În corul de casandre care bocesc (sau slăvesc) dispariţia cărţii de hârtie, sub galopul nimicitor al strănepoatei digitale, am să falsez şi eu puţin, uzând de dreptul sacru şi secular al românului de a-şi da cu părerea.
Înclin să le dau dreptate acelora care susţin că n-ar fi îngrijorătoare dispariţia cărţii, ci a cititului. Un dram de conservatorism însă (da, sefist da’ învechit, ce vreţi) mă determină să adaug pe lista îngrijorărilor nu numai dispariţia cititului, ci şi metamorfoza lui. Cititul de plăcere lenevoasă nu este încă pe cale de dispariţie, dar cititul de performanţă vine tare din urmă. Pare o cursă a acumulării de informaţie beletristică, ba chiar o cursă a înarmării, pe alocuri, între încrâncenaţi. Din acest punct de vedere, aş zice că e normal ca zilele cărţii foşnitoare (nostalgicii ar fi putut inventa o sintagmă mai de Doamne-ajută decât această nerozie, zău aşa) să fie numărate, iar cele ale ebook readerului încăpător, rapid, accesibil şi fiabil să se prefigureze strălucitoare.
Tirajele de mii de exemplare ale volumelor tipărite au apus pentru totdeauna. Dar aceasta nu este neapărat o tragedie. Cartea, în tiraj limitat, devine tot mai mult un obiect care face plăcere unui grup restrâns de colecţionari şi cunoscători. Sau, cum îmi spune un bun prieten, dacă scrie o carte şi vrea s-o dăruiască unui apropiat, n-o să-i dea codul de acces ca să şi-o descarce singur de pe net. Îşi tipăreşte un tiraj şi-l distribuie cu generozitate înţeleaptă. Ori îşi umple doi metri de raft.
Că veni vorba despre rafturi şi cadouri, am să scandalizez poate mărturisind că propria mea bibliotecă nu-mi este atât de dragă încât s-o zăvorăsc dorinţelor unui prieten. L-aş pupa chiar şi dacă, prefăcându-mă că plec din cameră pentru câteva minute, aş vedea, prin uşa întredeschisă, că scoate un volum din raft şi-l ascunde panicat sub cămaşă. Credinţa mea este că o carte bună trebuie să umble toată viaţa ei. Am citit-o, mi-a plăcut, vreau s-o împărtăşesc cu altcineva, i-o dăruiesc, chiar dacă (ce încercare a ipocriziei…) nu o am în dublu exemplar. De ce? Poate mi se pare că povestea aceea i se potriveşte. Poate vreau să-i transmit o frântură din mine, prin intermediul a ceva cu care am rezonat. Poate vreau să-l câştig. Poate mă bucură să-l văd cum se bucură. Nu-mi ajunge să-i dau un telefon (sau un sms, că vorbim de literatură) şi să-i zic „am citit un roman excepţional, îl găseşti la http://www.şamd…”.
Unii dăruiesc orhidee, diamante, rolsroisuri, Luna-de-pe-cer. Pentru alţii cadoul ideal este o marcă trendy de whisky, bilete la meci sau desuuri roz-bombon. Unii şi-i bucură însă pe cei dragi cu o acuarelă, un disc, o statuetă, un film, ceva ce le-a încălzit viaţa. De ce nu faci cadou o carte profundă şi în acelaşi timp frumoasă, frumoasă chiar prin înfăţişarea ei? Există, din fericire, oameni, chiar şi editori, fie-mi iertată această răutate duioasă, pentru care bunul gust nu înseamnă doar un biftec tartar la un restaurant de fiţe; înseamnă mici bijuterii editoriale, cărţi perfect echilibrate în cumpăna universală a obiectelor, care emană fericirea de a le avea, de a te identifica cu ele, de a te regăsi în dânsele, de a le ţine pur şi simplu în mână, precum, de pildă, bijuteriile tulburătoare create în „Omul din castelul înalt”. Poţi avea obiectul aproape perfect chiar cumulând apropierea de perfecţiune a unor elemente aparent prozaice, precum coperta şi combinaţiile ei de culori, proporţiile, oglinda paginii, corpul de literă, ilustraţia, calitatea hârtiei, greutatea, profesionalismul traducerii, prefaţa, corectura, valoarea textelor şi toate câte mi-or fi scăpat aici. Obiectul carte poate înlesni o iluminare.
În fine, mă bate gândul că pierdem vremea despicând firul în patru despre ce va să zică toate aceste cărţi tipărite pentru noi. Că ne-au schimbat vieţile, e limpede. N-ar fi oare fair-play să ne întrebăm mai degrabă ce însemnăm noi pentru tot acest popor de cărţi născut de-a lungul unor secole cu care bietele noastre vieţi nu pot concura? Cum ne raportăm la ele? Ca să-l parafrazez (şi îmi cer iertare cu sinceră umilinţă pentru păcatul acestei ieşiri, poate trufaşe) pe părintele Bartolomeu Anania, este esenţial să ai mai multă grijă de sufletul cărţii decât de viaţa ei pământească…
Dănuţ Ungureanu
Dragă domnule, deşi esti un bun wordsmith, ai ţopăit aici în jurul tufişului, cum zice englezu’, de-am pierdut ideea printre rînduri şi paranteze apologetice sau inutil-explicative.
