Poate că m-am descotorosit de ei. Nu-i mai simt respirându-mi în ceafă. Întorc capul, dar nu-i văd în mulţime.

Piaţa geme de lume. Îmi fac loc cu coatele prin oceanul de trupuri mânate de şuvoiul de teamă. Pretutindeni, conversaţii, râsete, ţipete. E vremea cinei şi mulţimea se adună în faţa maşinăriilor cu mană cerească. Pe strada Gaj, El Condor Pasa se aude tărăgănat din fluierele şi tobele bolivienilor, lemnul şi pielea întinsă aducând cu ele zăpada culmilor andine. Cântăreţii dansează sub ceas şi în faţă la Vice-Roy, nici nu le pasă că sunt minus zece grade. Nanopigmenţii din piele le colorează trupurile goale care se zvârcolesc pe ritmuri retro-industry la volum maxim. Mantra adepţilor Hare Krishna ajunge la urechile mele din piaţa Dolac. Se ciocneşte cu muzica fluierelor şi-a casetofoanelor, contopindu-se într-o cacofonie de trei lumi distilate în acelaşi alambic.

Mă uit la ceasul de mână. Metroul de la Samobor a sosit acum câteva minute şi alte şuvoaie de oameni se revarsă în Piaţă, căutători de distracţii nocturne în miezul metropolei. Mă scufund în mulţime, peşte singuratic prin bancul scânteietor care înoată încoace şi încolo, ascunzându-mă de fălci ameninţătoare.

O ceată de puşti în scurte fluorescente vâjâie pe lângă mine pe patine cu rotile. Unul aproape că trânteşte o puicuţă cu piele violetă şi cu părul alb ca zăpada mângâindu-i spatele. Fata scuipă obscenităţi în urma lor, dar punkerii nici n-o aud din cauza muzicii care urlă din casetofoane.

Traversez Piaţa şi mă refugiez în Cafeneaua Oraşului, păstrătoarea tradiţiei zagrebiene Kaiser-und-König în mijlocul nano-Babilonului. Şi un loc bun ca să iei o pauză: nu vor îndrăzni să-mi ia gâtul aici. Distrat, comand o cafea. Cafea adevărată, scumpă, braziliană. Au rămas numai câteva plantaţii, înconjurate de jungla nemărginită.

Inspir adânc şi mă liniştesc. Cât aştept cafeaua, revăd în minte toate scenariile posibile. Toate mă conduc la acelaşi gând: s-o iau de la început. Alt nume, altă adresă, cât mai departe de aici. Poate şi un alt chip în oglindă dimineaţa. Am eliminat deja celelalte alternative. Viaţa mea în Zagreb s-a încheiat. Voi pleca şi nu mă voi întoarce o vreme. Să zicem, până la sfârşitul vieţii.

Ei nu vor să ierte. Nu pot să ierte.

Dacă Piko n-ar fi fost un idiot!

E vremea să-mi reevaluez situaţia. Plasticul din buzunarul meu e destul de grăsuţ. Poate că mă va ţine doi ani. Asta-i o veste bună. Una proastă e că, de câte ori îl folosesc, îmi dau de gol poziţia. Asta presupune un card nou. O să mă coste cel puţin o treime din cât am, dacă nu mai mult.

Pipăi computerul de sub scurtă ca şi cum vreau să mă asigur că e tot acolo, în buzunar. O cutiuţă cu căşti şi mănuşă, de care am nevoie ca să trec la nivelul următor. Mă simt puţin mai bine acum. Încă sunt în joc, nu s-a terminat. Dar îmi trebuie un convertor URGENT. Şi puţină vreme, ca să-i sparg protecţia. Între timp, locuri publice. Sunt tot mai convins că băieţii nu vor veni să mă înhaţe de faţă cu martori. Cel puţin aşa sper.

Între timp, player-ul se derulează şi clipul porneşte de la cadrul zero…

* * *

Numele meu nu contează. Nu înseamnă nimic pentru nimeni, nici măcar pentru mine: cel târziu până dimineaţă va ajunge la coşul de gunoi, împreună cu existenţa mea de până acum. Contează ceea ce fac. Mai precis, ceea ce am făcut până acum două ore.

Pornografie. Pasivă, mai mult filme, deşi câteodată şi VR. Depinde, nu întotdeauna merge… Chestii clandestine, absolut ilegale. Nu din cele obişnuite, cu crime sau copii, dar destul ca să mă pomenesc îmbrăcat în zeghe pentru multă vreme.

* * *

Chelnerul îmi aduce cafeaua, lasă nota pe masă şi pleacă. Bolborosesc un fel de mulţumire. E deja la masa vecină, lăsându-mă iar singur. Cafeneaua aproape că s-a umplut. Îi caut printre feţele ascunse sub nanomachiaj şi freze ţipătoare, dar nu-i văd. Nu sunt aici. Sunt în siguranţă. Cel puţin o vreme.

Duc mâna în alt buzunar şi o scot pe Lydia. Doisprezece teraocteţi la cea mai fină rezoluţie, cu sunet impecabil. Lydia, superbă, perfectă, o fată de vis… Of, dacă n-aş fi văzut-o niciodată…

* * *

Mai întâi răsfoiesc bazele de date cu cetăţenii. Cu ajutorul „cuţitelor” mele, tai în securitatea de la nivelul CS ca în unt. Mă uit la înregistrările adreselor, la emiterea actelor, treburi de-astea. Scanez şi rapoartele obligatorii ale schimbărilor de fizionomie: toate saloanele de înfrumuseţare legale le completează de rutină. (Odată am dat peste o tipă care-şi schimba înfăţişarea şi culoarea pielii tot la trei zile. Nici moda nu se schimbă aşa de repede. Divaghez…) De feţe am nevoie mai întâi. Computerul face toată treaba, sare peste date personale şi amprente şi preia doar holograme. E o sarcină zilnică, durează cam douăzeci de minute, maximum jumătate de oră. Cel mai bine e s-o faci la orele de vârf, când o conexiune în plus trece neobservată.

