N-am citit nimic de China Mieville până acum, deşi am în casă de patru ani trilogia „Noul Crobuzon”, apărută la editura Tritonic. Pur şi simplu nu m-a atras, în ciuda tuturor vorbelor de laudă ale unor celebrităţi sau poate tocmai din cauza lor. Atunci când toată lumea ridică în slăvi o creaţie artistică şi nimeni nu-i găseşte nici un defect, devin rezervat deoarece cred, mai degrabă, că toţi laudă o carte în neştire doar pentru a nu recunoaşte că n-au citit-o, decât aş putea crede că a fost pe gustul tuturora şi a satisfăcut pe deplin toate aşteptările. Mai ales aşteptările unor monştrii sacri cum ar fi Spinrad, Stableford sau Harrison…
Dar să lăsăm această trilogie (Noul Crobuzon) şi să ne concentrăm asupra „The City & the City”, apărută la editura Tritonic în traducerea lui Alex Nichifor. Pe dumnealui trebuie să-l felicit, spre diferenţă de alţi traducători, dar mai ales traducătoare care lucrează pentru mai înainte pomenita editură. Alex Nichifor face o treabă extraordinară. Se simte din propoziţiile şi frazele domniei sale că nu e axat pe traducerea unor cuvinte din engleză în română, ci pe redarea unor sensuri.
Din păcate, însă, laudele se opresc aici. La fel cum m-am oprit şi eu după ce am citit o sută de pagini, adică ceva mai mult de un sfert din carte. Asta deoarece în cele o sută de pagini Mieville n-a reuşit să-mi spună nici măcar un lucru care să mă farmece, să mă distreze, să-mi placă, ori să mă pună pe gânduri. Iar eu n-am nici timp şi nici chef să caut cu orice preţ merite acolo unde ele nu-mi sar în ochi, unde nu sunt evidente. Da, puteţi să mă acuzaţi de orice vreţi, dar nu mai pot citi cărţi poliţiste de când aveam şaisprezece ani şi nu sunt dispus să pierd încă patru zile pentru a afla cum a dezlegat un poliţist din hârtie creponată o crimă închipuită într-o poveste dezlânată. Nici măcar atunci când toate aceste mari şi importante (pentru cine?) mistere au loc pe un fundal neobişnuit. Lumea creată de Mieville ar fi putut fi fascinantă, dacă nu se străduia atât de mult să explice cum stă treaba. Cum până la cele o sută de pagini parcurse am citit de cel puţin zece ori că cele două oraşe se întrepătrundeau şi ocupau acelaşi spaţiu geografic şi că locuitorii aveau obligaţia să ne-vadă ce se întâmplă în sectoarele care nu aparţineau oraşului în care ei locuiau, am ajuns să renunţ. Cum fac atunci când cineva îmi repetă de cinci-şase ori un lucru. Mă retrag pentru că respectivul ori mă crede pe mine incapabil să înţeleg, ori nu prea înţelege el ce vrea să zică şi se repetă în speranţa că se clarifică astfel lucrurile. În plus, nu văd sensul acestei alambicături. Două oraşe care se întrepătrund, împart acelaşi spaţiu, un om locuieşte într-unul, vecinul său în altul, etc. Total aiurea şi lipsit de orice sens. Putem considera că Mieville vorbeşte de fapt despre bariere mentale şi despre mentalităţi care separă în fapt oamenii mai mult decât o fac graniţele, dar în acest caz, cum fiecare este un individ cu o personalitate diferită, am putea concluziona că există tot atâtea oraşe câţi oameni sunt. Dar la ce bun să privim lucrurile astfel? Mai ales că aşa putem complica lucrurile la nesfârşit fără să ajungem în fapt nicăieri. Pot eu să afirm că am picioare bucureştene, minte braşoveană, mâini clujene şi vezică pariziană şi-n concluzie am origini în patru oraşe, dar la ce bun? Mai ales că tot fundalul acesta artificial, construit forţat pe nişte principii lipsite de orice logică nu explică absolut nimic, nu face decât să introducă o nouă necunoscută şi încă o ecuaţie într-un sistem de ecuaţii cu n necunoscute. Aşa că, în percepţia mea, lumea din „The City & the City” s-a redus la o aberaţie inutilă. Iar cartea a devenit un fel de „ oare cine l-a ucis pe Singureanu Plictisel în oraşul chiorilor cu patru picioare”. Mi-a amintit însă de o întâmplare veche, din primii ani de după revoluţie, când primarii încă nu învăţaseră metodele sofisticate de cheltuire a banului public şi „investeau” cu regularitate în schimbatul numelor străzilor. Aşa am ajuns noi, şase oameni care stăteam în acelaşi apartament, să avem fiecare altă adresă în buletin. Altfel spus blocul nostru se găsea pe şase străzi diferite, în funcţie de cel întrebat.
