757, unul proiectat special pentru perioade lungi de funcţionare la presiuni joase şi prevăzut cu mijloace de protecţie împotriva radiaţiilor U.V. „Parcă s-a mai depus ceva gheaţă pe fereastra asta, probabil Mason a uitat să activeze noaptea trecută sistemul de încălzire”.

Un continent african, prins între nori negri de fum şi zgârie-nori ca nişte furnici se curba acum în faţa lui Adam. Ştia că ceea ce vede prin micuţa ferestruică era o imagine captată de undeva dintr-un satelit şi proiectată în timp real şi că realitatea priveliştii arăta mult mai trist, dincolo de peretele gros nu erau decât nori îngheţaţi într-o beznă ca la facerea lumii. Cu toate acestea se lăsa păcălit de iluzie, îi plăcea să se piardă cu privirea în depărtările peisajului de după jaluzele. Judecând dupa poziţia soarelui şi după multitudinea de luminiţe care străluceau acolo jos, mai ales pe liniile de coastă, noaptea încă domnea în Cape Town şi Dakar, la ore diferite ce-i drept. Parcă avea în faţa ochilor o hartă fizică a pământului, cu forme de relief, climă şi aşezări umane proiectate în acelaşi timp. Adam se consola cu gândul că şi ei, cei ce locuiau în metropolele sufocante din raza sa vizuală se zvârcoleau şi se chinuiau să îşi odihnească puţin minţile şi trupurile. Puţină linişte, asta credea el că vor toţi.  Colonii de furnici obosite…

Adam îşi aduse carneţelul la hublou şi începu iar să citească din însemnările făcute aseară. Gândurile îi fugeau însă în altă parte şi privirea îi tot fugea în depărtările proiectate prin geam. „Nu era destul de exotic faptul că locuiesc de-a dreptul pe osemintele lui tata, mai trebuie să văd zilnic în depărtare şi rămăşiţele culturale ale africanilor ăstora care mai tot timpul se războiesc.” Strâmbă din nas şi începu să mişte cu frenezie pixul pe foaia caietului.

Adam nu avea o relaţie tocmai plăcută cu trecutul său. Tot ce îl mai lega material de vechea viaţă la nivelul pământului, un loc pe care şi-l aminteşte ca pe un „ceva” sufocant şi gălăgios, este un cub rubik primit de la tatăl său prin curier poştal. Era singurul obiect pe care şi-l luase cu el atunci când s-a mutat într-unul din compartimentele rezidenţiale încă experimentale ale turnului Pioneer.

Cubul era deformat complet atunci când a sosit împachetat în cutia neagră pe care era trecută sigla Eden, abia peste ceva ani avea să îşi dea seama că trebuia să rearanjezi cu migală micile cărămizi ieşite în relief astfel încât să formeze macheta zgârie-norului la care plecase tata să lucreze. Alături de cub a găsit şi un fel de carte poştală închisă la culoare cu care nu ştia prea bine ce ar putea să facă. De ce i-ar trimite tata aşa ceva lui? Pe spate erau notate nişte cuvinte dar el încă nu ştia să citească atunci aşa că a aşteptat-o nerăbdător pe mama să vină să îi descifreze mesajul. Mary a ajuns târziu acasă, foarte târziu în noaptea aceea, se blocase un lift între etaje chiar când se afla ea pe linia de aşteptare aşa că trebuise să urce o bună bucată de timp scările într-o învălmăşeală completă, cu o grămadă de oameni în jurul ei care îi dădeau coate, o împingeau şi o înghesuiau în pereţii grunţuroşi ai căii pentru acces de urgenţă.

Locuiau pe atunci la etajul 67 dintr-un zgârie-nori vechi ce fusese folosit iniţial în cadrul proiectului Mason. Acolo fuseseră ţinute o parte din serverele pe care s-au stocat, într-o primă fază, informaţiile primite de la zecile de mii de arhitecţi, ingineri şi specialişti din lumea întreagă angajaţi de Eden.

Mama l-a găsit în noaptea aceea pe micuţul Adam lungit pe covor  în mijlocul camerei şi cu o mulţime de hârtii aruncate în jurul lui. Băiatul învârtea de zor la un cub rubik. De îndată ce văzu cartea poştală aruncată pe pat,  Mary înţelese  că ceva teribil de rău se întâmplase. Chiar cu o săptămână în urmă o colegă de-a ei primise un colet asemănător de la Eden prin care era anunţată că soţul ei îşi găsise sfârşitul pe şantier într-un accident de muncă. O compătimise pe colegă şi acum nu-i venea să creadă că şi ea trecea prin acelaşi coşmar. Simţea cum intră în pământ, toată bruma de confort psihic se ducea de râpă. De parcă nu era îndeajuns de nesigură realitatea în care trăiau.

Compania Eden o anunţa că Andrew fusese implicat într-un accident de muncă în timpul unei lucrări de etanşare exterioară a unei camere. Din cauza nerespectării normelor de siguranţă a muncii frânghia de susţinere a cedat şi un pas greşit l-a trimis pe Andrew într-un picaj de câteva minute în gol. În timp ce copilul ţopăia de curiozitate prin toată casa, Mary citea cuprinsă de catatonie ultimul paragraf al scrisorii de înştiinţare:

„Cu deosebit regret vă anunţăm că accidentul a fost fatal. În timpul căderii am reuşit să comunicăm cu soţul dumneavoastră prin intermediul staţiilor emisie-recepţie integrate în costumul presurizat şi să îl consiliem, atât cât a fost posibil, cu privire la ceea ce avea să i se întâmple. Mesajul lui de adio, transmis cu câteva minute  înainte să îşi piardă cunoştinţa, a fost: Mary, tu şi Adam trebuie să luptaţi singuri de acum încolo…trebuie!”