Pe urmă trebuie să stau eu pe tuşă. Dacă sunt prea multe feţe noi, îmi trebuie o oră, poate două, ca să fac o alegere. Mi-e clar ce anume caut: gagici şi masculi arătoşi. Dar ce înseamnă „arătos” în era saloanelor de înfrumuseţare, care transformă un Quasimodo în manechin în câteva ore, din câteva împunsături de ac? Există frumuseţe şi frumuseţe. E imposibil să înşiri criteriile şi să le laşi să ruleze. Ori ştii ce vrei, ori nu. O privire, un zâmbet, o postură aparte, câte puţin din toate, o personalitate. Da, poate ăsta e cuvântul potrivit. Iar eu am fler s-o găsesc. Ceilalţi nu-l au.

Ştiu, îmi vând clipurile mai bine decât concurenţa.

Faza a doua e selecţia detaliată. Răsfoiesc iar bazele de date, de data asta cu scopuri precise. Adresă, educaţie, statut social, stare civilă, copii, sănătate, vârstă, deşi nu prea mai contează în ziua de azi. Las unele victime să ruleze implicit. Personalităţi publice, de exemplu, mai ales cele destul de puternice să-mi facă biluţele praf. Prefer necăsătoriţii. Nu prea-mi plac cuplurile căsătorite, cu copii. Vreau să zic, filmăm un clip şi din cealaltă cameră se porneşte un scâncet. Copiii ştiu să se pună pe ţipat când ţi-e mai dragă lumea.

* * *

Mai am puţin şi termin cafeaua. Presiunea nu cedează, comand încă una. Am nişte bani în buzunar, destui să stau aici o vreme. Unii vin, alţii pleacă, sunt înconjurat de murmure şi muzică blândă.

* * *

Faza a treia e automată. Celor aleşi – unu, doi în cel mai bun caz – le trimit un cadou. Un roi de insecte la adresa lor de acasă. Insectele reprezintă ultimul răcnet în tehnologia informaţională militară: o cameră plutitoare, un nanocomputer şi memorie video, neobservabile. Nu mă întrebaţi de unde le-am luat şi cât m-au costat. Ceea ce nu ştii n-are cum să te omoare.

Odată intrat în casă, cel mai frecvent prin instalaţia de aer condiţionat, roiul se reproduce. O parte din el formează un stup, intrând în reţeaua unuia din computerele victimei. Restul se răspândeşte prin apartament. Dacă nu mă dau peste cap condiţiile tehnice, lucru care se mai întâmplă uneori, cu prima parte am încheiat.

Când totul e, în sfârşit, verde, urmează filmarea. Simplu vorbind, în clipa în care o insectă sesizează mişcare, le informează pe celelalte. Roiul e programat să surprindă acţiunea din toate unghiurile imaginabile şi de obicei îl las să bâzâie întruna. Fetele arată deseori foarte apetisante, chiar dacă fac numai aerobic. Duşurile şi căzile sunt şi ele spaţii incitante. Unor păpuşele le place cu adevărat să se relaxeze când cred că nu le vede nimeni.

Odată memoria plină, insectele o golesc în stup. Stupul trimite apoi datele la adresele prestabilite. Treaba merge fără intervenţia mea. Aşa cum am spus, totul e automat.

* * *

Mă uit la ceas. Sunt aici de treizeci de minute. Nimeni nu mă goneşte, cafeneaua e deschisă toată noaptea, dar ar trebui să plec. Câtă vreme te mişti, n-au cum să te înhaţe… Dar afară e frig, iar oboseala şi încordarea nu cedează, nu-mi dau drumul, mă strâng ca un cleşte.

Mă hotărăsc să mai rămân puţin. Îl chem pe chelner, îi cer ziarele şi mi le aduce. Ecranul se umple de titluri. Airbus închide linia de asamblare, rămân doar departamentele de cercetare & dezvoltare şi nanoprogramare. Nimic nou. Boeing a făcut la fel cu şase luni înainte. Astăzi, orice idiot construieşte un avion în curtea din spate, numai să aibă programele necesare.

Citesc mai departe. Politică, afaceri, ştiri pe scurt… Un apartament de lux distrus din temelii de o explozie, poliţai, pompieri, bla, bla bla. Ştiu totul, apartamentul era al meu. Caut ştirile despre victime ucise. S-au adunat câteva în ultimele douăzeci şi patru de ore, dar numele lui Piko nu apare printre ele. Una e neidentificată, poliţia îi dă fotografia. Faţa nu arată bine, dar nu e Piko. Înseamnă că i-au dezmembrat deja corpul în molecule.

Ei nu lasă urme.

* * *

Postproducţia înseamnă locul şi momentul potrivit pentru creativitate. Mai întâi, curăţ conţinutul de zeci de site-uri ascunse în tot oraşul, uneori după ce le trimit prin N’Djamena, Kabul, Ulan Bator şi Erevan. Apoi examinez materialul şi montez forma brută a clipului. Până acum, e doar rutină: cunoştinţe de bază despre montajul de film, atâta tot. Pentru chestiile ieftine de la piaţa de vechituri, cam asta-i tot, de obicei. Pentru mine, e doar începutul.

Ore întregi exploatez software-ul grafic ca să transform o marfă jalnică într-o experienţă estetică sofisticată, cum zicea Piko atunci când voia să se dea şcolit. Trebuie să ţin seama şi de cererea pieţei. Piko mi-a cerut odată o gagicuţă cheală şi eu nu aveam niciuna în stoc. Aşa că am luat o blondă drăgălaşă cu freză arici şi-am tuns-o cheală în jumătate de oră.

