Orizontul devenea tot mai apropiat, pe măsură ce ziua se retrăgea în faţa nopţii. Cu durere în picioare şi gleznele umflate , Dora înainta fără oprire prin iarba înaltă şi galbenă înspre dealuri şi înspre păduricea de după ele. Vântul nu îi mai răcorea corpul şi nu mai legăna iarba, era acum abia o adiere. În depărtare, în vârful unui copac, o ciocănitoare neagră ţipa, luându-şi rămas-bun de la soare.

Copilaşul pe care îl ducea în braţele amorţite din cauza poverii scoase un suspin înăbuşit. Plânsetul care o însoţise atâta amar de vreme lăsase locul acestor suspine rare. Băiatul era slăbit, fierbinte şi rosu la faţă. Abia mai respira, cu trupul măcinat de boală. Dora abia dacă îl făcuse să bea un pic de lapte din sânii ei secătuiţi de foame şi de oboseala celor două zile de mers. Ştia că băiatul era pe moarte şi că dacă nu va ajunge la capătul drumului său tot ce îi mai rămânea de făcut era să sape un mic mormânt în care să îl îngroape alături de încă o părticică a sufletului ei, acoperind apoi totul cu bolovani, pentru ca vieţuitoarele sălbatice să nu ajungă la trupul copilului. N-ar fi fost primul copilaş pe care l-ar fi pierdut. Totuşi, poveştile pe care le tot auzea o umpleau de speranţa că măcar acest băiat ar fi putut să fie salvat din ghearele morţii.

Îşi dădu seama că trebuie să ajungă neapărat la pădurice înainte de căderea nopţii şi începu să meargă mai repede. Dealurile sunt prea mici şi nu sunt îndeajuns de abrupte pentru a o proteja. Va petrece încă o noapte urcată într-un copac, lipită de o creangă şi ţinând cu grijă copilul, încercând să alunge somnul îmbietor care ar putea să o doboare din adăpost. Odată cu întunericul vor apărea şi lupii, strecurându-se încetişor în noapte cu ochi strălucitori, cozi flocoase şi colţi ascuţiţi. Pădurea va răsuna de urletele lor care îngheaţă inima şi cheamă la suprafaţă durerea. Gândindu-se că mai era destulă lumină cât să iasă la liman, văzu deodată un fuior de fum ridicându-se de după deal.

Doamne, dă să fie o casa sau o gospodărie, dacă nu ospitalieră atunci măcar cu un grajd în care să poţi dormi şi cu o fântână să-ţi astâmperi setea. Şi cu apă destul de rece să scadă febra băiatului. Şi dă să nu fie pe drum bandiţi sau soldaţi. Dacă sunt, atunci va trebui să îi ocolească şi nu va mai ajunge la copaci înainte să se întunece de tot. Dacă o vor vedea, trupurile lor cu gâturile tăiate vor îmbia în curând lupii, după ce soldaţii îşi vor fi făcut mendrele cu ea.

Uşurată, văzu de pe coama dealului o căsuţă de cărămizi înconjurată de grajduri de lemn. Ferma avea un gard de piatră peste care fuseseră puşi mărăcini. Chiar atunci, o femeie apărată de doi câini mari şi lăţoşi se chinuia să repare poarta împletită din crengi a curţii. Câinii adulmecară aerul şi apoi lătrară scurt când Dora începu să coboare spre ei. Femeia se uită spre Dora şi îşi calmă animalele lovindu-le uşurel peste cap. O aşteptă apoi pe Dora, în picioare în rochia ei ruptă dar curată. O femeie simplă, la vreo treizeci de ani, cu o faţă cu trăsături puternice şi cu părul negru legat cu grijă într-o coadă. Dora deveni brusc conştientă de propria înfăţişare. Rochia ei era ruptă şi murdară, chipul îi era uscat şi zgâriat, iar părul castaniu îi era legat la spate cu câteva şuviţe care îi fluturau în vânt. Dora ajunse în apropierea femeii şi se opri în faţa ei, uitându-se în ochii care o priveau cu milă.