Andrew Dobroski s-a angajat pe şantierul Pioneer atunci când Adam era încă în faşe. Safe Constructions, o subsidiară a corporaţiei Eden era singura firmă de construcţii care făcea angajări constante în districtul lor, li se spunea că e nevoie mereu de forţă de muncă pe şantierul din platoul interior al munţilor Stâncoşi, acolo unde se ridicase până în stratosferă măreţul Pioneer. Aşa că tatăl lui Adam şi-a luat inima în dinţi şi şi-a asumat riscul de a lucra ca muncitor la înălţimea de 20 de kilometri de suprafaţa terestră.

Mary, soţia lui, lucra pe atunci 10 ore pe zi la Calctronic Inc., compunea şi descompunea din zi şi până în noapte, într-o hală imensă în care erau îndesate 500-600 de femei, diverse puzzle-uri logice pentru a alimenta cu „inteligenţă” pe Collosus- maşinăria  care se ocupa de mentenanţa unor sonde de petrol aflate în Oceanul Atlantic.

Andrew era îngrijorat de soarta ţâncului ce urma să rămână singur aproape tot timpul dar nu avea ce să facă, chenzina de şomer era pe terminate şi el trebuia să contribuie cu ceva la veniturile şi, mai ales, cheltuielile familiei. Sau cel puţin acesta este motivul invocat lui Adam tot timpul de către mama sa atunci când mai purta cu ea câte o discuţie despre ceea ce însemna în adolescenţa lui “familie”. De fapt, în amintirile lui vitriolizate, încapsulate unele într-altele ca o matrioşcă, toate discuţiile cu Mary de după moartea tatălui se rezumau la lipsurile materiale şi la creditul datorat diverselor bănci.

Ritmul copilăriei şi adolescenţei lui Adam a fost unul extraordinar de lent. Adam nu făcea nimic altceva decât să stea toată ziua în casă şi să butoneze consola care îl conecta la o parte din lumea virtuală, cea de dinainte de revoluţia informaţională din secolul XXII. În aer liber nu putea să iasă, atmosfera terestră era prea poluată şi mama abia îşi permitea să îşi cumpere necesarul de oxigen îmbuteliat pentru naveta pe care o făcea până la clădirea Calctronic Inc., o relicvă art-deco ce se afla la un kilometru orizontal distanţă de casa lor. Şcoala costa mult şi Mary nu îşi permitea să îi plătească educaţia, de conectare la xanadu nici nu putea fi vorba aşa că băiatul învăţa singur despre posibila realitate înconjurătoare prin intermediul enciclopediilor on-line vechi ce nu cereau plăţi de accesare. Astfel, Adam ştia deosebit de multe lucruri despre specii de animale şi plante care erau pe cale de dispariţie de câteva decenii bune, citea cărţi digitale care mai erau amintite doar în lucrările de istorie literară şi se uita la filme insipide din epoca 2D.

„Oare au existat toate astea?” se întreba printre înghiţituri de cafea Adam încercând în zadar să găsească pe harta în timp real din spatele hubloului său clădirea în care a locuit. Simţea o presiune puternică în întreaga cutie toracică, parcă cineva îi strângea pieptul în menghină. O foame dureroasă îi cuprinse acum stomacul. „Totul se va termina în curând, încă puţin şi am tulit-o de-aici!” îşi zise Adam şi se îndreptă încet către biroul din cămeruţă. Se aşeză pe scaun şi se uită la perechea de ochelari cu lentile negre-mat şi receptori neuronali conectaţi printr-un fir la cutia de metal suspendată pe perete. Pe cutie scria mare cu verde XANADU şi un zgomot înfundat începu să se audă  după ce apăsă pe butonul roşu de la baza platformei de conectare la lumea virtuală. Compania Eden îi pusese la dispoziţie gratis o platformă xanadu atunci când se mutase în noua casă. În câteva zile de la „încartiruire” învăţase deja cum să navigheze tridimensional prin informaţie cu ajutorul conectorilor gnoseologici şi uşor, uşor Adam fu atras de posibilităţile net superioare faţă de vechiul world wide web ale platformei xanadu.  Cu toate acestea, xanadu nu compesa viaţa mizeră pe care trebuia să o ducă la acea înălţime. Era de ajuns să se gândească la faptul că nu mai văzuse lumina naturală a soarelui de un an de zile şi deja îi venea să se urce pe pereţi de furie. Visul companiei Eden pentru o viaţă mai bună deasupra atmosferei nu era şi visul lui şi asta îl motiva să îşi ia tălpăşiţa de aici cât mai repede cu putinţă.

Cu un oftat prelung Adam fixă cu privirea desenul de pe perete, un crochiu în creion primit cadou din partea Biroului atunci când se mutase. Schiţa o reprezenta pe căţeluşa Laika înainte să fie trimisă în spaţiu şi se gândi că e posibil ca aceea să fie ultima  imagine pe care avea să o vadă înainte să se producă Entropia. Cu mâinile tremurânde îşi potrivi conectorii şi cu un mic efort neuronal rulă programul de iniţiere în xanadu.