Sunetul e la fel de important. Dacă am noroc, e destul să-l filtrez şi să adaug muzica. De obicei jaz sau muzică clasică. Ravel (nu Boleroul, Boleroul e fumat!), Satie sau Ceaikovski, în funcţie de dispoziţie. Dacă porumbeii de pe ecran uguiesc ca în filmele bavareze, nici dialogurile complete nu dau bătaie de cap. Unele materiale se pretează la modele 3D, le transfer în VR sau holograme. Dar, la urma urmei, majoritatea clienţilor mei sunt nişte perverşi. Le place să-i privească pe alţii şi ecranul e cel mai bun înlocuitor pentru gaura cheii.

Ultima fază e vânzarea. La naiba cu marfa care nu se vinde, ducă-se dracului cât mai repede şi mai departe de aici, ca să evit recunoaşterea accidentală. Aici intra pe rol Piko. Era expert înnăscut, se pricepea să vândă marfa bine şi pe şestache.

Pe scurt, făceam o echipă pe cinste. Treaba mergea ca pe roate şi banii curgeau gârlă. Ne-am luat de toate. Casă, echipamente, maşină – numai lux. Şi câte o gagică din când în când, cum îmi place mie mai mult: patul dedesubt, eu deasupra, ea între. Fără insecte, bineînţeles. Aşa am dus-o până când am dat peste Lydia. Şi până când Piko s-a dovedit un cretin lacom.

De-asta e mort de douăsprezece ore.

Şi eu sunt următorul pe listă.

* * *

Lydia era exact ce-mi lipsea, am ştiut de când i-am văzut holograma. Am lăsat baltă celelalte treburi în săptămâna aceea şi m-am ocupat numai de ea. Perfectă, unică, cea pe care o cauţi ani de zile şi poate nu o găseşti niciodată.

Dar eu am găsit-o pe ea, steaua mea. Am ştiut că toţi ceilalţi pot să fugă şi să se ascundă, Jurković din Gajnice, băieţii de la THC, Joža şi restul. Clipurile lor erau oricum de rahat, iar acum eram, în sfârşit, pregătit să-i pun cu botul pe labe. Aveam farmecul Lydiei: chip frumos, buze senzuale, păr blond lung şi lucios, revărsat în cascade peste umeri. Totul putea să fie artificial. Peste medie, da, foarte bine realizat, însă artificial. Până când o priveai în ochi. Drăguţă, cochetă, ademenitoare, senzuală. Ştiţi voi, ochi de dormitor. Dar, în acelaşi timp, alertă, de o inteligenţă sclipitoare, pătrunzătoare. Cu personalitate? O, da, bineînţeles. Şi era numai a mea, a mea, ca s-o ofer lumii de afară care înnebunea de plictiseală, îngropată sub avalanşa mediocrităţii ieftine.

Faza a doua ar fi trebuit să fie suficientă ca s-o uit. Alarmele ţipau la maximum, dar eu nu le ascultam. Pentru că avea un trecut cam ciudat, ca să mă exprim frumos. Douăzeci şi trei de ani, trăia din ajutorul social de la zece ani. Absolventă de liceu, cu o meserie inutilă şi experienţă zero.

Cu aşa biografie, te milogeşti la coadă în faţa maşinăriilor cu mană de trei ori pe zi. Primeşti ajutor de şomaj (de femeie) tot la şase luni şi dormi în adăpost. Un cilindru, un pat, o toaletă curată şi un televizor pe perete.

Lydia însă trăieşte în cea mai scumpă casă din cea mai scumpă zonă a Zagrebului şi-şi cumpără rochii de seară făcute la comandă. A uitat de mult timp gustul manei şi călătoreşte la Seychelles într-un avion închiriat. A, era să uit de Pegaso-ul 102B negru, producţie 1955, din garajul ei. Original, nu nanoreplică. Cine se pricepe ştie ce vreau să spun.

În lumea de azi, o tipă ca ea câştigă atâta într-un singur fel: dacă e prostituată de lux. E în regulă, nu trebuie să mă îngrijorez că nu voi avea material. Dar sigur are un protector. Şi încă unul puternic. Scria cu litere colorate luminoase peste tot unde am săpat după informaţii despre ea, dar n-am văzut, orbit de ochii ei albaştri.

* * *

Căldura mă seduce, mă îmbrăţişează, mă mângâie, îmi transformă oboseala în amorţeală. Nu-mi dau seama imediat, dar, când vreau să mă ridic, nu pot, cad înapoi pe scaun. Mă întreb ce se întâmplă cu mine şi mai comand o cafea. Trebuie să mă trezesc. Nu mai sunt în siguranţă aici şi ar fi mai înţelept să plec.

* * *

I-am introdus insectele fără probleme. Imaginile test mi-au oferit un spectacol reuşit în cadă şi încă unul, în aceeaşi seară, în pat. Lydia în aşternut de mătase, cu trupul parcă scos din cele mai sălbatice vise erotice, un instrument perfect acordat la care cântă chiar degetele ei gingaşe.

Atunci a trecut pe la mine Piko. Era o vineri. Sal’tare, hai să ieşim vreo două zile, îmi zice, am o cabană goală în Zagorje şi două gagici super. Încă n-a văzut-o pe Lydia. Păi, cum să doarmă cioara când smochinele sunt coapte? Aşa că am lăsat treaba să meargă de la sine, am încuiat uşile şi am plecat cu Piko să mă bucur de viaţă.

Cele două zile promise de Piko s-au făcut mai multe: frigiderul era plin, pivniţa era tot plină, fetele lucrau la viteză maximă, zeloase şi pline de elan. Aşa s-a făcut că am descărcat primele imagini reale cu Lydia de-abia înainte de lunea următoare. Nu voi uita niciodată clipa când le-am privit prima oară.

