N-am citit nimic de China Mieville până acum, deşi am în casă de patru ani trilogia „Noul Crobuzon”, apărută la editura Tritonic. Pur şi simplu nu m-a atras, în ciuda tuturor vorbelor de laudă ale unor celebrităţi sau poate tocmai din cauza lor. Atunci când toată lumea ridică în slăvi o creaţie artistică şi nimeni nu-i găseşte nici un defect, devin rezervat deoarece cred, mai degrabă, că toţi laudă o carte în neştire doar pentru a nu recunoaşte că n-au citit-o, decât aş putea crede că a fost pe gustul tuturora şi a satisfăcut pe deplin toate aşteptările. Mai ales aşteptările unor monştrii sacri cum ar fi Spinrad, Stableford sau Harrison…

Dar să lăsăm această trilogie (Noul Crobuzon) şi să ne concentrăm asupra „The City & the City”, apărută la editura Tritonic în traducerea lui Alex Nichifor. Pe dumnealui trebuie să-l felicit, spre diferenţă de alţi traducători, dar mai ales traducătoare care lucrează pentru mai înainte pomenita editură. Alex Nichifor face o treabă extraordinară. Se simte din propoziţiile şi frazele domniei sale că nu e axat pe traducerea unor cuvinte din engleză în română, ci pe redarea unor sensuri.

Din păcate, însă, laudele se opresc aici. La fel cum m-am oprit şi eu după ce am citit o sută de pagini, adică ceva mai mult de un sfert din carte. Asta deoarece în cele o sută de pagini Mieville n-a reuşit să-mi spună nici măcar un lucru care să mă farmece, să mă distreze, să-mi placă, ori să mă pună pe gânduri. Iar eu n-am nici timp şi nici chef să caut cu orice preţ merite acolo unde ele nu-mi sar în ochi, unde nu sunt evidente. Da, puteţi să mă acuzaţi de orice vreţi, dar nu mai pot citi cărţi poliţiste de când aveam şaisprezece ani şi nu sunt dispus să pierd încă patru zile pentru a afla cum a dezlegat un poliţist din hârtie creponată o crimă închipuită într-o poveste dezlânată. Nici măcar atunci când toate aceste mari şi importante (pentru cine?) mistere au loc pe un fundal neobişnuit. Lumea creată de Mieville ar fi putut fi fascinantă, dacă nu se străduia atât de mult să explice cum stă treaba. Cum până la cele o sută de pagini parcurse am citit de cel puţin zece ori că cele două oraşe se întrepătrundeau şi ocupau acelaşi spaţiu geografic şi că locuitorii aveau obligaţia să ne-vadă ce se întâmplă în sectoarele care nu aparţineau oraşului în care ei locuiau, am ajuns să renunţ. Cum fac atunci când cineva îmi repetă de cinci-şase ori un lucru. Mă retrag pentru că respectivul ori mă crede pe mine incapabil să înţeleg, ori nu prea înţelege el ce vrea să zică şi se repetă în speranţa că se clarifică astfel lucrurile. În plus, nu văd sensul acestei alambicături. Două oraşe care se întrepătrund, împart acelaşi spaţiu, un om locuieşte într-unul, vecinul său în altul, etc. Total aiurea şi lipsit de orice sens. Putem considera că Mieville vorbeşte de fapt despre bariere mentale şi despre mentalităţi care separă în fapt oamenii mai mult decât o fac graniţele, dar în acest caz, cum fiecare este un individ cu o personalitate diferită, am putea concluziona că există tot atâtea oraşe câţi oameni sunt. Dar la ce bun să privim lucrurile astfel? Mai ales că aşa putem complica lucrurile la nesfârşit fără să ajungem în fapt nicăieri. Pot eu să afirm că am picioare bucureştene, minte braşoveană, mâini clujene şi vezică pariziană şi-n concluzie am origini în patru oraşe, dar la ce bun? Mai ales că tot fundalul acesta artificial, construit forţat pe nişte principii lipsite de orice logică nu explică absolut nimic, nu face decât să introducă o nouă necunoscută şi încă o ecuaţie într-un sistem de ecuaţii cu n necunoscute. Aşa că, în percepţia mea, lumea din „The City & the City” s-a redus la o aberaţie inutilă. Iar cartea a devenit un fel de „ oare cine l-a ucis pe Singureanu Plictisel în oraşul chiorilor cu patru picioare”.  Mi-a amintit însă de o întâmplare veche, din primii ani de după revoluţie, când primarii încă nu învăţaseră metodele sofisticate de cheltuire a banului public şi „investeau” cu regularitate în schimbatul numelor străzilor. Aşa am ajuns noi, şase oameni care stăteam în acelaşi apartament, să avem fiecare altă adresă în buletin. Altfel spus blocul nostru se găsea pe şase străzi diferite, în funcţie de cel întrebat.

Sper că nu este o problemă cu mine şi că am luat-o razna şi că mi-am pierdut simţul normalităţii sau că nu mai am habar ce înseamnă valoarea literară, altfel situaţia e tare sumbră în taberele sf & fantasy. Dacă astfel de opere câştigă BSFA Award ( 2009) , Arthur C. Clarke Award ( 2010) şi Hugo Award ( 2010) şi încă pe merit, deci neexistând ceva mai bun, atunci cred că trebuie urgent să mă reîntorc la a citi numai mainstream. Ori să conving scriitorii români de sefe-fantasy că e cazul să lăsăm deoparte orice mici supărări şi să ne unim pentru a duce creaţiile româneşti cât mai urgent în atenţia lumii, nu de alta dar fără să ezit aş putea înşira câteva romane scrise de români care depăşesc cu foarte mult această creaţie super-premiată în care personajele nu depăşesc stadiul de figuranţi jalnici şi întreaga poveste este trasă de păr, forţată şi încurcată fără sens.

Mă enervez de câte ori îmi amintesc ce scrie pe copertă:

„ Cu nuanţe de Kafka şi Philip K. Dick, Raymond Chandler şi 1984, The City and The City este un thriller fantastic dus pe culmi metafizice şi artistice ameţitoare” .

Atât de ameţitoare încât săracii Kafka, Dick, Chandler şi Orwel se răsucesc în mormintele lor.

Cred că e cazul să-mi cer scuze lui Bujold pentru ce am zis despre „Vânătoarea Sfântă” în recenzia din Nautilus, nu de alta, dar în comparaţie cu „The City and The City” este o capodoperă.

Dacă cineva doreşte cartea trebuie doar să spună. O va avea pe gratis de la mine.

Balin Feri