– Fii binecuvântată! Te rog, dă-ne un adăpost pentru la noapte.

– Eşti singură? Nu-i nici un bărbat cu tine? o întrebă încetişor femeia, mângâind unul dintre câini.

– Sunt singură. Bărbatul meu s-a înrolat în armata Lordului Balt acum aproape o jumătate de an.

– Bărbatul meu a fost luat în aceeaşi armată,  îi răspunse femeia, desprinzându-se de poartă. Intră, surioară.

Suspinând de uşurare, Dora trecu prin poarta îngustă, pe care femeia o închise imediat în urma lor, baricadând-o cu alte câteva crengi. Întunericul era aproape complet acum. Dora se îndreptă spre casă, trecând printr-o curte ale cărei detalii erau greu de distins. Câinii o adulmecaseră atent, iar acum alergau fericiţi în faţa ei, dând din coadă. Gazda îi deschise Dorei uşa şi o lăsă să intre în casă. Închise apoi uşa, lăsându-i pe cei doi câini să scheaune pe-afară.

Casa de piatră era mică, cu o singură cameră ocupată aproape în întregime de o masă  mare de lemn scorojit plasată în faţa unei sobe aprinse. Pe lângă pereţi se vedeau câteva saltele de paie, înnegrite de fum, şi câteva rafturi de lemn. Cele două ferestruici care dădeau înspre curte fuseseră deja acoperite cu nişte jaluzele de lemn. De la masă se ridică un bătrân care-şi duse imediat mâna spre toporişca de la cingătoare. Când o văzu însă în spatele ei pe cealaltă femeie se aşeză înapoi pe unul dintre buştenii de lângă masă şi îi surâse Dorei. Zâmbetul lui îi trăda obiceiul de a mesteca tutun. Lângă sobă, o bătrânică alegea fasole într-o cratiţă. Îşi mişcă capul spre ei, parca trăgând cu urechea, uitându-se însă la câţiva centimetri de ei. Dora îşi dădu seama că era oarbă. Pe podeaua de pământ, lângă masă, doi băieţei îşi trăgeau ghionturi, ignorând-o pe nou-sosită. Bătrânul uită de toporişcă şi înşfăcă în schimb un baston noduros, cu care îi pocni rapid şi precis pe băieţi peste scăfârlii. Cei doi se opriră din hârjoneală şi se uitară în sus.

– Bine ai venit în casa lui Mace Virhan. Aceştia sunt părinţii şi fiii săi, spuse femeia, după care îi făcu semn să se aşeze.

– Mulţumesc. Binecuvântări asupra acestui loc, suspină Dora în timp ce îşi aşeza corpul ostenit. Fie ca Domnul să îl călăuzească pe soţul tău înapoi spre tine. Eu sunt Dora Lasnuc din Pairan, un sătuc la două zile de mers de aici, înspre Est.

– Fie ca Domnul să îl binecuvânteze şi pe soţul tău, pentru ca amândoi să se întoarcă acasă vii şi nevătămaţi, surioară, îi răspunse gazda sa, după care îi puse în faţă o cană cu apă proaspătă şi o farfurie cu brânză şi pâine. Dora o privi cu recunoştinţă.

– Încotro călătoreşti? o întrebă bătrânul, înclinându-se uşurel spre ea.

– Merg spre Vest, către câmpia Greyhot. Încă o zi de mers.

– Ah! dădu din cap bătrânul, extratereştrii.

– Copilul tău e bolnav? Femeia se aşeză lângă Dora şi atinse cu grijă fruntea fierbinte a băiatului. Dora încerca să îl hrănească, lipindu-l de sânii săi şi ascultându-i respiraţia hârâită, abia audibilă.

– Trebuie că eşti disperată, dacă eşti gata să ceri ajutorul acelor eretici de pe altă lume.

– Sunt, răspunse Dora în timp ce mesteca din pâine, fără ajutorul lor copilul va muri în curând. Leacurile pe care mi le-a dat vindecătorul din sat nu sunt bune de nimic şi am auzit tot felul de poveşti despre miracolele înfăptuite de extratereştri.

