Se spunea odată, în vremuri apuse, că S.F. sau literatura de anticipaţie e de fapt pentru copii şi tineret. Bineînţeles că o citeau şi bătrânii – cum ar fi putut altfel s-o cenzureze.
Dar pasiunea pentru CPŞF am văzut-o născându-se la vârste fragede, în mai toţi cei din jurul meu. Nu erau scutiţi nici vârstnicii de ea, dovada clară a acestui fapt fiind insistenţa cu care peste ani, un bun prieten de familie se străduia să păstreze unul din rarele Almanahuri Anticipaţia ce fusese cumpărat de mine cu oarecari eforturi. Presupun că nu vreţi detalii în acest sens, aşadar o să păstrez discreţia.
Ce mă intrigă zilele acestea e agitaţia stârnită de oameni mari, ce pe vremuri erau oarecum copii. Toţi par a şti ce vor şi ce miză este în joc, dar uneltele cu care evoluează sunt aceleaşi ca acum 20 de ani. Nu prea e mare diferenţă în tehnica scrisului, ba mai mult îşi adună corifei, pe care-i ajută să publice texte oarecum anoste, în schimbul adulaţiei perene.
Legat de asta, citeam mai dăunăzi o cărţulie de-a lui Scott Card, despre cum să scrii SEFE (altă onomatopee învechită – imaginaţi-vă pe Maestrul Bărbulescu rostind asemănător: „sifi”), ba pardon, SciFi. Nu vreau să citez din carte, şi nici să fac apologia regulilor scrisului de la Card încoace, acestea fiind oferite de stimabilul cu titlul de recomandări, ci doar să mă aplec asupra lor şi să susţin că tare ar fi productiv dacă stimaţii noştri colegi le-ar respecta măcar din când în când.
Ce-mi sugera mie această carte era altceva: că este la fel de greu sau de uşor să scri SciFi sau Fantasy. Adică un scriitor trebuie să depună măcar efortul primordial de a folosi un univers credibil şi coerent, dacă nu a făcut chiar pasul cel mare de a construi el însuşi acest univers. Acelaşi scriitor ar trebui să lase personajele să fie creionate cu răbdare prin interacţiunea lor cu mediul sau cu alte personaje, nu doar să se auto-explice şi să se auto-acuze, sau să-l lase pe autor să le traseze portretul repede-repede, în două-trei pagini, pe nerăsuflate. (Nu insistaţi, nu vreau să dau exemple, nu de alta, dar poate mă nimeresc pe mine.)
Şi mai zicea ceva. Că nu este aşa de greu să publici SciFi sau Fantasy în zilele noastre, chiar dacă este considerată o literatură de nişă, pentru că cititorii nu sunt de nişă. Cititorii, publicul ţintă, sunt toţi aceia care au pasiunea aventurilor, descoperirilor, intrigilor jucate din vârful logicii şi al imaginaţiei. De aceea au succes seriale precum „CSI” sau „House” sau „Stargate”. De aceea „Stăpânul Inelelor” sau „Harry Potter”, carte sau film deopotrivă, se bucură de succes. Nu mai vorbesc despre „Dune” sau „Odiseea spaţială”. Toate au un numitor comun: o logică de detectiv, ascunsă într-un peisaj coerent, cu reguli proprii, care se pot schimba, dar nu oricum, ci cu o anumită cauzalitate. Evident, dragă doctore Watson…
Problema puţinilor creatori care vor să devină scriitori de Science Fiction este lipsa exerciţiului. Se simte nevoie de exerciţiu aplicat, de abilitatea managerului de proiect în a realiza interviurile necesare, în documentarea proiectului şi asamblarea temei. Ca să nu mai vorbim de finalizarea proiectului. Nu am observat scriitori în sălbăticia mioritică, tentaţi să realizeze conspecte şi să pregătească materialul pentru cartea ce va să fie. Sunt câţiva, totuşi, pe care-i suspectez de astfel de tactici mârşave, dar ei scriu bine. Scriu foarte bine, şi orice le-aş pune în cârcă, n-ar rezista la argumente. Iar dintre ceilalţi nu a reuşit niciunul să mă convingă să scormonesc în pungă, cum au făcut-o amu vreme Grămescu sau Ungureanu sau Popescu. S-avem pardon.
Şi ajung astfel la tema dezbătută de fapt: cu toate că piaţa cere Science-Fiction, iar scriitorii se încăpăţânează să nu ofere, cu toate că scriitorii împreună cu tagma ce tinde la această mult dorită calificare nu adună un număr suficient de opere nici în vremuri de prosperitate, există o asemenea concurenţă acerbă şi bătaie pe scaune mai ceva decât agitaţia din tribuna întâi la meciul Dinamo-Steaua.
Mă simt de parcă aş fi repetat ideea asta de nenumărate ori, de mii şi mii de ori: Fraţilor, voi trebuia să fiţi pe gazon! Acolo se joacă meciul! Acolo se depune efortul şi se câştigă punctele!
Iertaţi-mi, rogu-vă, vorbirea frustă şi insistenţa cu care continui să nu înţeleg. Gândiţi-vă la mine ca la un călător în timp, criogenat, în stază, cum vreţi voi, care s-a trezit cu aceiaşi oameni în jur, şi cu disperarea supremă că au trecut vreo două decenii fără vreo evoluţie notabilă.
„Puşca şi cureaua lată, ce flăcău eram odată…”
Eugen Lenghel