Sper că nu este o problemă cu mine şi că am luat-o razna şi că mi-am pierdut simţul normalităţii sau că nu mai am habar ce înseamnă valoarea literară, altfel situaţia e tare sumbră în taberele sf & fantasy. Dacă astfel de opere câştigă BSFA Award ( 2009) , Arthur C. Clarke Award ( 2010) şi Hugo Award ( 2010) şi încă pe merit, deci neexistând ceva mai bun, atunci cred că trebuie urgent să mă reîntorc la a citi numai mainstream. Ori să conving scriitorii români de sefe-fantasy că e cazul să lăsăm deoparte orice mici supărări şi să ne unim pentru a duce creaţiile româneşti cât mai urgent în atenţia lumii, nu de alta dar fără să ezit aş putea înşira câteva romane scrise de români care depăşesc cu foarte mult această creaţie super-premiată în care personajele nu depăşesc stadiul de figuranţi jalnici şi întreaga poveste este trasă de păr, forţată şi încurcată fără sens.
Mă enervez de câte ori îmi amintesc ce scrie pe copertă:
„ Cu nuanţe de Kafka şi Philip K. Dick, Raymond Chandler şi 1984, The City and The City este un thriller fantastic dus pe culmi metafizice şi artistice ameţitoare” .
Atât de ameţitoare încât săracii Kafka, Dick, Chandler şi Orwel se răsucesc în mormintele lor.
Cred că e cazul să-mi cer scuze lui Bujold pentru ce am zis despre „Vânătoarea Sfântă” în recenzia din Nautilus, nu de alta, dar în comparaţie cu „The City and The City” este o capodoperă.
Dacă cineva doreşte cartea trebuie doar să spună. O va avea pe gratis de la mine.
Balin Feri
Eu am citit mai intai trilogia Noul Crobuzon care mi-a placut f. mult. Astfel am devenit fan Mieville. Insa the City and the City m-a dezamagit enorm. Nu mi-a placut de niciun fel, iar traducerea o consider proasta – chiar enervant de proasta in primele 100 de pagini, pana m-am obisnuit eu. Oricum, am aceeasi impresie ca si a ta despre cartea de fata, insa Mieville continua sa-mi placa numai datorita faptului ca a scris trilogia Noul Crobuzon, atat.
ramane, totusi, o carte de recomandat. chiar daca traducerea lasa, intradevar, de dorit.
ce m-ai facut tu sa choix-la-cremez de doua ori cronicuta asta, mai ales ca savarinasem si comentariul lui Patea de pe tesatorul lui. sunteti porniti rau pe baiatu’ asta.
ce apreciez foarte mult este semnatura voastra pe astfel de materiale diabetice. tot asa vreau sa va stiu, ca m-am saturat de cakecarii scriitorilor romani de sf/f/h din ultimii ani si-ale lor baclavale insiropate cu e-uri de uimire.
@ Gelu R , Eu mă bucur dacă ţie ţi-a plăcut acest The City and The City, dar n-aş recomanda cartea decât celor care au prea mult timp liber şi nu contează cum şi-l petrec. Întradevăr, decât sa se drogheze prin cine ştie ce club de fiţe mai bine să citească asta, ori să citească orice.
