Se spune că science-fiction-ul e o literatură a ideilor. Se spune că orice text SF e despre două date: cea la care este plasat și cea când a fost scris.
Și totuși, când discutăm un text SF, ne referim cel mai adesea la “temele mari” pe care acesta le discută: identitatea, supravieţuirea speciei umane, modurile în care noile tehnologii invadează și modifică societatea, natura fizică a universului, etc…
Din păcate acele probleme tipice „datei când a fost scris un text” se regăsesc rareori ca teme principale ale scrierilor SF, chiar dacă ele sunt cel mai adesea prezente într-o oarecare măsură în textele respective. Preocuparea pentru acest tip de probleme poate duce la scrieri datate, deși, ca să fim cinstiţi, multe dintre problemele care afectează societatea contemporană par să fie dacă nu perene atunci măcar recurente. Asta pe termen relativ scurt – câteva secole, să zicem.
Unde sunt deci povestirile și romanele SF care tratează problemele cu care se confruntă cititorii de azi? De ce trebuie neapărat ca scrierile space opera să se folosească de structuri ale puterii vechi de secole? De ce trebuie personajele lor să lupte din nou în războaie câștigate sau pierdute de multă vreme? De ce trebuie neapărat ca romanele cyberpunk să fie plasate, cu comoditate, în situaţii economice sau geopolitice din anii ’80? De ce e necesar ca scrierile hard SF să pretindă că anii ’60 au durat cincizeci de ani? De ce e necesar ca SF-ul să ignore dificultăţile și provocările din ziua de azi și să inventeze altele, noi și irelevante?
Mă uit în jur și îmi dau seama că noi, ca specie, eșuăm. Ne facem planeta de nelocuit și facem doar eforturi de faţadă pentru a găsi soluţii la problema aceasta. Nici măcar nu ne gândim serios la posibilitatea salvării omenirii prin mutarea pe alte planete. Avem în spate mii de ani de civilizaţie și totuși nu am reușit încă să eradicăm războiul, foametea, sărăcia, bolile, inegalităţile, sclavia… Soluţiile la toate aceste lucruri sunt la îndemâna noastră, dar refuzăm să mișcăm un deget. Nu sunt acestea „idei”? Nu sunt ele subiecte legitime pentru literatura de gen?
E adevărat că SF-ul nu e nici predictiv și nici didactic. N-a mai fost așa din anii ’20, dar uneori mă întreb dacă nu ar fi cazul să redevină astfel. Pe atunci SF-ul era o găselniţă de-a marketingului, un mod de a vinde acest nou gen literar cititorilor revistelor de electronică și de popularizare a știinţelor. Genul este, în zilele noastre, mult prea sofisticat pentru a mai putea fi folosit pentru îndeplinirea planurilor unor oameni ca Gernsback și contemporanii săi. Ca literatură, și-a dezvoltat un repertoriu vast de tropi, o trusă de scule extinsă și un lexicon care îi e propriu, din diverse puncte de vedere. Sofisticarea aceasta a dus și la schimbarea punctelor de vedere de la imediat înspre abstract.
Comentariile abstracte duc însă adesea la rezultate abstracte. Nici predicţiile și nici didacticul nu sunt instrumente utile când vine vorba de abordarea pieţei literare actuale, dar asta nu înseamnă că SF-ul ar trebui să ignore imediatul. Atunci când știinţa însăși e sub asediu poate că genul literar care conţine în numele său termenul „știinţă” ar trebui să iasă din nou la bătălie. Când văd etichete ca „literatură speculativă” sau „ficţiune stranie” văd doar o tentativă de a defini genul acesta folosind doar criterii estetice.
SF-ul nu e o ficţiune care include un catalog pre-definit de tropi. Nu e o ficţiune care folosește știinţa sau una despre știinţă. Este o ficţiune care, în trecut, s-a luptat pentru știinţă, care a fost la un moment dat unul dintre soldaţii din armata știinţei. SF-ul e colecţia tuturor modurilor de-a scrie, tuturor tropilor și tuturor tehnicilor literare inventate pentru a câștiga acea luptă. Și, odată ca niciodată, SF-ul a luptat de partea binelui, inspirând generaţii de oameni să urmeze cariere știinţifice sau inginerești – incluzându-i pe cei care au făcut din misiunile lunare Apollo o realitate. Din păcate ofensiva nu a fost convingătoare, iar războiul a fost pierdut demult.
Asta nu înseamnă că genul e atât de uniform pe cât par a sugera în rândurile de mai sus. Ca orice mișcare care a evoluat, care a existat mai bine de optzeci de ani, este variat și disparat. E o casă cu multe încăperi. Și o mulţime de oameni trăiesc în acea casă.
Nu suntem toţi spectatori. Îmi place să cred că am făcut câte ceva, că am contribuit cu câte ceva. Povestirea mea “Through the Eye of a Needle” e un atac direct asupra celor care nu cred că schimbarea climatului e o realitate (vezi aici: http://iansales.com/2010/10/11/anatomy-of-a-story-through-the-eye-of-a-needle/.) Povestirile mele despre Spaţiul Euripidian au la bază cele mai recente date despre lunile lui Saturn (vezi aici: http://iansales.com/2009/10/08/anatomy-of-a-story-thicker-than-water/).
Povestirea “Human Resources” comentează aspecte ale capitalismului economic (vezi aici: http://iansales.com/2011/01/18/cor-swag/).
Am scris și o povestire care celebrează realizările din 1960 ale lui Jacques Piccard și Don Walsh (vezi aici: http://iansales.com/2010/09/30/in-the-deepest-water/) – deși acest text nu și-a găsit încă o casă.
Plănuiesc să contribui mult mai mult.
Ian Sales
Traducere de Adina Barvinschi
Traducerea și postarea pe site-ul SRSFF s-au făcut cu acordul autorului, Ian Sales.
Blogul lui Ian Sales : „It doesn’t have to be right…”