În corul de casandre care bocesc (sau slăvesc) dispariţia cărţii de hârtie, sub galopul nimicitor al strănepoatei digitale, am să falsez şi eu puţin, uzând de dreptul sacru şi secular al românului de a-şi da cu părerea.

Înclin să le dau dreptate acelora care susţin că n-ar fi îngrijorătoare dispariţia cărţii, ci a cititului. Un dram de conservatorism însă (da, sefist da’ învechit, ce vreţi) mă determină să adaug pe lista îngrijorărilor nu numai dispariţia cititului, ci şi metamorfoza lui. Cititul de plăcere lenevoasă nu este încă pe cale de dispariţie, dar cititul de performanţă vine tare din urmă. Pare o cursă a acumulării de informaţie beletristică, ba chiar o cursă a înarmării, pe alocuri, între încrâncenaţi. Din acest punct de vedere, aş zice că e normal ca zilele cărţii foşnitoare (nostalgicii ar fi putut inventa o sintagmă mai de Doamne-ajută decât această nerozie, zău aşa) să fie numărate, iar cele ale ebook readerului încăpător, rapid, accesibil şi fiabil să se prefigureze strălucitoare.

Tirajele de mii de exemplare ale volumelor tipărite au apus pentru totdeauna. Dar aceasta nu este neapărat o tragedie. Cartea, în tiraj limitat, devine tot mai mult un obiect care face plăcere unui grup restrâns de colecţionari şi cunoscători. Sau, cum îmi spune un bun prieten, dacă scrie o carte şi vrea s-o dăruiască unui apropiat, n-o să-i dea codul de acces ca să şi-o descarce singur de pe net. Îşi tipăreşte un tiraj şi-l distribuie cu generozitate înţeleaptă. Ori îşi umple doi metri de raft.

Că veni vorba despre rafturi şi cadouri, am să scandalizez poate mărturisind că propria mea bibliotecă nu-mi este atât de dragă încât s-o zăvorăsc dorinţelor unui prieten. L-aş pupa chiar şi dacă, prefăcându-mă că plec din cameră pentru câteva minute, aş vedea, prin uşa întredeschisă, că scoate un volum din raft şi-l ascunde panicat sub cămaşă. Credinţa mea este că o carte bună trebuie să umble toată viaţa ei. Am citit-o, mi-a plăcut, vreau s-o împărtăşesc cu altcineva, i-o dăruiesc, chiar dacă (ce încercare a ipocriziei…) nu o am în dublu exemplar. De ce? Poate mi se pare că povestea aceea i se potriveşte. Poate vreau să-i transmit o frântură din mine, prin intermediul a ceva cu care am rezonat. Poate vreau să-l câştig. Poate mă bucură să-l văd cum se bucură. Nu-mi ajunge să-i dau un telefon (sau un sms, că vorbim de literatură) şi să-i zic „am citit un roman excepţional, îl găseşti la http://www.şamd…”.

Unii dăruiesc orhidee, diamante, rolsroisuri, Luna-de-pe-cer. Pentru alţii cadoul ideal este o marcă trendy de whisky, bilete la meci sau desuuri roz-bombon. Unii şi-i bucură însă pe cei dragi cu o acuarelă, un disc, o statuetă, un film, ceva ce le-a încălzit viaţa. De ce nu faci cadou o carte profundă şi în acelaşi timp frumoasă, frumoasă chiar prin înfăţişarea ei? Există, din fericire, oameni, chiar şi editori, fie-mi iertată această răutate duioasă, pentru care bunul gust nu înseamnă doar un biftec tartar la un restaurant de fiţe; înseamnă mici bijuterii editoriale, cărţi perfect echilibrate în cumpăna universală a obiectelor, care emană fericirea de a le avea, de a te identifica cu ele, de a te regăsi în dânsele, de a le ţine pur şi simplu în mână, precum, de pildă, bijuteriile tulburătoare create în „Omul din castelul înalt”. Poţi avea obiectul aproape perfect chiar cumulând apropierea de perfecţiune a unor elemente aparent prozaice, precum coperta şi combinaţiile ei de culori, proporţiile, oglinda paginii, corpul de literă, ilustraţia, calitatea hârtiei, greutatea, profesionalismul traducerii, prefaţa, corectura, valoarea textelor şi toate câte mi-or fi scăpat aici. Obiectul carte poate înlesni o iluminare.

În fine, mă bate gândul că pierdem vremea despicând firul în patru despre ce va să zică toate aceste cărţi tipărite pentru noi. Că ne-au schimbat vieţile, e limpede. N-ar fi oare fair-play să ne întrebăm mai degrabă ce însemnăm noi pentru tot acest popor de cărţi născut de-a lungul unor secole cu care bietele noastre vieţi nu pot concura? Cum ne raportăm la ele? Ca să-l parafrazez (şi îmi cer iertare cu sinceră umilinţă pentru păcatul acestei ieşiri, poate trufaşe) pe părintele Bartolomeu Anania, este esenţial să ai mai multă grijă de sufletul cărţii decât de viaţa ei pământească…

Dănuţ Ungureanu