Îmi îngădui să dau curs acestei invitaţii implicite la dialog, formulând, în cele de mai jos, câteva observaţii care fie subscriu, fie nuanţează, fie se distanţează întrucâtva de cele exprimate de prietenul Viorel Pîrligras – aşa cum este şi firesc într-o dezbatere deschisă.

1. Slavă Domnului, titulatura de cenaclu nu este o creaţie a „epocii de aur” şi nici măcar a perioadei comuniste în întregul său, ci o formulă istoricizată în istoria literaturii române, de inspiraţie clasicistă, care şi-a dobândit prestigiu în vremurile moderne prin câteva precedente absolut onorabile: „Junimea”, „Sburătorul” ş.a. Mă îndoiesc că diriguitorii culturii şi propagandei oricăruia din regimurile dictatoriale dintre 1938 şi 1989 s-au împiedicat vreodată de etichete atât de banale (în paralel cu un număr uriaş de cenacluri de literatură, inclusiv SF, dar şi de arte plastice, existau şi cel puţin la fel de multe grupări culturale, tehnice, sociale şamd care foloseau termenul club – un alt termen cu o la fel de largă răspândire în epocă fiind cel de cerc), ori că marea majoritate a funcţionarilor politici confruntaţi cu aceste formule de asociere erau în stare să facă diferenţe terminologice atât de suave: pur şi simplu, pe ei îi interesa activitatea, şi nu eticheta.

2. O rezervă am şi în ceea ce priveşte definiţia cenaclului (grup de scriitori sau de artişti, care au, eventual, afinităţi artistice sau o ideologie culturală comună). Este adevărat că, în virtutea unor automatisme deloc lăudabile, cele mai multe dintre dicţionarele noastre moderne s-au oprit asupra acestei definiţii reducţioniste, însă istoria şi sociologia culturală oferă mult mai multe cazuri de cenacluri care nu respectă „norma DEX” decât viceversa. Aşa cum sugerează şi etimologia, („cena-colla”, grup care ia cina împreună), cenaclul este, înainte de toate, o grupare de dezbateri, ai cărei membri sunt adesea uniţi prin alte elemente decât cele supuse dezbaterii – numai ca excepţie putându-se vorbi şi de creatori (literari sau de alt soi) într-un cenaclu.

3. În ceea ce priveşte numărul cenaclurilor şi cluburilor SF de dinainte de 1989 (la Timişoara s-au cultivat simultan ambele formule, de cenaclu în cazul „H.G.Wells” şi de club în cazul „Helion”), nu s-a depăşit niciodată „cota 80”. Este adevărat că cifra este, şi aşa, impresionantă (din câte cunosc, fandomul SF din România depăşea ca număr de grupări ţări ca Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia luate la un loc), dar trebuie să nu uităm că, spre deosebire de exemplele citate, la noi acestea erau printre puţinele forme de asociere tolerate. Chiar şi aşa, numărul grupărilor SF româneşti era minuscul în comparaţie cu numărul cluburilor şi cenaclurilor general-literare, aproximativ un procent, după datele recenzate prin 1988 (când, precizez pentru cei care nu-şi aduc aminte, s-a decis obligativitatea înregistrării juridice a grupărilor culturale de orice fel, surprinzător, pe baza Legii Mârzescu din 1924). Este adevărat că o parte însemnată dintre aceste cenacluri aveau o activitate sporadică şi că numărul era ridicat de diferite regrupări – dar la fel de adevărat este că cel puţin jumătate dintre ele puteau dovedi, la sfârşitul fiecărui an, că nu şi-au mimat existenţa: fie prin texte publicate (şi trebuie să subscriu la observaţia că era extrem de greu să publici înainte de 1989 – dar parte din cenaclurile SF au reuşit să editeze fanzine sau să obţină numere sau pagini speciale în periodicele locale, formând astfel singura reţea publicistică independentă din România comunistă), fie prin organizarea de manifestări culturale (deja citatele „Zilele cenaclului X”, taberele de creaţie etc). S-au consemnat şi experienţe cel puţin pitoreşti: cenaclul de tapiserie SF de la Rădăuţi a fost una dintre ele şi aş fi nesincer dacă aş spune că nu mi-au plăcut creaţiile expuse.