M-am tolănit în fotoliu, cu o băutură într-o mână şi telecomanda în cealaltă. PLAY. Se trezeşte, îşi face toaleta de dimineaţă, ia dejunul. Activităţi de rutină: FAST-FORWARD până seara. Machiat, parfumat, rochie neagră de seară, bijuterii. Priviri nerăbdătoare la ceas, de parcă aşteaptă pe cineva. Sar peste alte patruzeci de minute, revin la preludiu mai târziu.

PLAY. Lydia e aici, în faţa mea, cu picioarele desfăcute larg, în extaz, oftând sub mişcările de du-te vino înfierbântate. Scap paharul, băutura se împrăştie pe covor. Imaginea e perfectă, sunetul, fără cusur, Lydia geme şi murmură în timp ce creatura aia o regulează! Îngheţ cadrul şi mă holbez ca prostul la zecile de ecrane din faţa mea.

Imaginaţi-vă un corp ca un trunchi de copac, maro cu pete negre. Două picioare scurte, patru braţe ca nişte crengi care o cuprind pe Lydia de talie. Capul lipseşte, dar văd mai mulţi ochi între braţe şi o despicătură pe post gură sau nas sau amândouă. Creatura. Futatorele Lydiei din seara asta. Din nou PLAY, futaiul continuă înfocat. Crengile alunecă pe trupul Lydiei, îi mângâie afectuos sânii, fesele, o ridică în al nouălea cer. O ţine aşa încă zece minute, orgasm după orgasm, până cad amândoi şi se liniştesc într-o îmbrăţişare. Îngheţ din nou cadrul şi mă aşez în faţa ecranelor cu telecomanda în mână, cu un răspuns final la marea întrebare: suntem singuri în univers?

Încă o filmare, peste două zile. De data asta a fost… cea mai apropiată descriere este o minge de plajă viu colorată care ţopăie pe două picioare de raţă. Nu ştiu cum făcea mingea ce făcea, dar Lydiei se vedea clar că-i place să fie stârnită în felul acela.

A treia oară am văzut un alt trunchi. La început am crezut că s-a întors creatura din primul clip, dornică de mai mult. Şi eu aş fi fost dornic, în locul ei. Dar, la naiba! Nu era ea. Am comparat petele, erau altfel aranjate. Ştiţi rasa dalmaţiană? Fiecare câine are alt model de pete. Dacă se aplică aceeaşi logică şi de data asta, vedeam altă creatură. Se vede că Lydiei i s-a dus buhul, faima ei străbătea mii şi mii de parseci.

Apropo de parseci… Lydia e o dulceaţă, dar galaxia e mare şi-ţi ia ceva timp s-o traversezi. Nu cumva…? Aşa că am explorat puţin casa Lydiei. Cu ajutorul insectelor, bineînţeles.

Şi, într-adevăr, am găsit repede o cabină în pivniţa ei. Trei pe trei pe doi metri şi jumătate, pereţi acoperiţi cu un material alb-albăstrui opac. Lumini albe instalate în pereţi, uşi glisante şi, pe tavan, rânduri de… electrozi? Panoul de comandă pe dinafară şi atâta tot. O cabină de teleportare, ce altceva să fi fost? Beam me up, Scotty, aşa ceva.

* * *

Următoarele trei săptămâni au fost de-a dreptul incitante. Lydia era o fată foarte ocupată.

Încă două creaturi cu corpul ca trunchiul de copac. Păreau să fie clienţii ei preferaţi.

Pe urmă, omuleţii verzui. Înalţi de aproximativ treizeci de centimetri, cu pielea ca smaraldul, nouă la număr. Poşta a ţinut până la ziuă. Nu că Lydia s-ar fi plâns. Dimpotrivă.

După aceea, un melc. De fapt, un limax negru, lung de doi metri, cântărind cam o sută de kilograme. Lydia citea dintr-o carte cât îşi vedea el de treabă. Se pare că nu făcea mare brânză. Pur şi simplu zăcea între picioarele ei desfăcute şi se înroşea brusc tot la un sfert de oră. Să fi fost orgasme?

Apoi un monstru gen Giger, cu tot tacâmul, inclusiv dinţi şi bale.

Şi un elefănţel roz cu urechi mari. Nu şi-a luat zborul. Nici n-ar fi putut, chiar dacă ar fi vrut. Nu cu picioarele Lydiei înfăşurate în jurul lui.

Iar eu pur şi simplu filmam clipurile. Lydia mi-a furnizat douăzeci de ore de material a-ntâia, aproape că nu avea nevoie de postproducţie. Atunci am făcut cea mai mare greşeală din viaţa mea.

L-am sunat pe Piko şi i-am zis să treacă pe la mine. Aveam ceva să-i arăt.

* * *

Încă una. Dacă o ţin aşa, o să mă transform într-un automat de cafea ambulant. Amorţeala devine indiferenţă. Mi se întâmplă ceva, o simt, dar acum mi-e indiferent. Nu mai am voinţa necesară să mă opun slăbiciunii copleşitoare.

Mă uit la pereche de la masa vecină. Un tip cu freză portocalie, într-o scurtă neagră cu dungi colorate sclipitoare, strânge în braţe o fată cu păr ţeapăn. Ea se lasă pe umărul lui, iubeşte-mă tandru, iubeşte-mă sincer. El îi şopteşte dulcegării la ureche, ea îi răspunde cu o privire caldă. Simt dragostea cum trece dintr-unul într-altul şi mă cuprinde subit invidia. În îmbrăţişarea aceea scurtă, în murmurul cafenelei aglomerate, cei doi împărtăşesc mai multe decât am avut eu într-o viaţă.

* * *

Piko n-a spus nimic. Cum să fi spus ceva, cu gura căscată de uimire?