***

Adam încercă să rememoreze paşii pe care trebuia să îi urmeze pentru a accesa cât mai multă informaţie. Ian, sfrijitul care îi vorbise despre Entropie în barul complexului rezidenţial, îi recomandase vastul docuverse Mason  ca punct de declanşare a unei avalanşe de biţi în mintea sa. Adam păcăli sistemele de securitate care vegheau asupra unei limite de informaţie pe care un individ trebuia să o ruleze şi cu ajutorul software-ului lui Ian reuşi să deschidă la maxim porturile sale neuronale şi să le blocheze. Ajunsese deja la periferia Mason şi informaţia începea să se compună şi să se descompună cu rapiditate şi zeci de canale media se deschideau simultan cu proiecţii despre studii de impact, planuri arhitecturale, machete ale turnului Pioneer. Accesă canalul cu informaţii generale despre istoria proiectului  şi Adam absorbea acum muntele acela de informaţii…

Atunci când au înfiinţat compania Eden, în urmă cu mai bine de 100 de ani, acţionarii principali (companii transnaţionale şi diverse guverne ale statelor din lumea întreagă) au văzut în proiectul vizionar Pioneer singura soluţie pentru rezolvarea eficace a crizei mondiale a spaţiilor imobiliare. Mulţumită Eden, în scurt timp, problema spaţiilor de locuit va rămâne în memoria socială doar ca o etapă neagră din evoluţia societăţii.

Suprapopularea, dezvoltarea pe orizontală şi creşterea speculativă continuă a preţurilor terenurilor intravilane au determinat atunci redirecţionarea economică a întregii pieţe spre un monopol al  companiei noastre asupra construcţiilor rezidenţiale din regiune. După lungi tratative între proiectanţi, guvern şi opinia publică, Eden a reuşit să îşi impună viziunea şi să demareze acest proiect grandios de construcţie a unei mega-structuri ce se ridică până la limita stratosferei, la 22 de kilometri deasupra solului terestru.

Pentru o canalizare şi o analiză cât mai exactă a informaţiilor necesare ridicării unui astfel de mamut architectonic, Eden a înfiinţat prin intermediul xanadu reţeaua Mason, o platformă virtuală de interacţiune între 500.000 de specialişti (de la arhitecţi şi până la maeştrii feng-shui) din lumea întreagă ce au fost invitaţi să colaboreze la realizarea planului structurii.  Prin şabloanele de cunoaştere (forumuri de discuţii pe domenii clar delimitate, machete realizate „la comun” şi prin ajustare continuă) puse la dispoziţie de platforma Mason, colaboratorii au reuşit să trieze, să medieze şi să completeze imensa cantitate de informaţie necesară construcţiei lui Pioneer 1.

Deşi criticii vorbeau despre platformă ca despre „un imens turn Babel al informaţiilor din care nimeni nu înţelege conceptul general”, Mason a reuşit să producă în numai 40 de ani o hartă completă (de peste 700 terrabytes) a întregii clădiri şi să găsească soluţii tehnice pentru noi probleme precum posibilitatea construirii la presiune joasă, transportul pe verticală a unei mase imense de oameni, climatizare, reţelistică şi multe altele.

Arhitectul Daniel Turnbul, unul dintre cei mai prolifici contribuitori ai proiectului, cu 200.000 de texte postate, 30 de soluţii acceptate pentru probleme-cheie în structura de bază şi 2000 de planuri-machete ajustate, a explicat  în memoriile sale despre platforma Mason şi despre succesul unui astfel de proiect…

Adam accesă  videoteca impresionantă a lui Mason şi derulă pe mai multe canale interviuri cu oameni care au participat la proiectarea turnului. Prinse din zbor o secvenţă cu un tip gras aşezat la o masă îngustă de pal care vorbea apăsat şi cu oarecare afectare…

„Deseori în tinereţea mea, reflectam împreună cu tinerii mei colegi la măreţia şi exactitatea arhitectonică a catedralelor gotice medievale. La fel precum cei care nu vedeau posibilă realizarea proiectului Pioneer, nici noi nu reuşeam să înţelegem cum au reuşit oamenii de atunci să pună la punct  astfel de construcţii într-o perioadă în care nu exista un sistem standardizat de măsurare, iar problemele structurale puteau fi rezolvate doar prin rudimentara geometrie practică.

Ei bine, soluţiile lor au fost de natură simplă şi în mare măsură asemănătoare (bineînţeles, posibilităţile noastre cibernetice au făcut diferenţa) cu cele găsite de Eden pentru realizarea planului iniţial al mega-clădirii: discuţiile la faţa locului, timpul berechet (să nu uităm că aceste catedrale se construiau în decenii) şi diversele cărţi cu  planuri ale catedralelor deja construite. Meşterii se întâlneau şi mediau hărţile lor mentale sau pe cele deja existente sub formă de machete chiar în faţa şantierului. Catedrala era, de fapt, un mare laborator în care se întâlneau diverse soluţii practice gândite în timp de câteva duzine de oameni.

Ne-am întors aşadar, prin intermediul platformei Mason, la modul de construcţie al catedralelor gotice. Nu a existat un proiect, un plan impus de un arhitect anume pentru Pioneer, totul a fost mediat şi raţionalizat prin comunicare continuă şi analiză de date între arhitecţi, specialişti şi oameni de ştiinţă împrăştiaţi prin toate colţurile lumii.  Cunoaşterea ştiinţifică a fost socializată. Pe lângă rolul său ştiinţific, Mason a permis oamenilor cu pasiuni şi interese comune să se întâlnească şi să se cunoască. Asta ne ţinea pe toţi conectaţi la proiect. Pioneer devenise o parte din lumea noastră până la urmă, locul unde ne destindeam şi ne debarasam de stresul zilnic.