4. Oricum, numărul cenaclurilor n-a contat pentru vechiul regim, care era preocupat să controleze orice grupare, oricât de mică. La data apariţiei Almanahului „Anticipaţia” (anul 1982), numărul cenaclurilor/grupărilor din fandom abia se ridica la 24 – primul recensământ al lor l-a făcut (şi publicat în buletinul „Contact SF”) regretatul Dan Merişca. Iar „controlul” revistei „Ştiinţă şi Tehnică” era cu cel puţin un deceniu mai timpuriu, de pe vremea în care organizările consfătuirilor naţionale (deplasări, cazări, premii, scoateri din producţie etc) au început să fie decontate de UTC, de regulă prin această revistă. În temeiul banilor daţi, conducerea revistei „Ştiinţă şi tehnică” dorea (dar n-a reuşit, reacţia ostilă a cenacliştilor surprinzându-l la vremea aceea pe Ioan Albescu, care, spre lauda lui, s-a resemnat – că, deh, pe atunci iniţiativele „de sus” se aplaudau, nu se criticau) să impună eticheta „literatură de anticipaţie tehnico-ştiinţifică”. În ziua de azi, operaţiunea s-ar numi… sponsorizare, or, se ştie că sponsorul vrea să-i fie pus la vedere numele.

5. Fără îndoială, modul în care funcţionau multe dintre aceste cenacluri corespundea cu descrierea făcută de Viorel: şedinţe plicticoase, sub bagheta câte unui metodist lipsit de har, la care tinerii se adunau în speranţa câte unui „contact de gradul III şi ceva” ori a obţinerii unui avantaj (o deplasare la consfătuire sau o pilă la un examen). Ar fi însă nedrept să generalizăm. Lucrurile nu stăteau astfel nici la Timişoara, nici la Iaşi, nici la Lugoj sau Arad – şi vor mai fi fost destule alte excepţii. În zona Timişoarei, unde funcţionau pe atunci grupările „H.G. Wells” şi „Helion” (la Timişoara, ambele active şi în prezent), „Alphaville” (la Arad), „Sirius” (la Lugoj) şi „Atlantis” (la Reşiţa), întrunirile urmau buna tradiţie junimistă, cu prezentări de creaţie originală, traduceri, proiecţii, expoziţii etc, cu veritabile şedinţe redacţionale (pentru fanzinele „Paradox” şi „Helion” sau buletinul de critică şi teorie „Biblioteca Nova”), cu ample şi valoroase dezbateri (asigurate şi de prezenţa semnificativă a unor scriitori, cercetători ştiinţifici, creatori profesionişti sau universitari, unii veniţi special pentru aceste întâlniri din alte părţi ale ţării). Lipsea, aproape întotdeauna, metodistul (la Lugoj am avut chiar o problemă serioasă din această cauză, întrucât, în primii ani doi ani de activitate, toţi membrii „Sirius” erau elevi de liceu şi a trebuit să dăm explicaţii despre ce fac la un cenaclu nişte minori!).

Despre cât de serioase erau acele dezbateri, fac dovada înregistrările şedinţelor, programele sesiunilor ştiinţifice organizate (singurele din fandom) – dar şi faptul că, destul de repede după 1989, în vreme ce mulţi scriitori neSF autoproclamaţi victime ale cenzurii au fost prinşi cu sertarele goale de manuscrise, autorii SF din zona Timişoara şi-au editat câteva zeci de volume, care au stat la baza acceptării lor în Uniunea Scriitorilor. Ca certificare a pregătirii cenacliere de atunci, în prezent, sunt membri ai USR (dar şi ai unor uniuni de creaţie din străinătate) peste 20 de foşti şi încă actuali membri ai celor cinci cenacluri mai sus menţionate – alţi câţiva devenind membri ai Uniunii Artiştilor Plastici sau ai colectivelor de cercetare universitare şi academice. Lucruri similare s-au petrecut în zona Bucureştiului sau Iaşiului (cei direct implicaţi pot oferi detalii) – iar acest lucru trebuie să conteze ca o pledoarie pentru formula culturală cenaclieră şi pentru fandomul românesc SF în întregul său.

De fapt, aceasta este chestiunea de fond a dezbaterii despre „cum merge mişcarea” – mişcarea SF, desigur – şi despre rolul pe care-l mai au (sau îl mai pot avea) grupări de genul cenaclurilor sau cluburilor: ce se aşază, sub linia de bilanţ (cea personală, dar şi cea de grup), după 10, 20 sau 50 de ani de activitate. Iar perspectiva pe care, personal, o am, este una care nu-mi stârneşte nici o îngrijorare de ansamblu. Ca şi până acum, ca în orice altă epocă, implicarea în viaţa culturală (fie ea şi SF) este un risc pe cont propriu.

