Despre neadevăruri şi maşinăria de stârpit minciunile. Istoria veştilor aiuritoare. Cum au evoluat ele după Marea Răzvrătire. De la găina care alăptează la moroii ce sug laptele găinii. Vânătoare de strigoi. Gaura neagră şi răutăţile făcute de ea. Naufragiatul povesteşte o întâmplare la care a fost de faţă. Nălucile din farfuria zburătoare. Un dialog început acceptabil şi terminat fără noimă.
Între lucrurile de mare mirare pe care le-am întâlnit în Cetăţuia Soarelui se poate număra şi curiozitatea nesăţioasă a locuitorilor pentru tot ce zguduie minţile, fiind altceva decât ce ştii din ce-ai văzut cu ochii tăi sau din ceea ce te-au învăţat cu atâta îndreptăţire şi uneori chiar cu temeinicie profesorii. Nu-i vorbă, că şi în Anglia mai sunt unii care ascultă cu nestrămutată încredere istorisiri cu pitici şi uriaşi, cu motani încălţaţi sau vrejuri de fasole crescute până în tăriile cerului, ca să nu mai vobesc de marinarii care îţi vorbesc înflăcărat despre întâlnirile lor de spaimă cu şarpele de mare, ori cu caracatiţa cât o insulă pe care unii dintre ei o numesc kraken. Sminteala asta se întâmplă pentru că un călător întors din vreo ţară îndepărtată este lăsat să-şi publice orice născocire pusă pe seama întâmplărilor prin care a trecut. Îngăduinţă cu care n-am fost niciodată de acord, iar cine are memorie bună îşi va aminti, poate, că am şi cerut la un moment dat să se dea o lege în această privinţă. Mai precis, cel ce-şi descrie cu prea mult zel călătoria să fie obligat să jure dinaintea Lordului Cancelar că tot ce vrea să publice este adevărul adevărat, şi că n-are de gând să profite de neştiinţa altora, ca să le toarne în urechi, cu pâlnia cea mare, mulţime de bazaconii. Nu am ştiinţă dacă Parlamentul de la Londra a votat legea propusă de mine, fiindcă, împins de firea mea neliniştită, n-am avut răbdare să aştept rezultatul şi am plecat în alte călătorii pe mare, purtându-mă însă aşa cum mi-ar fi plăcut să se poarte toată lumea, corect, şi scriind doar ce vedeam şi auzeam în ţările vizitate. Şi tocmai de aceea mi-ar părea nespus de rău să fiu amestecat fără alegere cu autorii care nu s-au supus jurământului pomenit mai înainte, iar relatările mele cinstite să poarte aceeaşi pecete a neîncrederii şi a netemeiniciei, precum scrierile unor mari mincinoşi. Riscul acesta de confuzie e cu atât mai serios cu cât eu însumi trebuie să accept că multe lucruri întâlnite în insulă sunt adesea de necrezut şi seamănă a fantezii curate.
Aud cu bucurie că prin Tramontana au chiar o maşinărie de descoperit minciunile, ceea ce mie mi se pare un lucru cât se poate de folositor şi cred că fiecare om ar trebui să umble cu o asemenea jucărie în buzunar. M-am gândit la un moment dat să fac o vizită în ţara aceea, anume pentru a mă supune unei probe cu maşinăria pomenită, ca să-mi dea tramontanii un certificat că nu-s mincinos şi să-mi folosească şi mie, pentru când mă întorc în iubitul meu Albion, cum le folosesc ăstora de pe-aici certificatele de răzvrătiţi. M-am răzgândit doar atunci când mi s-a spus că probele de minciună se fac numai pentru criminali, la Poliţie, ca să fie dovediţi că ascund cu bună ştiinţă nişte amănunte importante ale crimei lor. Şi n-a fost doar atât, ci şi o altă bănuială de-a mea: că englezii cărora le voi arăta certificatul nu vor crede nicio clipă că o maşină de descoperit minciunile există cu adevărat pe undeva prin lume, luând-o drept cea mai gogonată dintre născociri. Iar gândul de a mă folosi de diploma ei ar fi văzut ca un tertip prin care urmăresc să mă sustrag de la jurământul garantat de guvernanţi, tocmai din pricină că am scris şi scriu mai departe neadevăruri menite să zăpăcească minţile compatrioţilor mei.