Am vizionat clipurile noaptea întreagă şi jumătate din a doua zi. Din când în când, mă ruga să derulez de la început sau îngheţa el câte-un cadru şi se holba la el. Apoi i-am arătat fişierul Lydiei. L-a răsfoit vreo două ore. Într-un sfârşit, s-a uitat la mine şi mi-a cerut o copie.

Eu, ca un cretin, i-am dat-o fără o vorbă.

* * *

Peste două zile, adică azi-dimineaţă, mă trezesc nişte bipuri. Pe jumătate adormit, mă uit la ceas în timp ce-mi caut celularul. 9:23. E Piko, plin de entuziasm. Omule, ne umplem de marafeţi!

Ce marafeţi? Ce tot spui acolo?

Târfa aia, ştii care, ne-am uitat la ea acu’ vreo două zile, mai ţii minte? I-am dat un telefon şi-am vorbit despre ce-nvârte ea, pricepi? Mă întâlnesc cu ea în juma’ de oră, tre’ s-o tai. Şi Piko închide, mă lasă ca pe-un tâmpit cu telefonul în mână şi-mi trebuie vreo cinci minute să-i pricep bâjbâielile.

Atunci mă trezesc într-o secundă. Îl înjur pe idiotul şi retardatul de Piko în timp ce apăs tastele telefonului ca un nebun. Bip … Pokretna stanica je isključena … Bip … Telefonul a fost deconectat… Sar din pat înjurând. Mă plimb prin cameră, neştiind ce să fac. Mă opresc, inspir adânc, mă relaxez. Nu te panica! Uşor de zis, dar eu am intrat în rahat până la gât.

Pun mâna iar pe telefon, să dau de Piko. Nu reuşesc. Îl azvârl cât colo. Oricum n-are niciun rost. Dacă Piko s-a hotărât să facă prostia asta, înseamnă că e prea tâmpit ca să mă asculte.

S-o şantajeze pe Lydia!

Mă îmbrac printre înjurături. Mă uit la ceas. Jumătate de oră, a zis. Am la dispoziţie o oră sau două până când tipii o să-mi dărâme uşa. Iar Piko e deja mort. La naiba, n-am ce face! Lydia nu-i o pisicuţă lipsită de apărare. Miza e prea mea, sigur a sunat după ajutor. Piko va călca drept în capcană, prea prost ca să-şi dea seama de ea.

Atunci îmi dau seama că, totuşi, am o portiţă de scăpare. Poate că scap basma curată dacă şterg imediat toate adresele şi mă retrag din afaceri o vreme. Piko era o relaţie din afară, eu am stat în umbră. Ştiu ce fac ceilalţi, dar poate că ei nu ştiu despre mine. De fapt, moartea lui Piko ar putea însemna salvarea mea: singura pistă care duce la mine a murit odată cu el. Îmi pare rău, Piko, cât a ţinut, a fost bine!

Verific panoul principal, sistemele sunt pregătite. Creierul meu lucrează cu viteza luminii când fac lista cu posibile piste care să ducă la mine. Prima e Lydia, bineînţeles. Roiul e sigur distrus deja. Şi stupul. Să vedem…

Aud bipul telefonului. Insistent, nerăbdător. L-am aruncat pe pat, mă întind după el.

Nu trebuie să mă uit pe ecran să văd cine mă sună. Aud o încăierare la capătul firului. Piko ţipă când e înhăţat. Nu-i dau voie să mă avertizeze. Aud o împuşcătură şi un strigăt. E Piko, se prăbuşeşte şi scapă telefonul încă funcţional. Linişte. Apoi cineva ridică telefonul.

Îmi ţin respiraţia. Nu îndrăznesc să scot un cuvânt. La capătul celălalt, cineva gâfâie.

Închid. S-a zis cu Piko. Un minut de reculegere, vă rog!

Foarte bine, îmi zic, ştiam amândoi că se va termina aşa. La treabă! Mă opresc şi mă izbeşte un nou val de panică. Dacă eu am văzut numărul lui Piko pe ecran, atunci şi măgădăul de la capătul firului l-a văzut pe al meu! Şi chiar în clipa asta scotocesc prin fişierele HT. În cel mult zece minute vor şti şi cât de lungă mi-e scula.

Cât am zis? O oră? Două? Jumătate de oră. Maximum. N-am timp şi nici n-are sens să-mi şterg urmele. N-am de ales, trebuie să dispar. Iau un Apple, computerul potrivit pentru asemenea situaţii. Conţine numai esenţialul: nanoprograme pentru roi, câteva softuri, DNA-ul meu şi Lazarus. Mă iau cu frig când mă gândesc la el. La dracu’ cu Lazarus acum, îmi fac eu curaj, mai bine ai grijă să n-ai nevoie de el.

Îmi verific contul de card. Stau bine, am şi nişte bani în buzunar. Mă uit la echipament, nu fără o senzaţie de durere. Mi-a luat timp, cunoştinţe şi bani să-l adun. Nu pot lua cu mine decât micul Apple.

Dar ce fac cu clipurile? Rafturile ticsite cu discuri, sute de mii de teraocteţi de material a-ntâia. La naiba cu el! Nu iau decât un portofoliu, un disc cu o oră din cea mai bună marfă, bine filtrată şi selectată. În caz că mă hotărăsc să-mi reiau afacerea. Şi Lydia. Normal că vine cu mine, n-o părăsesc sub nicio formă, nici să vină potopul!