– Şi noi am auzit aceleaşi poveşti, spuse bătrânul clătinându-şi iarăşi capul,  sunt aici de două luni deja, înconjuraţi de soldaţi ai tuturor celor cinci Lorzi. Am auzit şi că sunt pe picior de plecare, deci ar trebui să te grăbeşti.

– Trebuie să ajung la timp, trebuie.

– N-o să iasă nimica bun din toată povestea aceasta, îţi spun eu, încheie bătrânul ce avea de spus, vor împuia doar capul tinerilor cu tot felul de braşoave. Gânduri nebuneşti şi fantezii de oameni proşti. Se încruntă şi privi în jur spre Dora şi spre cei doi băieţi care îl ascultau cu gura căscată.

Dora mâncă toate resturile pe care i le puseseră în faţă, simţindu-se vinovată când văzu pofta cu care se uitau cei doi băieţi la bucăţelele de mâncare. Începu să arate tot mai obosită. Femeia se uită la chipul ei şi o pofti apoi pe una dintre saltelele de paie de lângă perete. Dora îşi înclină capul, recunoscătoare, şi apoi se culcă alături de băiat, răcorindu-l cu comprese înmuiate în apă rece şi încercând iarăşi să îl hrănească. Ochii i se închideau de somn, iar picioarele, obosite după două zile de mers, începuseră să îi tremure, aşa că se predă, cufundându-se în întunericul somnului.

*

Răsăritul soarelui mic şi roşiatic o găsi pe Dora pe drum. Pornise de mai bine de o oră şi înainta acum, pe lumina gri a răsăritului, înnebunită de îngrijorare şi de teama că va ajunge prea târziu la destinaţie. Lăsase în urmă gazdele şi satul; când începuseră ei să se trezească,  în cântatul cocoşilor care salutau noua zi, ea era deja la un kilometru şi ceva depărtare.

Dora mergea pe-o cărăruie, prin pădure, iar pe la amiază ajunse la o poieniţă şi văzu un cal şi pe proprietarul său – un bărbat păros care stătea pe-o piatră şi mânca o felie de pastramă. Purta o sabie şi o armură destul de deteriorată.

Proasto, proasto, proasto, îşi spuse în gând şi încetini pe măsură ce se apropia de om. În loc să aleagă o cărare prin pădure alesese una care părea mai uşoară, uitând că şansele erau mai mari să dea peste cineva. Îşi plecă capul când trecu pe lângă bărbat şi murmură un salut temător. Bărbatul râgâi când trecu pe lângă el şi se ridică în picioare, ştergându-şi degetele de pantaloni.

Sări spre ea, întinzând o mâna spre capul femeii. Dora încercă să fugă, dar nu făcu decât câţiva paşi înainte ca bărbatul să o ajungă din urmă şi să o arunce la pământ. Reuşi să se rostogolească astfel încât să-şi protejeze copilul, pe care îl puse apoi în iarbă lângă potecă. Bărbatul o puse în patru labe şi îi trase în sus fusta. Mormăind fericit, pătrunse în ea. Dora suferi în tăcere, apucând mânerul unui cuţit pe care-l ascunsese într-una dintre mâneci. Arma fusese în familia ei de generaţii întregi, şi fusese ascuţită iarăşi şi iarăşi. Copilul începu să scâncească în momentul în care bărbatul începuse să crească ritmul mişcărilor sale, gemând. Dora paraliză de frică. De-o zi întreagă nu mai avusese puterea să scoată vreun sunet, dar acum protesta din cauza despărţirii bruşte de trupul mamei sale. Soldatul, nervos pe cel care-i întrerupea distracţia, scoase un strigăt răguşit şi încercă să îşi scoată sabia de la cingătoare. Dora îl împunse rapid cu cuţitul, de dedesubt, şi sări în picioare. Îl înjunghie apoi în ceafă, chiar sub craniu, în timp ce bărbatul se rostogolea de durere, încleştându-şi testiculele însângerate şi încercând să îşi tragă sabia. Cuţitul intră şi ieşi lin, tăindu-i bărbatului şira spinării. Nu era cu nimic mai greu decât să omori o oaie, se gândi Dora în timp ce-şi punea la loc arma. Nu îndrăzni să fure lucrurile soldatului mort, deşi văzuse punga cu bani care-i atârna la şold. Dacă ucigaşul ar fi fost bărbat furtul ar fi venit de la sine, dar ea risca pedeapsa capitală. A încercat în schimb să îi prindă calul, pentru a lua din desagi apă şi mâncare, dar nemernicul mirosi sângele şi începu să lovească cu copitele şi să necheze, arătându-şi dinţii. Dora a renunţat, şi-a luat copilul din iarbă şi a pornit din nou la drum, lăsându-l în urmă pe soldatul mort, să fie jefuit de vreun alt călător, dacă va mai trece vreunul pe cărare până la asfinţit.