Maşinăria aceea minunată, din câte înţeleg, n-a ajuns nici măcar în Capricia, care e mult mai aproape de Tramontana decât regatul Marii Britanii. Altfel nu-mi pot explica de ce sunt pline pamfletele din Cetăţuia Soarelui de ştiri dintre cele mai uluitoare, dezminţite adesea şi nedezminţite de cele mai multe ori. Dacă le-ai aduna grămadă pe cele vânturate într-un deceniu sau două, ai putea întocmi nu doar o carte cât Biblia, ci o bibliotecă întreagă de asemenea Biblii netrebuitoare istoriei, dar trebuitoare pesemne sufletului caprician. Sunt bune pentru cine are timp de pierdut într-o minunare continuă şi în nepotolita admiraţie pentru faptele de nedovedit şi de necrezut. Eu, însă, vorbind despre ele, jur cu mâna pe inimă (fie şi în lipsa Lordului Cancelar) că spun totul nesmintit, pentru că nu vreau să abuzez cu neruşinare de buna-credinţă a oamenilor, ci dimpotrivă, slujind adevărul cu toată străşnicia, doresc să fiu folositor scumpei mele ţări, de aici, de departe, poate chiar cu mai mult temei decât i-am fost între hotarele ei.
N-aş putea spune nici când şi nici cum s-a pornit în insulă vârtejul acesta al ştirilor gogonate. Unii au convingerea că o asemenea patimă e strâns legată de felul cum gândesc capricienii, încât curiozitatea lor pentru lucruri aiuritoare ar fi fost la fel de mare şi pe timpul ciobanului Capricius. Numai că atunci ea trebuia să se mulţumească doar cu lucruri şi fapte pe potriva locuitorilor universului lor mărginit, fie ei oameni, oi, pietre, peşti din fluviul Dembowitz, krakeni din marea cea largă, ori balnibarbi. Alţii spun că patima e legată de guvernarea cioceskiană, având însă, pe atunci, trăsături aparte, de neconfundat. Cele câteva pamflete politice oficiale publicau, bunăoară, năluciri dintre cele mai înălţătoare, menite să bucure sufletele capricienilor de rând şi să le facă viaţa pe zi ce trece mai luminoasă, aşa cum era de aşteptat, de altfel, într-o Epocă a Luminii cum nu mai fusese alta în arhipelag. E adevărat că nici atunci ştirile de largă şi înfiorată minunare nu erau chiar fără număr, ca astăzi, intrând totuşi într-un buchet consistent, de aveai ce ţine mereu în faţa ochilor. Pamfletarilor le stătea la dispoziţie un lung pomelnic de subiecte aprobate – cum se zicea atunci – „de sus”, din care să-şi poată alege minunile zilei. Bunăoară, cele legate de întrecerile dintre bresle, sau de întrecerile mereu mai impresionante dintre un an şi celălalt: la grâu, la porumb, la dârzenia şi hotărârea de a urma indicaţiile Partidului Unic, la dăruirea femeii pentru măreţele sarcini ale momentului şi, mai ales, la concursul inter-insular, unde Capricia trebuia să iasă de fiecare dată pe primul loc, şi chiar ieşea. Dar câte ştiri de negrăită bucurie nu se dădeau la iveală în vremurile acelea! Că un caprician născocitor de maşini de zburat a inventat un butoiaş care te ridică în aer, însă, ca să nu fie folosit de capricieni pentru a-şi lua zborul spre Tramontana, Partidul l-a vândut tramontanilor, să-şi ia ei zborul încoace, spre binefacerile Epocii de Aur a Cetăţuii şi spre discursurile de fiecare săptămână ale principelui caprician. Că o vacă de rasă străveche a dat atâta lapte într-o sâmbătă, cât n-au putut da zece vaci din Glubbdubdrib în întreagă săptămâna aceea, deşi fuseseră stimulate pe la ugere cu muzică din creaţia unui compozitor renumit. Că un caprician abia ieşit din spital a ieşit pe primul loc la un maraton de câteva sute de yarzi, unde convalescenţii veniţi din alte insule au abandonat unul după altul, nefiind împinşi înainte de atâta tărie de caracter şi încăpăţânare câtă i-au insuflat medaliatului tratamentele din insula organizatoare de concurs. Că două universităţi din Capricia şi una din Cumingia s-au bătut să acorde în aceeaşi zi titluri academice pentru Lady Frusina, ceea ce, în ciuda oricărei evidenţe neîncrezătoare, chiar s-a putut întâmpla, datorită abnegaţiei cu care au fost mânate mai întâi caleştile, apoi barcazul, de către nişte echipe de specialişti devotaţi cauzei capriciene.