În clipa aceea, aud un bâzâit discret şi îngheţ. O alarmă! Casa e plină de ele. La uşile din faţă, în lift, pe scară, peste tot. Ce naiba, doar mă ocup de afaceri murdare, cu echipament ilegal! Un scenariu în care vine să-mi facă felul o ceată de caralii, detectivi şi spioni poate fi real. Aşadar, un sistem de supraveghere şi o AI programată să bâzâie în caz de pericol. Bine-nţeles, sistemul e departe de-a fi perfect: am avut câteva alarme false. Mai bine aşa, decât să fiu prins cu pantalonii pe vine.

Iar tipii ăştia de pe monitor sigur nu sunt alarme false. Cinci la număr. Trei intră în lift şi urcă, în timp ce doi păzesc holul de la intrare.

Afişez imaginea de afară: văd încă trei. Revin la cei trei din lift. Costume închise la culoare, nu negre, mai degrabă gri închis. Ochelari pe nas, pălării. Feţe… de oameni. Cel puţin aşa par: au toate trăsături omeneşti, dar să le descriu… Nici vorbă! Chipuri banale, prea banale, se pierd în mulţime. Imposibil să ţi le aminteşti, chiar dacă te uiţi bine de tot la ele.

Degetele lucrează singure. Apăs tasta, modificare făcută de mine personal, şi liftul se opreşte între etaje. Un moment de uimire pe feţele tipilor, lovesc cu palmele panoul de comandă. Nicio şansă! Maimuţele sunt închise în cuşcă până la noi ordine! Unul îşi scoate celularul şi încearcă să-i sune pe ceilalţi, dar nici asta nu poate: echipamentele mele blochează orice comunicare în clădire.

Câştig câteva minute. Îmi iau haina şi micul computer. Ies din apartament şi-o iau spre scări. Aud paşi pe trepte, ăia de jos şi-au dat seama că nu e ceva în regulă. Fug spre fereastră, un geam de sticlă înalt de la podea la tavan. În mod normal, nu se poate deschide.

Ating sticla cu degetul arătător. Nanoparticulele de la suprafaţa ei îmi citesc amprentele, sticla devine opacă şi se crapă cât să pot trece prin ea. Simultan, un covor fermecat se formează sub mine şi sunt îmbrăţişat de molecule condensate. Saltul de la etajul al treilea, în care de obicei îţi frângi oasele, se transformă într-o coborâre lină pe gazon. Ridic privirea, covorul se dezintegrează şi sticla îşi reia forma normală. Până să ajungă băieţii la mine în fuga mare, eu voi fi dispărut ca-n ceaţă.

Ies pe stradă din curte în mare grabă. Nu văd pe nimeni, cei trei indivizi din faţă au intrat şi ei în clădire. Gândul îmi fuge la maşină. N-am timp s-o scot din garaj. Pe lângă asta, aş fi mi uşor de urmărit în ea. Mă îndepărtez de clădire cu paşi iuţi. Cu puţin noroc, voi reuşi să scap.

Dintr-o dată, aud strigăte. Nu te întoarce, fiule, asta e regula de aur când fugi. Îmi iau picioarele la spinare, urmărit de băieţii care ardeau de nerăbdare să mă ventileze ca pe Piko. Dar sunt în avantaj. Fug în josul străzii şi-o traversez. Cu colţul ochiului văd că se apropie o maşină, dar nu mă opresc. Scârţâit de frâne şi zdrăngănit de bare de protecţie când maşina frânează şi o loveşte cea din spate. Alerg mai departe, urmat de înjurături. Staţia de autobuz e chiar după colţ.

Cineva de-acolo de sus mă iubeşte! Autobuzul e în staţie. În ultima clipă, urc în el când uşile se închid sâsâind şi arunc o privire spre urmăritorii mei neputincioşi, rămaşi cu buzele umflate. Le arăt degetul în gând. Încă sunt cel mai bun, fraţilor!

Numai după aceea mă uit la pasagerii din autobuz. Câţiva pensionari, vreo doi puşti, două femei. Poate ar merita să inserez roiul într-unul din ei. Şi un… Mi se înmoaie genunchii când îl văd aşezat în spate, costum gri închis, pălărie, ochelari, trăsături comune. Îmi zic că jocul s-a terminat, dar individul pur şi simplu stă pe scaun şi se holbează la mine. Îmi pică fisa. Nu suntem singuri şi nu îndrăzneşte să-mi ia gâtul de faţă cu atâţia oameni. Piko, prost ca noaptea, probabil că îşi aranjase o întâlnire într-un loc pustiu.

Sar din autobuz la staţia următoare. Prostovanul nu face nimic. Nu mă urmăreşte. Dar, când porneşte autobuzul, îl văd că deschide clapeta celularului şi apasă nişte taste. Mă răsucesc. Nu văd pe nimeni suspicios, dar nu m-am îndepărtat prea mult şi ar trebui să fac paşi.

BUUM! se aude dintr-o dată, sticla tremură şi pornesc alarmele peste tot. Încerc să stabilesc de unde s-a auzit bubuitura, apoi văd fum ridicându-se spre cer şi-mi dau seama că mi-a explodat apartamentul. Vor să mă radă de pe faţa pământului, ca şi cum n-aş fi existat.

* * *

Restul zilei e o vânătoare lungă, înfrigurată şi obositoare. Indiferent de unde veneau – acum sunt sigur că nu erau oameni – se descurcau de minune. Am pus la bătaie toate şmecheriile, am schimbat autobuze, am luat taxiuri, m-am pierdut prin mulţime, ce n-am făcut! Dar ei erau de fiecare dată cu un pas înaintea mea. De câte ori am crezut c-am scăpat, unul îmi sufla în ceafă. Una câte una, mi-au dat peste cap toate încercările de a părăsi oraşul nevăzut, de-a o şterge la Viena sau Belgrad, unde aş fi putut dispărea.