Dar rolul grupărilor (cenacluri, cluburi, asociaţii sau oricum le-am boteza) nu se rezumă la a întreţine iluzia valorii individului. Acolo unde ele reuşesc să devină medii de creaţie autentice, chiar şi dacă gruparea în sine se destramă la un moment dat, rezultatele vor fi meritorii – indiferent de unitatea de măsură în care sunt cuantificate. Şi acest lucru – mă bucur nespus să constat – este valabil în foarte multe centre ale fandomului românesc SF, fapt de care ne putem convinge ori de câte ori (adică foarte des) auzim de reuşita, într-un domeniu sau altul, a câte unui fost sau încă actual cenaclist, din perioada „romantică” a SF-ului nostru (anii 1980 – 1994) sau din perioada „pragmatică” (anii 1995 – 2008) care a urmat. (Fac din anul 2009 un jalon cronologic dintr-un considerent poate subiectiv: atunci s-au împlinit 4 decenii de la crearea fandomului SF românesc, prin cenaclurile „Solaris” Bucureşti şi „H.G.Wells” Timişoara, şi tot din 2009, iniţiativele de regrupare/reorganizare a fandomului s-au amplificat vizibil).

Traducătorii, scriitorii, pictorii, diplomaţii, universitarii, jurnaliştii de notorietate, inventatorii care provin din fandomul SF românesc sunt mult mai numeroşi decât cei care provin din, să spunem, lumea cenaclurilor de poezie de dinainte de 1989, mult mai cultivată (şi mai finanţată atunci) decât sefiştii. Orgolii, chiar simulări există şi în lumea SF-ului (care nu se mai delimitează cu nimic de toţi ceilalţi), dar, parcă, sunt mai puţin agresive decât cele din exteriorul acestei lumi. Chiar şi faptul că sefistul se interesează de „mişcare” exprimă, dincolo de netratabila nostalgie umană, un oarecare, deloc criticabil, sentiment de solidaritate.

Şi abia de aici se poate vorbi de succesul, încă îndepărtat, dar detectabil, al tot mai frecventelor iniţiative de regrupare a venerabilului fandom. Nu va exista – de asta vă asigur – nici un „comitet director”, nici un centru care să-şi poată însuşi privilegiul de a stabili ierarhii valorice (pentru că societatea în care trăim astăzi nu mai permite aşa ceva, iar sefiştii, oricât sunt ei de talentaţi în evadarea spre alte lumi, nu se pot sustrage societăţii în care trăiesc). Lucrul acesta este valabil atât în ţară, cât şi în Europa – nu are rost să ne facem că nu vedem că, dacă fandomul românesc se simte rău, cel european se simte catastrofal, fenomenul „Eurocon” (care era cât pe ce să ajungă în Siberia, iar mai recent să se înmulţească prin diviziune) nefăcând decât să oglindească „criza”.

Dar, la noi cel puţin, e o criză de creştere: se scrie, se traduce, se fac filme, artă vizuală, studii, muzică sau creaţie în spaţiul virtual, avem edituri şi redacţii, avem cenacluri (avem şi cluburi, şi societăţi, şi federaţii, şi bloguri sau e-forumuri), iar de premii nu mai este cazul să ne împiedicăm: dacă valoarea o cere (şi uneori chiar şi dacă nu), se obţin premii la orice concurs neSF, pentru că nimeni nu mai taxează science-fictionul drept periferie culturală. Toate acestea ne lipseau în 1989 şi în anii care au urmat, iar iniţiativele de regrupare s-au înteţit după ce le-am obţinut – şi, aici mai mult decât în altă parte, „piaţa” (cea de creaţie şi management cultural) va regla, într-un timp relativ scurt, lucrurile.

Rămâne doar să ne respectăm între noi, să nu ezităm să promovăm proiecte comune ori să facem gesturi în folosul cât mai multora din cei care se revendică de la acest fandom (cred că de la Timişoara s-au dat mai multe asemenea exemple şi confirm că unii dintre noi am beneficiat la rându-ne de gesturi similare de la Bucureşti, Cluj, Craiova, Iaşi). Şi să continuăm să ne întrebăm unii pe alţii „ce mai face mişcarea”, când ne întâlnim. Fără să uităm, cum am spus mai sus, că, în final, articiparea la viaţa culturală (la creaţie în general) rămâne un risc pe cont propriu.

Pentru referinţă: Cenacluri şi cluburi – frazbile şi granchioase de Viorel Pîrligras