*

Ziua aproape că se terminase când Dora ieşi încet dintr-un desiş într-o poiană, ferindu-se de gărzile din jurul taberei şi ocolind focurile de tabără. Peste tot se vedeau soldaţi din diverse armate şi corturi ale unor nobili şi cavaleri despre care auzise doar din poveşti. Văzu în depărtare şi steagul Lordului Bald – un grifon roşu pe fond auriu. Acestea erau garnizoanele de elită; cele în care fuseseră luaţi ţăranii erau la luptă, undeva după munţii dinspre nord, ale căror piscuri acoperite de ceaţă abia se vedeau în depărtare. Se rugă încă o dată pentru întoarcerea soţului său, cu teamă în suflet, pentru că tatăl şi doi dintre fraţii lui nu se mai întorseseră niciodată acasă. Oasele lor rămăseseră pe vreun câmp de bătălie, după un război început din cauza datoriilor la jocurile de noroc ale unor Lorzi. Pierdu mult timp strecurându-se prin desiş, uneori târându-se pe pământ, mereu atentă şi temându-se să nu fie descoperită. O femeie simplă, de la ţară, nu ar fi avut niciodată permisiunea de-a li se adresa străinilor. În cel mai bun caz ar fi fost biciuită şi alungată. În ultimele ore de drum privise luminiţele strălucitoare care se înălţau spre cer. Unele coborâseră apoi, dar majoritatea dispăruseră pentru totdeauna. Spera din toată inima, şi se ruga cu ardoare, să mai găsească măcar câteva dintre ele când va sosi.

Ieşi din desiş şi văzu, cu uşurare, o navă de-a străinilor. Semăna cu o cochilie, dintre cele pe care negustorul ambulant le aducea pe vremuri de la mările de departe, dar avea picioare. Nava strălucea, albastru închis spuzit cu lumini ce se-aprindeau şi se stingeau. Merse înspre ea câţiva metri, apoi auzi în urma ei un strigăt şi zgomote de paşi. Se uită în spate şi văzu un soldat alergând după ea cu o suliţă în mâini. Începu să alerge disperată spre nava străinilor, auzind în urma ei strigătele soldatului. Un grup de bărbaţi se îndreptă spre ea. Purtau uniforme albastru închis, strâmte, cu nişte steluţe mici desenate în spirală de la umeri înspre palme. Un bărbat micuţ, aproape mai mic decât ea dar pare-se extrem de puternic, o luă la fugă înspre ea cu salturi care parcă sfidau gravitaţia. Îşi smulse de la şold o armă şi trase, din fugă, o rază de lumină. Dora strigă, când raza trecu pe lângă ea, dar apoi auzi, uşurată, bufnitura trupului soldatului care o urmărea. Se apropie de bărbatul care o salvase şi căzu în genunchi în faţa lui, luptându-se să îşi recapete suflul. Bărbatul avea pe mâneci stelele cele mai mari, grupate în spirala cea mai groasă. Şeful, conchise Dora. Sub spirală, închis într-un cerc, era desenat un pumn strângând un fulger.

