La numai doi ani după Călătoria lui Wakeman, trioul canadian Rush dă lovitura cu albumul ce avea să-i aducă recunoaşterea internaţională, 2112. LP-ul reprezintă un punct de cotitură pentru grup care, fără a-şi pierde sound-ul specific, migrează de-acum tot mai mult spre zona progresivului. Următoarele patru albume vor deveni capodopere ale nişei de gen pe care fanii o numesc azi prog-metal, deşi trebuie spus că, în acei ani, un număr însemnat de grupuri „hard” au experimentat cu sound-ul progresiv, cele mai notabile exemple fiind Black Sabbath (în special cu LP-ul Sabotage), Uriah Heep (începând cu Salisbury) și Deep Purple.

Side 1

1. 2112: 20:34

I) Overture (4:32)

II) The Temples Of Syrinx (2:13)

III) Discovery (3:29)

IV) Presentation (3:42)

V) Oracle:The Dream (2:00)

VI) Soliloquy (2:21)

VII) The Grand Finale (2:14)

Side 2

2. A Passage To Bangkok (3:34)

3. The Twilight Zone (3:18)

4. Lessons (3:51)

5. Tears (3:32)

6. Something For Nothing (3:59)

Judecând după versuri, albumul pare conceptual doar în prima parte, însă ideea muzicală parcurge ambele părţi într-o minunată cadenţă trohaică, unde izbucnirile de forţă alternează cu piesele mai duioase, distorsul chitarei electrice și țiuitul extraterestru al mellotronului cu acorduri mai liniștite și lamentația tulburătoare a lui Geddy Lee. Ne vom ocupa însă numai de prima parte, care are mai multă legătură cu literatura SF.

Influenţe

De la bun început trebuie spus că albumul se dorește a fi un tribut adus literaturii distopice. Și aici, ca și în Călătorie spre centrul Pământului sau Războiul lumilor, versurile sunt însoțite de pasaje necântate, de regulă fragmente din romanele sursă – deosebirea fiind că aici dispare naratorul, iar textul trebuie citit de pe „libretul” vârât în coperta originală. N-avem însă de-a face cu un singur roman ci cu un amestec nu foarte original de anti-utopii. Înainte de toate, mă surprinde alegerea versificatorului (și totodată percuționistului) Neal Peart  de a credita nuvela-roman Anthem (1938) a scriitoarei Ayn Rand ca principală sursă de inspirație. Există, ce-i drept, similarități de structură, gândurile protagoniștilor sunt în ambele cazuri așternute pe paginile unui jurnal… și cam atât. Mergând pe această linie, 2112 se aseamănă mai degrabă cu universul creat de Evgheni Zamiatin în Noi, unde știința și tehnologia sunt la apogeu, nicidecum date uitării, ca în Anthem. Titlul amintește de romanul lui Louis-Sebastien Mercier, L’An deux mille quatre cent quarante (Anul 2440, 1771), prima utopie ce face saltul temporal și deschide drumul ucroniilor, dar mi-e greu să cred că cei de la Rush au mers într-atât de departe cu lista omagiaților.

„Stăteam nedormit, cu privirile ațintite asupra mohorâtului Megadon. Orașul și cerul se întrepătrund și devin una, o nesfârșită mare de cenușiu. Lunile gemene – două sfere palide ce străbat văzduhul de oțel. Credeam că duc o viață bună aici, conectat ziua-ntreagă la mașină, iar seara cu ochii pe Templuvizor sau răsfoind ziarul Templului. Prietenul meu, Jon, îmi spune mereu că e mai bine aici decât sub domurile atmosferice din Lumile Periferice. Pacea domnește din 2062, când planetele supraviețuitoare s-au raliat sub Steaua Roșie a Federației Solare. (…) Credeam că sunt fericit. Până-ntr-o bună zi când am făcut Descoperirea, și totul s-a schimbat.”

Ușor enigmatic, în acest preludiu literar simțim adierea uriașului Diaspar (Paradise), metropola nemuritoare din Orașul și Stelele. Nu numai domul de sticlă, dar și viața programat-tihnită, conectarea zilnică la un simulator virtual și mai ales închinarea omenirii unei inteligențe artificiale și castei sale de preoți investiți cu puteri aparent nelimitate, toate sunt trimiteri la romanul lui Clarke.