Meşterii medievali încercau literalmente să reproducă imaginea raiului divin prin catedralele lor gotice. La fel şi noi, proiectanţii Pioneer ştiam că merită să mergem mai departe cu proiectul, simţeam cum idealul unei lumi mai bune era pe cale să se materializeze şi noi, cei angrenaţi în proiect, eram meniţi să-l ducem la capăt…

Odată cu legea ce garanta monopolul exclusiv asupra construcţiilor de tip zgârie-nori/mega-structuri în regiunea Americii de Nord, o parte din opinia publică, în special companii rivale şi speculanţi imobiliari, a început să ridice semne de întrebare cu privire la interesele reale ale companiei Eden şi cui i-ar folosi cu adevărat un astfel de proiect. Pentru a înlătura orice urmă de îndoială în privinţa intenţiilor (juste) cu privire la proiect, iniţiatorii Pioneer au făcut publice numele tuturor actorilor implicaţi  şi a dus apoi, în paralel cu realizarea „machetei”,   o campanie de strângere de fonduri pentru demararea ulterioară a proiectului…

Adam se conectase   deja la statisticile socio-finaciare ale proiectului şi îi fugeau acum prin faţa ochilor tot felul de chart-pie-uri, corelaţii, tabele grafice cu frecvenţe şi liste şi cifre interminabile. Simţea că era aproape, trebuia să fie foarte aproape…

***

Adam ieşi din „coşciugul” lui, aşa cum le zicea prietenul lui de poker Stan garsonierelor-pilot şi se îndreptă spre camera de gardă. Controalele medicale lunare erau programate în ultima zi de duminică din lună. Pentru potenţialii cumpărători era important să aibă acces la date despre starea de sănătate a „coloniştilor”, cei ca Adam, simpli cobai care testau noile habitusuri pentru câţiva ani. Viaţa la o asemenea altitudine nu era o joacă, compania trebuia să demonstreze clar, cu date empirice dacă standardul de viaţă ar creşte calitativ pentru cei care  doresc să se mute aici. Şi resursele puse în joc nu permiteau eşecuri. Oamenii trebuiau convinşi cu orice preţ. Oricum, nu existau prea multe alternative, ăsta era viitorul, pământul nu mai suporta prea mulţi coabitanţi. Soluţia locuirii era în înălţimi, cât mai sus. Aşa că, în statistici, calitatea vieţilor celor ca Adam se îmbunătăţise vizibil după primii ani de colonizare. Pentru a spori valoarea imobilelor de la graniţa dintre troposferă si stratosferă compania realizase chiar si bloguri personale pentru testeri în  xanadu în care cei ca Adam îşi descriau viaţa de zi cu zi. Cantitatea de date despre „cobaii din Pioneer” era imensă dar curioşii puteau să străbată în câteva ore toate datele despre  cum decurgea realitatea la înălţimi. Adam bănuia conţinutul jurnalelor virtuale ca produs în totalitate în laboratoarele PR ale companiei Eden. Nu fusese niciodată curios să le acceseze, îi era prea lehamite de toată târâşenia asta falsificată. „O maşinărie de vândut minciuni bine pusă la punct. Măcar nenorociţii ăştia vor avea parte de nişte drame la înălţime. Habar nu au la ce se înhămează ăştia de rulează cu inima în gât rahaturile alea de date. Dar aşa trebuie să meargă lucrurile”, îşi spunea Adam în timpul şedintelor video-foto lunare „pregătite” special pentru cei ce doreau să cumpere posibilitatea unei vieţi mai bune pe Pământ.

Adam îşi trase mâinile în buzunare, căută cu privirea linia galbenă de pe perete ce ducea către dispensare şi îşi puse gândurile pe pilot automat. Ştia că urma o plimbare lungă şi plicticoasă pe holurile claustrofobice ale  ansamblului rezidenţial Eden-confort III şi că din când în când avea să mai dea peste câte unul exact ca el, o fantomă stresată care caută cu orice preţ să evadeze din locurile astea mizerabile şi plicticoase.  Ce să-i faci, că doar nu aveau să-l repartizeze tocmai pe el, un răpănos şi jumătate cu un picior în groapă şi cu datorii peste tot tocmai în zonele de lux pentru ştabi, cu spaţii luminoase de agrement aerisite, cu puicuţe  care arată bine nu ca mumiile de pe aici şi, cel mai important: cu presiune atmosferică reglată cum trebuie, cu ceva care să se asemene cu ce este pe pământ. Da, asta credea că îl omoară fizic-înălţimea. Îşi aminteşte şi acum prima zi aici, când a urcat cu liftul acela imens, alături de alţii ca el, îi înghesuiseră pe toţi ca pe nişte vite,  nici nu puteai să respiri acolo. Până sus au leşinat vreo patru, iar el a vomitat tot ce mâncase într-o pungă pregătită din timp. După 3 ore de călătorie verticală s-a trezit în holul de aşteptare de la etajul 3000 cu tot felul de fantasmagorii care roiau în jurul său. Realitatea parcă trosnea din toate încheieturile, era ca şi când cineva zgâria pereţii cu milioane de unghii lungi. I-au spus mai târziu ca era vorba de halucinaţii aurale, „efect advers normal pentru călătoria în altitudine”.  Inima lui a luat-o atunci razna cu totul şi nu a reuşit să o prindă din urmă decât după 2 zile când s-a trezit năucit, cu perna plină de salivă pe patul din noua lui cameră mare cât o conservă de fasole.