@ Ben, Eu credeam că am fost încă prea îngăduitor…
Am crezut ca citesc un review al cartii..dar m-am inselat..chiar ma gandeam in timp ce-l parcurgeam ca sigur se va incheia cu o remarca de genul “nu stiu cum toata majoritatea asta idioata si nestiutoare a putut aprecia asa o carte deplorabila”..cred ca stilul acesta de a vorbi despre o carte isi are poate rostul pe un blog personal..pe site-ul srsff ar trebui sa putem citi un review adevarat..care sa ne lase pe fiecare in parte sa decidem daca o carte merita citita sau nu.
Poate ar trebuie sa le scrii celor din juriul de la World Fantasy Award 2010 (Greg Ketter, Kelly Link, James Minz, Jürgen Snoeren, Gary K. Wolfe) care recent a premiat cartea si sa-i inveti se inseamna “valoarea literara in taberele sf&fantasy”.
@ masterofdoom, Dragul meu, dacă vrei un review al cărţii care să-ţi fie pe plac du-te pe pagina editurii care a editat-o, acolo cu siguranţă vei găsi mult râvnitele vorbe de laudă. Eu însă n-am nici un interes să laud o carte care mi-a făcut o impresie cât se poate de proastă şi n-am s-o fac indiferent ce review consideri tu sau oricine altcineva că ar trebui să apară aici.
Îţi spun însă un mare secret: trăim într-o ţara democratică şi s-a inventat o chestie care se cheamă libertatea cuvântului. În concluzie aşează-te în faţa calculatorului şi scrie tu un review aşa cum consideri că merită această carte. Îţi promit şi în numele colegilor de la SRSFF că ţi-o vom publica. Eu mă bucur dacă există şi păreri diferite de părerea mea, putem purta chiar o discuţie cu tema ce este şi ce nu este o valoare pe marginea acestei cărţi, dar pentru asta e nevoie ca mai întâi să-ţi exprimi şi tu părerea, nu despre recenzia scrisă de mine ci despre carte, pentru a mă convinge că ai citit cartea şi că îţi ştii argumenta părerile.
Din punctul meu de vedere acordarea unor premii nu garantează valoarea, dovadă cartea despre care vorbim şi dovadă “Drumul” lui McCormac care, în ciuda premiului Pullitzer, este una dintre cele mai slabe cărţi citite de mine vreodată.
PS. Dacă eu îmi permit să am o astfel de părere, tu consideri că ţi s-a pus o interdicţie? Eu cred că am zis destul de clar că voi face cartea cadou oricui vrea s-o citească. Dacă prin asta nu încurajez destul eventualii curioşi atunci cu ce ai vrea s-o fac? Eventual să ies cu o sută de volume în Piaţa Unirii şi să le împart alături de nişte fluturaşe lăudative despre o carte pe care o consider dezamăgitoare? Şi crede-mă, dragul meu Masterofdoom, ca dezamăgirea mea a fost mult mai mare la citirea ei ( am dat bani s-o am) decât a ta la citirea acestei recenzii.
Daca a ramas valabila oferta, as dori eu cartea.
Chiar eram foarte curios in legatura ce isprava asta a lui Mieville.
Se poate Tudy, cu dragă inimă. Zi-mi unde, când şi cum. Eu stau în Bucureşti. Dacă eşti din altă localitate trimite-mi adresa ta la e-mailul doarvorbe@yahoo.com. Dacă eşti din Bucureşti ne putem întâlni, în acest caz dă-mi numărul tău de telefon la adresa de e-mail de mai sus.
@masterofdoom – argumentul este: “Poate ar trebuie sa le scrii celor din juriul de la World Fantasy Award 2010 (Greg Ketter, Kelly Link, James Minz, Jürgen Snoeren, Gary K. Wolfe) care recent a premiat cartea si sa-i inveti se inseamna “valoarea literara in taberele sf&fantasy”.” ???
pai nu-i subtirel?
daca ar fi asa simplu ne-am imbraca toti cu acelasi tip de haine, am prefera aceeasi culoare, am cultiva aceleasi legume, n-am mai face operatii de infrumusetare, ci am cauta sa avem acelasi adn, pentru ca o gasca de gagii bine intentionati si-au dat deja cu parerea.