We are the Priests of the Temples of Syrinx

Our great computers fill the hallowed halls

We are the Priests, of the Temples of Syrinx

All the gifts of life are held within our walls

Voioasa nimfă Sirinx devine aici o încrengătură de circuite, venerată de niște oameni cu apucături arhaice. Tânărul nostru Pan găsește totuși refugiu în grota preschimbatei nimfe și susurul apei devine leit-motivul muzical al suitei, într-o posibilă evocare a poemului lui Alexander Pope:

Nymph of the grot these sacred springs I keep

And to the murmur of these waters sleep

Tulburătoare și aluzia la Bradbury și cei doi sateliți gemeni (Phobos și Deimos) ce dau mereu târcoale planetei în Cronicile sale marțiene, prevestind vărsarea de sânge sau, dimpotrivă, aducând liniște în sufletele exploratorilor: „the dreaming dead city in the light of the racing twin moons”. Pe cupola ce îmbracă Megadonul, lumina lunilor gemene strălucește palid, difuz, tăinuind pericolul ce amenință Federația.

și căi de mii de ani treceau…

Povestea decurge în felul următor: În ungherele întunecate ale peșterii, tânărul (să-i spunem Alvin) descoperă un instrument bizar cu șase corzi și meșterește la el până-i dă de cap. Nici bine nu trage câteva acorduri mai răsărite că iute se și-nfățișează preoților să le-arate ce minunăție a descoperit el. Preoții însă nu văd cu ochi buni această brumă de originalitate – ce, la o adică, rivaliza cu hiturile lor difuzate pe RadioTemple FM, – și îi fac chitara țăndări. Nefericitul se-ntoarce în peșteră, supărat foc. Un somn amorțit îi cuprinde trupul și Alvin pornește într-un pelerinaj oniric pe Căi Lactee, prin timpuri imemoriale, în urma căruia află de existența unei rase de „antici”, ce stăpâneau în vechime galaxia. Se trezește iluminat, își așteaptă nerăbdător sfârșitul, dar gândurile sinucigașe-i sunt brusc curmate de sosirea neașteptată a rasei străvechi, care preia controlul asupra tuturor planetelor din Federația Solară.

Felul naiv de-a rezuma povestea nu face deloc cinste versurilor și cu-atât mai puțin muzicii, dar are menirea de-a înfățișa limitele viziunii lui Peart, sau, cum îmi place mie să cred, dorința lui de-a aduce un omagiu sf-ului naiv. „Căutarea de sine prin refuzul sistemului” ca și concept de album atinsese formele sale extreme în LP-ul The Lamb Lies Down on Broadway (1974) al formației Genesis, mult mai complex atât muzical cât și narativ. E clar că 2112 nu rezistă unei asemenea comparații – deși atât Rhael cât și Alvin străbat culoarele spațiului și timpului în căutarea cunoașterii de sine –  dar nici nu cred că e sănătos să pui în balanță două experimente muzicale ce ținteau spre cu totul alte obiective.

Mesajul lui 2112 e mai degrabă social și are de-a face cu mentalități obsidionale, punerea în discuție a idealului utopic prin prezentarea limitelor unei societăți izolate și încremenite, ba chiar și cu o  ușoară „chemare la arme”, în ultima piesă intitulată „Something for Nothing”.

You don’t get something for nothing

You can’t have freedom for free

You won’t get wise

With the sleep still in your eyes

No matter what your dream might be

Una peste alta, albumul merită ascultat și mai ales trăit în spiritul romanelor science-fiction care ne-au rămas adânc înfipte în suflet, apreciat pentru calitatea muzicii și lăudat pentru unicitatea sa.

Versurile se găsesc în întregime pe:

http://www.lyricsfreak.com/r/rush/2112_20119899.html

Muzicieni:

– Geddy Lee / bas, pedale, voce

– Alex Lifeson / chitară, pedală bas

– Neil Peart / tobe, percuție

+ Hugh Syme / Mellotron