Ca în fiecare dimineaţă, Adam se gândi că sarcinile pe care trebuia să le îndeplinească pentru Eden puteau să mai aştepte… în definitiv dispensarul nu dispărea nicăieri în următoarele ore. Aşa că o coti maşinal spre dreapta atunci când ajunse la intersecţia din zona spaţiilor de recreere a etajului său. La câţiva zeci de metri distanţă se găsea barul comunităţii, un fel de speluncă  de mahala îmbrăcată toată în  sticlă transparentă în care se întâlneau ziua „cobaii” să joace cărţi sau să se conecteze la xanadu. Încăperea, pe a cărei pereţi erau lipite autocolante ce imitau încrengături de iederă, era împărţită în două compartimente, unul în care se găseau mese şi o altă cameră plină doar cu scaune pe care erau inşiraţi  conectorii gnoseologici ce permiteau accesul la xanadu. Fundalul peretelui de exterior al încăperii Xanadu proiecta un peisaj din secolul XXI al  exoticelor insule Cayman, cu pisici de mare în prim-plan ce  scotoceau în nisipul fin al Mării Caraibelor.

Sala xanadu era aproape goală, iar barul era populat de câţiva indivizi gălăgioşi care umpleau încăperea cu nori de fum albăstrui. Barmanul părea departe de tot ce se întâmpla în incintă şi cu un braţ înfipt în tejghea privea pierdut holograma cu pisici de mare. Un plasture negru minuscul lipit de tâmplă dădea de înţeles celor mai atenţi că era conectat la xanadu şi că nu avea de gând să lase prea curând deoparte lumea virtuală şi să servească posibilii clienţi.

Ca de obicei, Adam se uită direct în colţul din stânga unde se strângea grupul lui de prieteni. Bineînţeles, grăsanul de  Stan pusese deja stăpânire pe masa de poker din “punctul lui preferat” din mijloc în care se aşezase şi de unde făcea cărţile. Gesticula energic în stânga şi în dreapta cu o ţigară în mână. Ceilalţi jucători îl priveau şi păreau amuzaţi de cuvintele stridente ale oratorului.   O grămadă de chipsuri de toate culorile trona în faţa lui şi el radia de mulţumire.

– Hei, ia uitaţi un străin…ia zi cum mai merge treaba prin conservă? Dormişi bine azi-noapte? îl luă din scurt burtosul pe Adam care se aşezase deja pe un scaun aflat la mică distanţă de masa pariorilor.

-Ca un prunc, Stan, ca un prunc. Tu cum ţi-ai mai petrecut minunata viaţă de tester în ultimul timp? bolborosi Adam în timp ce îşi aprindea o ţigară.

Stan se retrase din joc cu o strâmbătură spre cele două cărţi pe care le avea în mână, îşi luă scaunul cu el şi se repezi val-vârtej spre sfrijitul său prieten. Adam fu izbit din plin de mirosul puternic de acru metalic al malacului, îşi frecă uşor nările şi încercă să îşi controleze gesturile astfel încât interlocutorul lui să nu se simtă cumva ofensat. Nu ştia ce se întâmplă, adulmeca acum mult mai puternic mirosurile. Se stăpâni totuşi să întrebe pe cineva dacă simte duhoarea. Era posibil să fie doar în imaginaţia lui. Puteai să pici de zănatic dacă te destăinuiai cuiva că nu mai eşti sigur pe simţurile tale şi dacă afla Eden că ai luat-o pe arătură erai liber ca pasărea cerului să îţi faci bagajele şi să iei înapoi liftul spre Sodoma şi Gomora de sub tine.

-Mă ştii bine Adam, sunt un tip constant. Xanadu, poker cu băieţii şi iar xanadu. Le-am spus mai devreme şi ăstora, aseară am halit în câteva ore vreo 5 gigabiţi de pornache. A fost adevărăciune, zici că eram pe bune acolo! Când am dat jos conectoru’ de pe ochi eram cel mai împlinit tip de la etajul 3000, mai aveam puţin şi urlam în gura mare de plăcere. E incredibil xanadu ăsta, cât de multe chestii poate să îţi bage în cap în aşa de puţin timp. Şi le vezi acolo în tărtăcuţa ta, par suprapuse dar tu le înţelegi imediat, vezi clar toate poziţiile…e ca o călătorie prin timp, numa’ că e la modu’ invers… adică trece el prin tine, sunt zeci de mii de lucruri care circulă cu viteză de raliu prin pepenele tău….

Stan continuă să turuie despre cât de minunat este xanadu, despre cât de mult poate să îl ajute platforma virtuală să suporte mai bine izolarea aceea sinistră, colivia lor absurdă de la etajul 3000. Inconştient, Adam începu să se întrebe mai mult retoric. „Dar cât îţi aminteşti cu adevărat din ce s-a întâmplat acolo, Stan? Sunt doar nişte senzaţii trecătoare …”

-Şi par destul de sigure drăciile astea, adică de o sută de ani nu i-a explodat la niciunu dibla de la o călătorie cu viteza luminii prin informaţie…poate doar daca haleşti prea mulţi biţi deodată! Sunt nişte unii care cică ar fi încercat şi ar fi ajuns, chipurile, într-un fel de rai d-ăsta al informaţiei. Dar tre’ să fii nebun  să te prăjeşti de tot  doar ca să vezi cum e pe lumea ailaltă. Măcar aici ştiu că e totul de rahat, acolo n-am nicio siguranţă.

