— Dragul meu, te iubesc atât de mult!

Iubirea fremăta în aer, în fumul de lumânare, în parfumul seducător.

— Şi eu te iubesc, pufuleţ dulce!

Erau singuri în apartamentul părinţilor ei, vibrând de încordarea stranie care se naşte dintr-un prilej favorabil.

— Tu eşti fluturaşul meu! gânguri ea afectuoasă, fluturând din gene ca liliacul din aripi.

— Şi tu eşti floricica mea, spuse el, intrând în joc.

— Tu eşti… soarele meu! ciripi fata.

El scoase o grimasă de durere şi scutură brusc din umeri, ca tras de o sfoară invizibilă.

— Of, nu spune asta… pfui!

— Iartă-mă, n-am vrut! La naiba, am uitat cu totul de… ştii tu… chestia aia cu soarele.

— Da, ştiu… dar zău că mă dă peste cap.

Fata îşi studie vârful bocancilor negri, legaţi cu şireturi negre, ciorapii de plasă negri care dispăreau sub fusta neagră şi duceau spre chiloţeii care se ghiceau tot negri. Chiloţei de bumbac. Ea visa la o pereche de mătase, îi VOIA pe cei din noul catalog Lisca, dar mama i-a spus că, dacă tot ţinea să arate ca o pocitanie de bâlci la o înmormântare, nu trebuia neapărat să arate ca o pocitanie curviştină de bâlci la o înmormântare. Dar ea avea deja un plan – nu trebuia decât să călătorească fără bilet cu autobuzul încă două luni şi va economisi destui bani ca să-şi cumpere chiloţeii. Exact aceia pe care-i dorea sau alţii care să se potrivească la fix cu mănuşile de plasă lungi până la cot, fără degete, şi cu corsetul acela negru care îi micşora talia cu 18 centimetri şi jumătate (târfei ăleia de la şcoală, Maja, îi zisese 22 de centimetri; n-avea decât să se străduiască mai mult, proasta, dacă se credea în stare). Dacă puneai la socoteală şi părul ei lung, cu cărare pe mijloc şi negru ca smoala, Anabella (de fapt, o chema Ankica, dar îi ura pe babaci că o botezaseră aşa şi se prezenta oricui drept Anabella, pronunţând accentuat cei doi l) era o clonă goth adolescentă tipică.

Dar Anabella avea ceva care o deosebea de ceilalţi, un avantaj pentru care orice adolescentă goth care se respectă ar fi renunţat pe loc la toată garderoba, fardurile şi bijuurile…

Un iubiţel vampir.

Şi încă unul adevărat, nu un zurliu care poartă pelerină şi joacă zaruri.

— Dar, dragostea mea…

Se uita la el de sus, cu buzele ţuguiate.

— Hă?

— Te iubeeesc! ciripi fata, de parcă n-ar fi mâncat decât mei în ultima lună.

— Ştii că şi eu te iubesc, dar… dar nu mai pomeni de… acel corp ceresc.

— Iartă-mă, nu mai fac… zău.

Îl mângâie pe obraz cum ai mângâia un ursuleţ de pluş.

— Ştii ce-am chef să facem?

— Ce ?

— Ei, ştii tu… am putea… să ne atingem… un piculeţ.

— Băga-mi-aş picioarele! Ţi-am mai zis de o sută de ori… – Îi împinse mâna la o parte. – Nu ne putem atinge! Mă… excită.

— Dar vreau să te exciţi! Vreau…

Se aplecă şi-i şopti restul cuvintelor la ureche.

— Deja sunt.

Respiraţia ei era caldă şi umedă.

— Mmmdaaa… Dar nu pot să mă excit, că, dacă o fac, nu mă mai stăpânesc, mă cuprinde patima şi mă transform într-o… BESTIE! sublinie el tulburat.

— Uau, o bestie… mmm….

— Serios! Dacă mă ia valul, aş putea să te muşc sau să te sfâşii… e periculos!

Sprâncenele fetei se încreţiră ca volanele de mătase fină de pe lenjeria Lucreziei Borgia, iar de pe buze începură să-i scurgă stropi de iritare şi frustare.

— Ascultă, dragă, se răţoi ea, am şi eu nevoile mele, să ştii! M-am săturat până-n gât s-o fac cu peria de dinţi electrică a lui frate-meu.

— Am înţ… HĂ? Cu ce???

— Se potriveşte numai bine şi vibrează. Dar nu la asta m-am referit! Vreau să încerc un experiment. Dacă merge, poate reuşim să ne giugiulim un pic şi eu aş fi apărată de… animalul din tine… brrr!

— Păi… ştiu eu…

— Nu fi căcăcios, doar n-am dat peste tine într-un roman de Anne Rice! Fii bărbat. Nu vreau decât un lucru mic de tot, nu-ţi cer să-mi cunoşti părinţii sau să-mi faci temele la literatură. Stai cuminte acolo, mă duc s-aduc ce-am pregătit.