Am vrut chiar să-mi schimb mutra. La salonul clandestin, bineînţeles. Ar ţine un ceas sau două şi m-ar ajuta să trec prin reţeaua de poliţai. Aş fi făcut-o, deşi nu bucuros, dacă nu m-ar fi aşteptat un tip la adresă. Costum gri, pălărie, ochelari… Mi-am vârât coada între picioare şi am fugit.

Atunci m-a străfulgerat o idee: dacă mi-au plantat un dispozitiv de urmărire?  Habar n-aveam cum. Nu avusesem contact fizic cu ei, dar nu era imposibil. Aşa că am făcut o vizită la curăţătorie. Am cheltuit o groază de bani numai ca să aflu că mă înşel. Mi-a trecut prin minte şi telepatia, dar atunci de ce îşi mai folosesc celularele? Ştiam că nu aveau cum să ajungă dintr-un capăt al oraşului în celălalt aşa de repede, aşa că nu-mi rămânea decât o explicaţie: erau foarte mulţi şi s-au împrăştiat ca să mă blocheze. Asta însemna că nu voiau să se afle deloc despre treburile Lydiei şi sub nicio formă nu puteam să cad la înţelegere cu ei.

* * *

Nu mă pot mişca, deşi ar trebui. Caut necazul cu lumânarea acum: ei nu trebuie decât să perie toate cafenelele din oraş. Chelnerul îmi mai aduce o cafea. Nu-mi amintesc s-o fi comandat. Ridic ochii şi îl văd bine pentru prima oară. Chip de om, toate la locul lor, dar, dacă e să-l descriu…

Chelnerul se îndepărtează, iar eu ştiu că le-am căzut drept în braţe. Vreau să mă ridic şi să fug, dar nu mă ajută picioarele. Mi-l pipăi pe cel stâng. Nu-mi simt mâna pe el. Mă pişc, nimic. Am dat de dracu’. Sunt sigur acum. Mi-au turnat vreun nanorahat în cafea, m-au îndopat cu ea ca pe-o gâscă de când am venit aici. Mi-a făcut nervii terci: creierul nu mai face legătura cu picioarele şi nu am niciun motiv să cred că nenorocirea se va opri aici.

De-asta m-au lăsat să plec, odată ce am renunţat s-o şterg din oraş şi m-am întors. Şi tâmpitului de mine nu i s-a părut ciudat că a scăpat aşa de uşor de ei pe strada Martić, apoi pe strada Jurišić şi că a reuşit să se piardă prin adunătura din Piaţă. De ce să urmărească un idiot care-şi face singur felul?

Îmi aduc aminte de o petrecere de-acum nişte ani la care venise un tip obsedat de conspiraţii. Era mai amuzant decât ceilalţi, aşa că ne-am adunat câţiva în jurul lui şi l-am ascultat. Nu-mi venea să cred!

Farfurii zburătoare şi oameni în negru infiltraţi peste tot şi Chris Carter era omul lor. Serios, l-au trimis ca să ascundă adevărul. Altfel ar fi sfârşit sub roţile unui camion. Dar asta n-a fost decât începutul: masoni şi cine l-a omorât pe JFK şi Marilyn şi de ce au înfrânt Uniunea Sovietică şi au început războiul cu Yugoslavia. Atunci a luat-o razna de tot tipul. Ne-a ţinut o adevărată prelegere despre camioane folosite ca arme pentru asasinate, era obsedat de ele. Şi de ce s-a separat Quebecul de Canada şi cum nanotehnologia a ajuns ultima etapă a conspiraţiei de a conduce lumea. Bineînţeles, totul a început la Roswell, prin o mie nouă sute patruzeci şi ceva etc. etc.

N-am de ce să mă plâng. Nu pot spune că n-am fost avertizat.

Dintr-o dată, simt o duhoare de sub masă. Nu trebuie să mă pipăi, am făcut treaba mică în pantaloni. Şi asta s-a dus naibii. Sistemul se duce naibii, în curând o să aflu răspunsul la încă o întrebare esenţială: cea despre viaţa de după moarte.

Nu mai am decât o soluţie, mai bună decât nimic. Lazarus.

* * *

L-am primit acum doi ani, în schimbul a cinci sute de teraocteţi de clipuri. Pornesc computerul, desfăşor firul căştii şi mi-o pun pe cap. Îmi pun şi mănuşa. Mă mai pot folosi de mâini, dar ştiu că nu mai am mult timp la dispoziţie. Le leg toate la un conector de pe masă. VROS se desfăşoară în faţa mea şi-l ating pe Lazarus cu degetul. Treabă clandestină, absolut clandestină. Mai auzisem de ea, dar de-abia atunci am văzut-o prima oară. Cu doi ani în urmă…

Bărbatul a venit la mine acasă cu două valize. I-a luat un sfert de oră numai să despacheteze şi să întindă cablurile. Pe urmă mi-a pus o cască pe cap şi a înregistrat cu Lazarus încă o jumătate de oră. Creierul meu, conţinutul lui, amintiri, totul. Nu mi-a explicat deloc cum funcţionează. Mi-a zis doar că-l folosesc o groază de mahări, şi nu rareori, în caz că le ia cineva gâtul. La sfârşit, creierul meu era descărcat complet în calculatorul lui. Am aruncat o privire: maşinăria era personalizată, nu vedeai aşa ceva prin vitrine.

Înregistrarea a fost primul pas, urmat de comprimare, pentru a o reduce la o dimensiune acceptabilă. Până la urmă a ajuns în computerul meu Apple, împreună cu partea pentru utilizator din Lazarus. Teoretic, ar fi trebuit să-l caut pe tip tot la câteva luni, pentru actualizări. Practic, programul a rămas neatins din seara când m-a înregistrat.