– Vă rog ajutaţi-mă, gâfâi, copilul meu e pe moarte. Pentru numele lui Dumnezeu, ajutaţi-mă!

– Vă rog, ridicaţi-vă. Bărbatul îi dădu mâna şi o ajută să se ridice în picioare. Vorbea cu un accent din Est, dar nu unul care să sune străin urechilor ei. Cum vă putem ajuta?

– Salvaţi-l, vă rog! spuse ea şi îi întinse, imploratoare, copilul.

– Doamnă, suntem ultima navă, tocmai ne pregăteam de plecare, nu avem niciun medic. Se uită în ochii ei disperaţi, apoi la copilul bolnav, şi strigă: Anderson, cod A2 roşu!

– Locotenent De la Hoya, nu putem…, încercă să protesteze unul dintre subordonaţi.

– Pe responsabilitatea mea, Anderson; fă ce ţi-am ordonat! Se uită nervos spre bărbat, care se întoarse şi o luă la fugă spre navă.

O clipă mai târziu, din cer începu să coboare o linie de foc. Vehiculul de aterizare făcea risipă de combustibil, grăbindu-se să ajungă pe sol. Câteva minute mai târziu, mica navetă ateriza cu zgomot lângă nava cea mare şi din ea ieşi alergând o persoană încărcată cu o ditamai geanta. Dora rămase cu gura deschisă, şocată. Era o femeie, îmbrăcată în aceeaşi uniformă ca şi cea a bărbaţilor, cu aceeaşi spirală pe mâneci. Doar că în locul pumnului şi-a fulgerului avea desenat pe ea un şarpe încolăcit în jurul unui băţ. Îşi legase părul negru într-o coadă şi avea ochi negri şi înguşti, cum Dora nu mai văzuse niciodată. Era subţire şi mai înaltă decât bărbaţii din jurul său.

– Unde e soldatul rănit? îl întrebă pe bărbat, care îi arătă copilul.

– O rahat! Manuel, o să dai de necaz pentru asta. Puse jos geanta şi scoase din ea o plachetă mică, subţire, prin care puteai privi. Arăta ca sticla, dar era flexibilă. O trecu peste copilul din braţele Dorei. Pe măsură ce placheta trecea peste băiat, Dora putu să-i vadă fiecare organ şi fiecare oscior, inima care bătea şi sângele care gonea prin vene. Parcă ar fi fost un pui proaspăt sacrificat şi gata de a fi pregătit pentru o cină de sărbătoare. După ce placheta fu retrasă, pe ea începu să apară un număr de semne.

Dora tremura de frică în timp ce femeia puse placheta în geantă şi scoase de acolo un instrument de metal în care băgă doi cilindri mici şi verzi. Îl apropie de umerii goi ai băieţelului şi, după două fâsăituri rapide, îl îndepărtă.

– Gata, asta e tot. O să îşi revină în câteva ore. A primit şi un cocktail de vaccinuri, pentru mai târziu.

– Pentru bolile pe care se spune că le-aţi adus cu voi? întrebă Dora cu voce tremurătoare.

– Nu, doamnă, răspunse cu blândeţe femeia, pentru bolile de aici. Toţi cei care au coborât pe planetă sunt curaţi, perfect adaptaţi la mediul de aici. Ne va lua o vreme să ne adaptăm la microorganismele pe care le-am luat cu noi înapoi pe navă.

– Doriţi să cereţi azil şi să veniţi cu noi? întrebă bărbatul. În câteva ore soldatul care vă urmărea se va trezi. E doar adormit.

Dora se uită în spate, la soldatul care încă zăcea în urma ei. Noaptea tocmai se lăsa, iar lupii îi vor digera povestea, alături de carnea de pe oase. Dar Dora nu le spuse asta străinilor.

– Acesta este preţul pentru viaţa fiului meu? îl întrebă pe bărbat, evitând privirea femeii, să merg cu voi? Vreţi ca noi să fim servitori în ţara voastră de eretici?