Nu zic că nu-i bună tema sau că textul îi scris prost, însă am citit editoriale mai răsărite şi am ceva mai multe pretenţii de la dvs. decît această dulcică intrare de blogger nostalgico-resemnat. Se simte că e aruncat la prima sau a doua mînă, diluat ca un zăibărel de Calafat. Mă supără că nu-l pot pune în status deşi mi-ar fi plăcut.
Ştiu poezia cu criticii şi florile deşarte, da’ am scris şi eu editoriale la viaţa mea, şi nu mie ruşine cu nici unul din ele. Nu te supăra pe mine, încerc doar să te impulsionez, ca să scrii la adevăratul tău potenţial.
Un editorial adevărat trebuie să fie cea mai bună scriere, esenţa distilată a spiritului publicaţiei pe care o reprezintă.
Vreau să citesc un Johnny Walker de la dumneata. Sau măcar o pălincă zdravănă, ce Dumnezeu!
Hai, noroc!
mda, nu se poate citi ceva pentru placerea de a citi, clar, nu mai exista ca “concept”! ba, chiar trebuie sanctionata o asemenea pornire! in caz ca ti s-a ratacit printre.. gene.
citirea trebuie sa fie performanta! (desi, chiar cei care o cer s-au rarit, s-au clonat, se multiplica laolalta cu personalitatile pe care le interpreteaza).
si Joker o dovedeste si p-asta! 🙂
in timp ce scriam nimicurile de mai sus am primit un mesaj pe telefonul mobil. a trebuit sa-l deblochez si… ce sa vezi?
un mesaj!
telefonul aproape ca ma implora, cu litere albe pe un fond albastru: CITESTE!
asa ca am citit chintesenta mesajului de miercuri al Vodafone (o mare corporatie, in caz ca memoria va joaca feste si nu va amintiti): “Stiai ca daca mesteci guma atunci cand tai ceapa, nu iti mai lacrimeaza ochii?”
acum stau sa ma gandesc! sa le trimit mesaj inapoi sa le spun ca e de ajuns sa tina apa in gura, pur si simplu, si ca p-asta o stiu de la – ATENTIE! – strabunica mea?
neaaaah… ca poate ma suna vreun joker sa-mi zica sa-mi fac sepuku cu stropi de soare in ploi tropicale!
daca-l inchid o sa-mi bata la usa? nu mai bine-l arunc? 🙁
un editorial de nota 10
am inteles bine? esti acuzat ca ai fi un boschetar, care tzopaie in jurul Bush-ului?
si o nedumerire: sus scrie 3 comments, dar vad doar un Joker si un Ben-Ami
unde a disparut cel de-al treilea comentariu?
Multumesc frumos pentru nota, ma multumeam si cu un calificativ… 🙂
In ce priveste misteriosul comentariu disparut (un comentariu fantoma, hmmm, incitant inceput de povestire) m-am interesat si-am aflat, desi n-am prea inteles, ca e vorba de o semnalare a editorialului pe un alt site. Sunt depasit, dar cu moralul ridicat.
Comentariile “fantoma” sunt pingback-uri. Incercam sa remediem acest aspect. Problema pare a fi generata de un plugin.
Sub umbra indoielii scriu aceste grafitisme.
Ma simt cu durere in suflet, cand oarecine cronicar anonim joker pre numele sau, se declama editorialist de seama si fara de pata. Nu stiu om sa nu patza greseala. Dar stiu oameni multi cu multa trufie si graba in a critica.
Nu orice editorial se vrea a fi opera de arta ci poate doar comentariu asupra unei stari de fapt. Jokere esti prea aspru, iar argumentele tale nu prea se sustin. Comentariul tau in forma prezenta este inutil, si fara scop. Incearca sa-ti transformi comentariul intr-un editorial, si poate, daca intr-adevar valoarea ta este cea cu care te-ai laudat, poate va trece de anume furci caudine, si isi va petrece o scurta viata pe acest marinimos blog. Caci doar sa afirmi ca se poate mai bine este un lucru evident, dar sa arati cum se poate mai bine este ceva mai dificil. Considera-te provocat, si asteptam un raspuns demn. Poate ca cenzorii vor fi curiosi.
Traim intr-o epoca asemanatoare cu aceea a lui Vlad Tepes. Pe vremea acestuia, daca lasai o punga cu galbeni in drum, nu o lua nimeni. Pe vremea noastra, daca lasi o carte in mijlocul drumului, n-o ia nimeni. E banal sa vorbesti despre darea de carte; azi, se citeste mai mult despre carti si autori. Din cauza asta, nimeni nu mai stie cine e autor, cine impostor, care carte e de valoare si care compilatie sau calchiere.
Foarte frumos articol, Danut! Ma bucur si mai mult, dupa citirea lui, de faptul c-am primit in dar carti de la tine 🙂 Multumesc!
Sa fie primit…
victor martin: am inceput sa iau vorbele dumitale ca avand subtext. nu stiu care a fost intentia dumitale, de aceea vreau sa precizez pentru necunoscatori, in scopul de a nu lasa loc dubiilor, ca danut ungureanu este autor recunoscut, si destul de generos.