Acum nu trebuia decât să-l trezesc pe Lazarus, să mă decomprim şi să mă readuc la viaţă, cu doi ani în urmă, în VR, împrăştiat printre site-uri, dar viu. Mă rog, viu…

Cât se trezeşte Lazarus, aleg un site. Ştiu unul ca lumea, l-am descoperit acum şase luni. Un site abandonat, cu un joc virtual din Nairobi. Trec de rămăşiţele nivelului de securitate C, ultima accesare s-a făcut cu doi ani înainte. Numai Dumnezeu ştie cum de-a supravieţuit site-ul atâta vreme. Poate că a trecut neobservat când serverul din Kampala a explodat şi a luat cu el toată Africa de Est. Dar site-ul e destul de mare, VRPG au nevoie de memorie ţi va fi destulă ca să mă ia şi pe mine şi să mă decomprime. Iar clinicile clandestine sunt aproape, Kampala, Kinshasa, Luanda … Chipurile, te fac ca nou din nimic, ca pe Adam din ţărână, numai să aibă ADN-ul tău. Dar e cam scump…

Lazarus mă întrerupe, îmi dă OK-ul. S-a conectat. Nu trebuie decât să apăs OK şi-i dăm drumul. Dar înainte de asta trimit toate programele, ADN-ul şi materialele de pe discul portofoliu, ca să le am la îndemână. Şi pe Lydia, iubita mea perfectă, nu plec nicăieri fără ea. O aşez confortabil lângă mine. Deschid notepad-ul şi tastez câteva rânduri, ce mi s-a întâmplat şi de ce. Trecutul meu e viitorul pentru dublura mea: trebuie s-o avertizez. Când termin, îi dau OK-ul lui Lazarus şi mă scurge spre site, pe mine, cel de acum doi ani.

Se termină într-o clipă. TRANSMISIE REUŞITĂ. Rândul se termină aici. Lazarus şterge urmele, mă lasă singur în VROS. Ultimul gest: activez virusul care să distrugă totul din Apple, în timp ce undeva, în Kenya, renasc printre răgete de lei.

Aici, în cafenea, printre murmure, trupul meu îşi pierde ultimii stropi de putere. Mâinile îmi cad vlăguite pe masă. Mă las pe spate, de-abia îmi mai ţin capul drept. Nu-mi pot scoate casca… Rămân cu ea, apoi capul îmi cade şi el…

Simt cum mă sfârşesc… ochii…. parcă mă scurg, apă murdară în rigolă…

… întuneric …

Se zice că îţi trece toată viaţa prin faţa ochilor… nu e timp, nici măcar pentru asta…

Teama… Nu ştiu cum se face, dar nu o simt… mai rău… ar fi putut să fie mai rău…

Nu mai văd nimic în jur…

…. doar o ultimă….

Lydia… să te cunosc… aş vrea atât de mult să te cunosc…

… poate într-o zi…

Lydia …

Aleksandar Žiljak

Traducere de Antuza Genescu

Traducerea şi postarea pe site-ul SRSFF au fost făcute cu acordul autorului.

Aleksandar Žiljak (născut în 1963 la Zagreb) este un autor de science fiction, fantasy şi horror, editor, teoretician şi grafician croat. În prezent activează ca artist grafic specializat în ilustraţia de carte, dar are şi colaborări în presă. Este membru al Asociaţiei Artiştilor Independenţi din Croaţia (HZSU). A absolvit Facultatea de Electrotehnică din Zagreb în 1987 şi a obţinut masteratul în informatică în 1990. Din 1988 a început să-şi publice ilustraţiile în revista SF Sirius din Zagreb. Pe tărîm literar a debutat în 1991 cu povestiri horror. A publicat texte science fiction, fantasy şi horror în revista „Futura” şi în antologiile anuale „Sfera”. De asemenea este autorul a două scenarii.Primul său volum, „Păsări oarbe” (Slijepe ptice) a apărut în 2003. În acelaşi an a publicat o carte de popularizare a ştiinţei, „Criptozoologia: Lumea animalelor misterioase”, sub pseudonimul Karl S. McEwan, pe care a şi ilustrat-o cu 60 de desene. În 2006 a fost co-editorul, împreună cu Tomislav Sakic, al antologiei de science fiction croat „Ad Astra” cuprinzînd texte din perioada 1976 – 2006. „Ad Astra” este considerată ca fiind cea mai bună şi completă antologie de science fiction croat. Este co-editor, împreună cu Tomislav Sakic, al revistei SF croate „Ubiq”, cu apariţie bi-anuală din noiembrie 2007.

Aleksandar Žiljak este cîştigătorul a cinci premii SFERA, trei pentru cea mai bună povestire şi două pentru cea mai bună grafică SF (în 1993 şi 1995) iar unul – împreună cu Tomislav Šakic – pentru antologia „Ad Astra” (2006). Povestirea sa „O seară în cafeneaua oraşului, cu Lidia în minte” a fost inclusă în antologia internaţională The Apex Book of World SF (2009). Povestirile şi eseurile i-au apărut în Germania (Internova, Nova), Italia (Futuro Europa), Franţa (Station Fiction), Danemarca (Phantazm webzine), Serbia (Politikin, Art-Anima webzine), Argentina (Axxon webzine), Grecia (9 – supliment SF al ziarului Eleftherotypia ), China şi Polonia. Acestora li se adaugă şi România.

A fost intervievat de Nicholas Seeley pentru site-ul Strange Horizons şi a participat la o anchetă a site-ului SF Signal.

Pe site-ul SRSFF i-au fost postate interviul cu Nicholas Seeley, „Aleksandar Žiljak, omul orchestră al science fiction-ului croat” (traducerea Adina Barvinschi), studiul „Science Fiction-ul în Croaţia” (traducerea Cristian Tamaş), povestirile „Inorogul și războinica” (traducerea Antuza Genescu), „Sexul şi peştele abisal” (traducerea Mihnea Columbeanu), „Ciufulici” (traducerea Mihnea Columbeanu).