– Nu, doamnă, îi răspunse mirat străinul, doar că sunteţi foarte tânără. Aş vrea să vă pot oferi şansa să vă creşteţi fiul departe de mizeria de aici, într-un loc în care sa nu fie nevoit să lupte în războaiele nebuneşti dintre Lorzii dumneavoastră.

– Lorzii noştri sunt aleşi de Domnul, îi răspunse Dora, iar acesta este pământul strămoşilor noştri, dat nouă de El.

– Pământul strămoşilor voştri e acelaşi cu cel al strămoşilor noştri, Pământul, Terra. Nava voastră generaţională a părăsit Pământul cu doar douăzeci de ani înaintea navei noastre. Sunteţi aici doar de vreo două sute de ani. Nu trebuie să muriţi în sărăcie pe planeta asta săracă doar pentru că ţara dumneavoastră e plină de cavaleri şi de fanatici. Noi suntem soldaţi pentru că asta dorim să fim, suntem profesionişti şi nu suntem gata să murim pentru nişte credinţe abstracte.

– Asta-i pentru că nu aveţi nici onoare şi nici credinţă, scuipă Dora, noi am muri mai degrabă aici, pe loc, decât să devenim servitorii servitorilor maşinilor fără de suflet.

– Chiar crezi că Lorzii voştri – cu armurile lor servo şi cu săbiile lor energetice – nu se folosesc de tehnologie, sau că nu au medicamente moderne? Se vedea că bărbatul se supărase, iar Dora începu să se îndepărteze încetişor de el.

Femeia din spate îşi puse mâinile pe umerii lui, întrerupându-i şirul cuvintelor.

– Las-o să plece, Manuel. Se aplecă şi scoase din geantă o taşcă mică, pe care i-o dădu Dorei. Ia-o, e doar mâncare, înghite câte una o dată şi bea apoi nişte apă.

Dora îşi întinse mâna, smulse taşca, se întoarse şi o luă la fugă înspre pădure, ţinând strâns copilul la piept.

– La naiba, Setsuko, nici măcar nu ţi-a mulţumit că i-ai salvat copilul!

Femeia trase din umeri, uitându-se la silueta Dorei care dispărea printre copaci.

– Mi s-a întâmplat să nu primesc mulţumiri chiar şi de la pacienţi de pe lumi mult mai dezvoltate. Înapoierea şi prejudecăţile nu sunt apanajul celor săraci şi needucaţi. De aceea îmi place armata, cu saluturile ei cu tot.

– Ce mă enervează cel mai mult e că dacă planeta aceasta ar fi avut mai multe resurse naturale, dacă n-ar fi atât de săraca încât abia îşi poate hrăni locuitorii, politicienii noştri ar fi găsit de mult un mod să-i constrângă să adere la Uniune. Cu binişorul sau nu. Acum că negocierile au eşuat vom pleca pentru mult timp, lăsându-i pe aceşti oameni în plata domnului.

– Idealistul, zâmbi Setsuko. Spune-mi însă, ce-ai zice de un pahar după ce ajungem înapoi pe navă, asta bineînţeles dacă nu ajungi în temniţă?

– Căpitanul are destul de multă încredere în mine, cred, deci risc cel mult să fiu numit şef al echipei de întreţinere a exteriorului navei. Ce zici de ora nouă, nivelul alb?

– Perfect. Se întoarse înspre nava deja încărcată. Soldaţii îndepărtau acum şi ultimele urme ale prezenţei lor în acel loc. Să mergem.

*

Dora aştepta în întuneric, aşezată pe o creangă din coroana înaltă a unui copac, cu copilul în braţe şi înconjurată de urlete de lupi şi de luminile focurilor de tabără din depărtare. Privi cum o luminiţă se înălţa încetişor spre cer, devenind tot mai mică până când nu se mai distinse printre stelele îndepărtate.

Traducere de Adina Barvinschi

Traducerea şi postarea pe site-ul SRSFF au fost făcute cu acordul autorului.