Adam abia reuşea să se concentreze la ce îi spunea Bursucul. Acum mirosul căpătase o nuanţă de fetid de parcă  în Stan se descompuneau rămăşiţele unui întreg cimitir. Trase o gură de aer în piept şi se gândi că trebuia să o şteargă cât mai repede de acolo. Proastă idee să vină să îi vadă, în fond şi la urma urmei fuseseră doar nişte colegi cam idioţi, nicidecum prieteni. Deşi veneau majoritatea din aceeaşi lume de jos, a clădirilor gentrificate nu empatiza deloc cu cei ca Stan. Ei păreau tot timpul că se simt bine aici, nu erau pe aceaşi lungime de undă cu mai nimic. Cu toate astea se vedea că şi Stan era complet ţicnit. Poate şi de la xanadu. Auzi şi tu, e mândru că a băgat în el 5 gigabiţi de pornografie…măcar de s-ar mirosi…

-De-a dreptul înduioşător ce îmi spui Stan dar trebuie să o şterg. Mi-am amintit că nu mi-am udat legumele de câteva zile şi ştii şi tu că Eden vrea să fim ca fraţii cu roşiile şi castraveţii Serei. Pe altă dată!

Adam o zbughi spre ieşire şi se opri direct în holul toaletei publice de lângă bar. Se gândea la impresia pe care o făcuse la masa de poker. Era sigur că îl credeau acum nebun de legat. Dar nu mai putea să stea în mirosul ăla, simţea că se molipseşte şi el de putreziciunea locului. Se spălă pe faţă şi pe mâini şi se gândi că nu ar fi rău să dea pe bune o raită până la Seră, acolo măcar nu e nimeni. Eden gândise Sera ca pe o „oază de natură” a coloniei unde îţi puteai satisface nevoia de aer liber. Pe lângă asta, Sera avea şi o zonă în care cobaii trebuiau să se îngrijească de legume, Eden dorea să îi ţină ocupaţi pe colonişti, să le distragă atenţia de la tot felul de porcării care le puteau trece prin cap. Dar faptul că fiecare tester primea o soldă lunară pentru cheltuieli de tot felul nu prea impulsiona lucrurile în grădina de la etajul 3000.

Lui Adam îi pierise tot cheful de plimbare pe coridoarele de beton-carbon ale complexului. Aşa că îşi îndesă din nou mâinile în adânciturile jachetei sale vechi de piele şi se îndreptă către locul de unde putea lua liftul orizontal. După câţiva zeci de metri  dădu peste o piaţetă interioară a cărei intrare era marcată de o arcadă largă. Micuţa staţie a liftului era pustie. Câteva reclame hologramate se proiectau cu intermitenţe pe pereţi şi pe podeaua anti-vibraţii din fibră optică. „Se pregătesc deja să primească gloata  cu nou-montatele spoturi comerciale. Probabil consumă mult curent electric, d-aia le dau cu întreruperi acum. Nu prea mai au chef să arunce cu bani pe curul nostru. E clar, începe sfârşitul…” profeţea Adam în timp ce   se aşeza pe singura bancă din faţa şinelor de circulaţie a cutiei mişcătoare. După câteva minute Adam zări ledurile în culori ţipătoare ale cabinei. Orizo-liftul staţionă lent în faţa liniei de aşteptare şi după un piuit scurt îşi deschise uşile. După ce intră în interiorul îngust capitonat cu material fonoizolator, Adam dădu comanda sonoră pentru următoarea destinaţie. Microfonul era conectat la un semacomp, o unitate virtuală xanadu care înţelegea semantic ceea ce spuneau oamenii. Un ecran aflat lângă uşă îi indică grafic durata călătoriei până la Seră-fix 10 de minute. Într-un colţ de lângă portiere, sub o cutie prevăzută cu un locşor în care puteai introduce bancnote  se afla un conector gnoseologic pe ale cărei rame era inscripţionat „xanadu te salvează de plictiseala aşteptării”. Adam se întoarse cu spatele la ochelarii cromaţi şi începu să schimbe fundalurile oglinzii liftului. Se opri la un peisaj câmpenesc cu flori de maci şi îşi admiră corpul gârbovit cum pare că se unduie în adierea unui vânt cald de vară. „Nimic mai ireal decât un câmp cu maci într-o betonărie” găsi de cuviinţă să rostească tare în timp ce lăsa în urmă cutia de transport în comun.

***

Adam simţi iar în nări mirosul cadaveric din barul de poker. Nu înţelegea care ar putea fi sursa mirosului de data aceasta.  Se afla acum pe scara mobilă ce ducea la Sera-pilot a complexului. Îşi lăsă privirea în jos şi încet-încet realiză că sensul de mişcare a treptelor era invers direcţiei sale de mers. Cu toate astea, nu încăpea îndoiala, se vedea cu ochiul liber că înainta. Se scutură din tot corpul şi se întrebă cât timp avea să treacă până să îşi iasă complet din minţi. Îşi îndepărtă rapid privirea spre zenit, ca şi când astfel toate gândurile lui razna ar fi dispărut odată cu schimbarea unei imagini.   Un cer albastru brăzdat de câţiva nori altocumullus se reflecta prin pereţii de sticlă ranforsată a micuţului dom geodezic…sau cel puţin aşa îşi aminteau oamenii că arată atmosfera terestră. Locul părea pustiu. Adam trecu de uşa antiseptică a sferei verzi şi inspectă fâşia de pământ pe care plantase în urmă cu trei luni tot felul de soiuri de legume . Chiar lângă parcela de ridichii-o fâşie de pământ cu două pâlcuri de tulpine uşor veştejite , un rând de beţe metalice sprijinea vrejurile de pătlăgele. Acum se chiora antipatic la una dintre puţinele roade ale muncii sale, o gogonea de mărimea unei nuci şi observă cum aceasta se înroşea treptat, până când prinse nuanţa unei tomate tocmai bună de aruncat în salată. Întreaga scenă se rula şi se derula în faţa lui şi Adam îşi adus aminte de gif-urile colorate ale copilăriei lui, bucăţele de imagini încetinite  care erau desprinse de contextul iniţial şi transformate în informaţie nouă ce se putea repeta la infinit.