— Bine, bine… Bănuiesc că, dacă am scăpat de Inchiziţie, de nouă săteni viteji din Kringa[1], de Van Helsing, de Buffy şi de Călăi[2], scap şi de experimentul tău.

Fata se întoarse într-o clipă cu o geantă de voiaj.

— Ta-daaa! Uite-o. Acuma întinde-te frumos pe pat…

— Bine, calmează-te… s-stai puţin! Ce-i miro…

Cu o mişcare ageră, demnă de o starletă care se pregăteşte să scoată din urnă biletul cu numele câştigătorului la concurs, fata scoase din geantă cea mai lungă împletitură de usturoi din istoria recentă a agriculturii.

— Eşti nebună??? Să nu te-aprop…

— Of, fii şi tu mai vesel un pic! Sexul protejat nu e niciodată foarte comod. Pricepi? Acuma stai liniştit, ca să te pot lega.

— Nici să nu te gân…

Încercă să dea din mâini, dar fata reuşise să se urce pe el şi să-l imobilizeze, acoperindu-i trupul de mort viu cu bulbii aceia detestabili cu miros înţepător, care-l dezgusta şi-i făcea greaţă. Începu chiar să i se irite pielea perfect bronzată, dacă tot am ajuns să vorbim despre asta. Fata profită de slăbiciunea lui şi-l subjugă, învăluindu-l ca pe-un cârnat cu aromă de usturoi, pe care numai un ţărănoi nespălat ar fi în stare să-l mănânce. Vai, ce umilitor!

— Aşa! Ia vezi, te poţi mişca? îl întrebă fata cu o umbră de satisfacţie în glas.

— N… Nu! Anabella! Ia porcăria asta de pe mine, curvă obsedată ce eşti!

— Nici prin cap nu-mi trece! Uite, acum pot să mă joc cu tine.

Îi desfăcu nasturii de la cămaşă şi-l ciupi de piept pe sub stratul de usturoi. Descoperi nişte muşchi puternici şi o pereche de sfârcuri trandafirii.

— Mmm… ce avem noi aici?

Îşi linse buzele şi le lipi de pielea lui rece.

— Eu… Eu…

— Pot să te şi muşc uşurel…

— Hm… Nu… Mmm…

— Sau să te ling puţintel…

— Uuuhuhu…

— Începe să-ţi placă?

— Mmm, da, începe…

— Daaa… şi-o să-ţi placă şi mai mult! Fii atent.

Se aplecă şi se făcu nevăzută. Făcu ceva, mai mult ca sigur, dar el nu-şi dădu seama ce anume. După o vreme, sări ca o broască înapoi la capul său.

— Acum pot, în sfârşit, să te sărut ca lumea.

— Anabella, stai, ce facem cu dinţii mei? Dacă mă las dus de val, ai putea să rămâi fără limbă.

— Nu-ţi face griji, îl linişti ea şi-i vârî limba moale şi lunecoasă (care mirosea încă a gumă de mestecat) între fălcile lui… iar el scuipă, ţipând de durere.

— AUUU! Ce mi-ai făcut?

— Păi, a trebuit să mă asigur că n-o să mă muşti, aşa că mi-am schimbat piercingul din limbă… Ştii, înainte avea o mărgeluşă, dar acum…

Scoase limba, dezvăluind cruciuliţa argintie care-i străpungea suprafaţa.

— EŞTI COMPLET NEBUNĂ!!! FUTU-I! Mi-ai vârât CHESTIA AIA în gură???

— Of, revino-ţi! Uite, o scot. Nu mai pot să te sărut, dar nu contează, avem potenţial nelimitat de explorat.

Îl mângâie voluptuos pe gât, pe piept şi pe burtă, evitând rândurile de usturoi, până ajunse la catarama care căzu victimă atacului cât ai zice peşte. Îi smulse pantalonii până la genunchi şi-i vârî mâna în chiloţi…

— Aha, cineva spunea ceva de-o bestie mai înainte… Cred că i-am găsit bârlogul… da, îi simt blana…

— Mmm…

— Oho, ne-am pus pe tors? Mi se pare mie că bestia e o felină.

— Îmi place la nebunie când mă atingi…. ooo!

— Hai să scăpăm de chiloţii ăştia… CE DRACU? Ce fel de scârboşenie e asta?

Fata sări ca arsă cu fierul roşu, uitându-se dispreţuitoare la ţesutul mort, vânăt şi zbârcit care-i atârna iubiţelului între picioare. Numai poziţia strategică amintea de ceea ce fusese cândva un penis.

— Păi… ăăă… ştii… nu prea l-am folosit de multă vreme şi… cum n-a avut parte de activitate, sângele n-a mai circulat pe-acolo şi… s-a cam ofilit. Ştii tu, necroză şi alte de-astea.

— PFUI! Nu pot să bag AIA în gură! E GREŢOS de-a dreptul!

— Păcat…

— Poţi să ştii că-i păcat.  Şi-acum ce facem?

Fata îşi muşca unghia nervoasă şi poate puţin sugestivă.