Lovi cu furie planta şi se aruncă la pământ ca un soldat ce tocmai realizează că se află în mijlocul unui bombardament aerian. „Holograme, peste tot numai iluzii!” ţipă în gura mare  în timp ce ţinti cu privirea buteliile de oxigen din spatele pâlcului suspendat de petunii purpurii a Serei.

„Ridică-te de-acolo, nu te ajută cu nimic dacă te comporţi ca o muiere!”

Adam îngheţă pentru o clipă. Se ridică cu mişcări nesigure de pe jos şi simţi o prezenţă umană chiar în spatele său. Se întoarse şi încercă să îşi stăpânească bătăile inimii în timp ce se holba la pălăria cu boruri largi a necunoscutului din faţa sa. Tipul era durduliu şi purta un trenci crem puţin cam lung pentru statura lui. Înfăţişarea stranie a individului îi aducea aminte vag lui Adam de filmele cu detectivul privat Sam Spade pe care le găsise stocate într-un vechi server cu producţii pirat ale secolului XX-lea. Gif-uri care par că se materializează şi acum individul ăsta atât de cunoscut ca aspect…trecuse ceva vreme de când nu se mai sinchisise de perioada adolescenţei lui zbuciumate şi se gândea ce ar putea să caute acolo, în mijlocul Serei , vedenia aceea anacronică. Omul se apropie încet de Adam şi când ajunse aproape de el îi întinse bărbăteşte mâna. În timpul acesta Adam nu putu să îşi ia privirea de la faţa brăzdată de cicatrici închise la culoare a omului care îi zâmbea acum prieteneşte.

-Eu sunt, de fapt mi se spune, Comisarul. Nu trebuie să te holbezi în halul ăsta la mine…în fond şi la urma urmei şi eu sunt aproape la fel de nedumerit ca şi tine cu privire la ceea ce văd. Ce, crezi că eu nu mă gândesc dacă s-a defectat ceva la propria bibilică, dacă e sau nu real ce se întâmplă în stânga şi în dreapta mea?

Comisarul îşi scoase un pachet de Camel Filters din buzunar şi îşi aprinse cu tact o ţigară. Trase în neştire şi eliberă un nor gros de fum care îi învălui cu totul borurile haioasei pălării.
Adam încercă să încropească un răspuns la cele auzite dar îi era greu să se concentreze pe o singură propoziţie de început. Simţi cum limba i se plimba frenetic prin gură în căutarea unei reacţii.

-Stai puţin, deci TU nu eşti un produs al minţii mele?

Comisarul privi mutra serioasă a slăbănogului din faţa sa şi începu să râdă în hohote.

-N-am spus asta…dar să lăsăm deoparte treaba asta cu cine aparţine cui. E de ajuns să ştii că e posibil să fiu o parte din creierul tău care îţi vrea binele. Sau poate chiar exist cine ştie, greu de precizat… Nu avem  prea mult timp la dispoziţie, să-ţi spun mai bine de ce mă aflu aici…sunt sigur că nu îţi aminteşti dar în urmă cu câteva zeci de ore tu, un individ lipsit de speranţă, te-ai gândit să te cari din realitatea asta, să-ţi legi ştreangul de gât cum s-ar zice. Dar nu te-ai gândit să te sinucizi, nu, tu aveai o alternativă care părea mult mai promiţătoare. „Legenda” imersiunii totale în xanadu îţi spune ceva? Îţi aminteşti, nu-i aşa, de ce spunea tipul ăla palid rău la faţă cu care mai stăteai la o duşcă prin bar…Ian? Nu prea l-ai mai văzut pe la dugheană în ultimul timp, aşa-i? Zicea că pur şi simplu îţi pui conectorii gnoseologici pe ochi, te conectezi la xanadu şi laşi informaţia să umble ca o bezmetică prin capul tău. Accesezi din ce în ce mai mulţi biţi până când acumularea lor tinde spre infinit. Practic te translatezi cu totul într-o entropie cu posibilităţi incomensurabile de repetabilitate a comunicării. Redundanţa tinde spre zero, aproape nimic nu se pierde…cum bine ţi-a zis slăbănogul când ţi-a înmânat programul care permite imersiunea: o lume perfectă în care nimic nu se uită. E ca şi cum ai vedea în acelaşi timp miliarde de imagini care reproduc independent unele de altele fragmente de informaţie.   Hei, înţelegi ce-ţi spun?

Adam simţea furnicături pe şira spinării. Încerca să pună cap la cap ce se întâmpla în momentul acela cu el. Se afla în Sera complexului alături de un individ aparent real care îi vorbea despre lucruri de care el nu ştia o iotă. Oare suferea de pierderi de memorie? Schizofrenie? Pe lângă asta, era martorul a tot felul de halucinaţii bizare. Nu reuşea să îşi dea seama cum a reuşit să piardă în atât de puţin timp controlul propriei realităţi  şi se întreba cât va mai continua nebunia asta.