— Ştii, e chiar cool chestia aia bleagă a ta… Aşa de adâncă şi de… de… neagră. Te-ai abţinut atâta vreme, că ţi s-au veştejit bijuteriile, poţi să compui un cântec despre asta… prin ce-ai trecut şi toate celelalte… pentru că ai aşteptat secole întregi ca să găseşti dragostea adevărată… O, DUMNEZEULE! M-ai aşteptat PE MINE!

Se aruncă la pieptul său garnisit cu usturoi şi-l acoperi cu sărutări. Brusc, îşi lipi urechea de sfârcul drept şi-l întrebă jinduind:

— Hmm, cum o facem, până la urmă? Nu pot să te sărut, nu pot să ţi-o… fac…

— Poate ne vine altceva în minte… ştii, poate dacă ţi-aş … face eu ţie… sugeră el, ca un adevărat gentleman.

— Îmi pare rău, nu săptămâna asta… e perioada aceea din lună, ştii, îl anunţă fata cu tristeţe.

— Dar, draga mea, zâmbi el, asta sună… interesant. Şi puţin… picant, ştii, ca bucătăria slavonă[3].

—  Dar cum de… A, sigur. Pupilele ei se măriră a înţelegere. Am uitat că eşti vampir!

— Normal. O s-o consider o masă preparată cu dragoste… şi condimente.

— Şi n-o s-o iei razna, să mă muşti?

— Nu. De ce? Se scurge de la sine. Cred că, în sfârşit, am reuşit să ne înţelegem.

Vampirul îşi linse lacom buzele, sclipind de bucurie. Nu degeaba se spune că drumul spre inima unui bărbat trece prin stomac.

— Dragul meu, te iubesc atât de mult!

— Şi eu te iubesc, pufuleţ dulce, şi eu te iubesc… în fiecare zi din lună.

Sunetele se domoliră în curând şi înlocuiră vorbele. Noaptea le aduse celor doi un adevărat festin, satisfacţia gurmandului presărată în numeroase feluri de mâncare, apoi voalul de sunete, gemete şi mângâieri îi separă pe îndrăgostiţi de o lume căreia nu-i aparţinuseră de la bun început.

Sfârşit

. . .

Textul a fost tradus şi postat pe site-ul SRSFF cu acordul autorului.

ZORAN KRUŠVAR

Zoran Krušvar s-a născut pe data de 9 aprilie 1977 în Rijeka (Iugoslavia, astăzi Croaţia) unde locuieşte şi în prezent. După absolvirea liceului, a urmat cursurile Facultăţii de Arte şi Ştiinţe din Rijeka pe care a absolvit-o obţinînd o diplomă în psihologie. Este înscris la un masterat de Marketing Management în cadrul Facultăţii de Economie din Rijeka. În 2001 a debutat cu povestiri şi poeme în revista studenţească „Re”. Apoi a publicat în diverse reviste, culegeri de texte, antologii. Primul volum, culegerea de povestiri intitulată „Najbolji na svijetu” (Cele mai bune din lume),   i-a apărut în 2004. Trei povestiri din acest volum au primit premii literare în Croaţia. În 2006, povestirea „Tko s Đavolom tikve sadi…” (Cine a plantat tigva diavolului…) a fost inclusă în „Ad Astra”, antologia SF-ului croat dintre anii 1976 – 2006. În 2007 a publicat romanul „Izvršitelji nauma Gospodnjeg”( (Executorii intenţiilor Domnului) urmat de un proiect multimedia, ceea ce a reprezentat o inovaţie în literatura croată, inspirînd şi alţi autori să creeze pe lîngă propriile lucrări literare, conexiuni artistice, muzicale şi video. În anul 2008 prin lansarea romanului „Zvijeri plišane” ((Animalele de pluş),  a obţinut o largă mediatizare datorită subiectului acestuia. A fost primit în Societatea Scriitorilor Croaţi, volumele i s-au tradus în poloneză şi în prezent conduce un atelier de „creative writing” în cadrul Bibliotecii Municipale din Rijeka.

Bibliografie:

„Najbolji na svijetu” (Cele mai bune din lume), ed. Mentor, Zagreb, 2004.

„Izvršitelji nauma Gospodnjeg” (Executorii intenţiilor Domnului), ed. Mentor, Zagreb, 2007.

„Zvijeri plišane” (Animalele de pluş), ed. Knjiga u centru, Zagreb, 2008.


[1] Se presupune că, în 1672, într-un loc numit Kringa (în regiunea croată Istra) un grup ţărani curajoşi, conduşi de un preot local, au scos din mormânt şi au decapitat un vampir pe nume Jure Grando.

[2] Autorul acestei povestiri a scris, anterior, un roman cu titlul (aproximativ)  Executorii intenţiilor Domnului (Izvršitelji nauma Gospodnjeg), în care este vorba despre vampiri şi vânători de vampiri.

[3] Slavonija – regiune continentală din Croatia, renumită, printre altele, pentru o seamă de mâncăruri condimentate.

Traducere de Sara Popovici