-Dacă eu am rulat-o, cum îi zici tu…imersiune în xanadu cum se face că totul în jurul meu a început să o ia razna subit? După câte spui totul trebuia să fie lapte şi miere, ar fi trebuit să îmi fac somnul de veci în adâncul lui xanadu până acum, nu? Din câte văd încă sunt blocat în turnul ăsta tâmpit şi, judecând după aparenţe, parcă e mult mai rău ca înainte.

-Băiete…tu încă nu eşti în xanadu. Te afli într-o, nu ştiu cum să o numesc ca să mă înţelegi mai bine…o zonă neutră în care primeşti semnale din ambele lumi.  Dacă o intersecţie a unei metropole e un iad al semnelor…ei bine, tu amice eşti într-un purgatoriu semiotic. Imaginează-ţi că eşti ca un receptor din acela antic de radio care prinde şi distorsiuni sonore şi canale de ştiri în acelaşi timp. De aceea îţi este greu să îţi dai seama de ce ţi se întâmplă, realităţile se combină într-un mod aiuritor…şi lucrurile se vor înrăutăţi dacă nu eşti dispus să faci saltul total. Dar până la urmă ai ales să scapi de aici, din închisoarea asta fără sens de 20 de kilometri înălţime, nu? Nu ar trebui ca tocmai acum să ai dubii în privinţa a ceea ce ar trebui să faci…

-Şi ce dracu’ ar trebui să fac?

Comisarul aruncă ţigara fumată pe jumătate şi o sugrumă de pământ cu o mişcăre discretă a piciorului.  Se uită apoi la Adam şi îi arătă cu degetul buteliile de oxigen din spatele său. Respiră adânc a regret şi începu să declame cu vocea lui cu inflexiuni metalice, de bariton.

-Vezi tu, Adam, ca specie voi aţi avut o libertate totală de alegere. Şi uite ce aţi ales… să vă construiţi propriile temniţe în care să vă loviţi unii de alţii fără noimă ca nişte şobolani de pereţii unei cuşti. Şi nu mă refer doar la turnul ăsta…poate că şi xanadu este tot un fel de capcană a propriei evoluţii. Până la urmă tot ajungeţi să vă încătuşaţi în utopiile create de voi. Dar ce vorbesc eu, poate că cine ştie…dincolo e mai bine, exact aşa cum ţi-a spus Ian. În fine, ar fi cazul să te grăbeşti, nu se ştie ce e real şi ce nu…în locul ăsta sunt camere de supraveghere şi poate că tipii de la securitate ţi-au observat comportamentul straniu…eu zic să îi dai drumul până nu e prea târziu.

Adam îl urmări pe Comisar cum trece nepăsător pe lângă el şi simţi o greutate în buzunarul jachetei. „Nu vreau decât să scap de aici” se gândi Adam să-i răspundă dar realiză că nu mai era nimeni în jur care să-l asculte. Oricum, acum ştia destul de bine ce trebuia să facă chiar dacă nu înţelegea foarte clar ce se întâmpla. Indiferent dacă îşi pierduse complet minţile sau era în „purgatoriul” de dinainte de xanadu, cum speculase Comisarul, nu încăpea îndoiala, soluţia era una singură. În secunda următoare se văzu din nou singur în Seră, înconjurat de legume şi flori. Pipăi obiectul strecurat de Comisar şi reuşi să dibuiască într-un final o ţeavă subţire la capătul căreia se afla un mâner. Părea a fi un pistol de calibru mic. Adam îşi înăbuşi dorinţa de a scoate arma afară din buzunar şi se apropie cu mişcări ce imitau mersul normal de peretele de sticlă unde se aflau mascate buteliile cu gaz lichid care întreţineau întregul ecosistem al serei. Scoase rapid pistolul şi începu să tragă mai multe focuri în direcţia recipientelor pline cu oxigen.

O explozie puternică  transformă în cioburi bolta domului geodezic şi un întuneric însoţit de particule de gheaţă şi aer rece puse stăpânire pe întreaga încăpere.    Curentul puternic de aer îl proiectă pe Adam afară din clădire şi acum corpul său înţepenit complet se prăbuşea în golul imens al stratosferei.

Glisa acum printre norii denşi care înconjurau măreţul turn Pioneer, putea chiar să vadă de la depărtare cum imaginile propriei căderi se multiplică şi cum ele devin autonome în spaţiu şi timp. Îşi vedea propria cădere în secvenţe, întregul lui corp se transformase într-un gif al copilăriei. O lumină puternică începea să îi acopere câmpul vizual şi ultimul lucru pe care Adam îl conştientiză fu mâna sa dreaptă care ţinea strâns un cub rubik…

[1] Xanadu-platformă virtuală ce permite accesarea non-secvenţială a informaţiilor digitale.  Gândit în primă fază de sociologul american Ted Nelson în anii ’60 ai secolului XX, acest proiect a fost văzut pentru mult timp ca “irealizabil din punct de vedere tehnic”. Uitat pentru o perioadă lungă de timp de lumea academică, sistemul Xanadu a devenit o soluţie pentru programatori în secolul XXII când  lumea virtuală www  înceta să mai facă faţă cantităţilor imense de informaţie criptată şi livrată pe internet. În 2134 apare pe piaţă prima versiune a programului Xanadu care folosea ca mijloc de accesare transcluziunea (compunerea şi recomunerea de biţi) în locul multiplicării progresive a informaţiei accesate. În scurt timp, noua platformă devine extrem de populară în rândul utilizatorilor. În anul 2200, o statistică a companiei Minex arăta că Xanadu este folosit de peste 80% din totalul celor care se ajută de procesatoare virtuale pentru decriptarea de informaţie.

Felix Tzele

---