În fine, tot lucruri frumoase şi de apreciere, dar îmi face impresia că nici măcar vremea aceea de mari realizări ale insulei n-a cunoscut faza cea mai strălucitoare a ştirilor de uimire rodite în Cetăţuia Soarelui, ci doar anii de după Marea Răzvrătire. Aceştia au fost ani buni, când harul localnicilor pentru întâmplările nemaipomenite a fost despiedicat cu totul, iar pamfletele, izbucnite ca un foc de artificii de-al kitailor, au putut primi şi cultiva acest talent, lăsându-l să se împlinească aşa cum niciodată nu reuşise el s-o facă de-a lungul istoriei. Ieşiţi peste noapte dintre opreliştile Luminoasei Epoci, locuitorii insulei îmi pare că au trăit un adevărat răsfăţ al desfrânărilor democratice, dornici să afle tot ce putea fi aruncat de către oricine în curţile şi în casele lor. Nu cred că în regatul Marii Britanii s-ar putea înţelege această sărbătoare ce-ar putea fi numită a Tuturor Veştilor, bună de pus în calendar, aşa cum există acolo o zi a Tuturor Sfinţilor şi nimeni nu se miră. Iar veştile puteau fi aduse sub ochii larg deschişi ai capricianului doar de miile de pamflete nou apărute, când fiecare ins din Cetăţuia Soarelui se abona la câte zece, douăzeci sau chiar mai mult, cât îl ţineau punga şi curiozitatea. Am aflat că umblau atunci bieţii poştaşi cocârjaţi sub saci ca Santa Claus al nostru, ducând în fiecare dimineaţă tone de hârtii pe care trebuiau să le presare prin cutiile poştale ale insularilor, încât nu e de mirare că s-au plâns de nenumărate ori că intră în spital de atâta efort, cerând bani mai mulţi şi de la Poştă, şi de la abonaţi, şi ameninţând că-şi aruncă sacii în Dembowitz dacă nu li se înţelege necazul.
Nici pamfletarii de după răzvrătire nu mai seamănă cu unii de dinaintea lor, cei săritori la poruncă şi dornici de ascultare, gata să scrie ce li se cerea pentru ziua aceea şi să-şi risipească în public ideile copiate cu indigoul după îndrumările sfătuitorilor de partid. Am aflat că pamfletarul nou era de două feluri. Unul mai blând şi surâzător, dispus să-ţi dea tot ce-ţi doreşti, iar uneori mai mult decât atâta, făcând el însuşi pe cocota pe care ai vrea-o în pat, glubbdubdribă fierbinte sau troşkoletă cu miere în fofoloancă. Am întâlnit pe unii care îşi aminteau cu mare bucurie cum publicaseră cândva un pamflet de sfaturi pentru cei cărora nu li se trezea la vreme mădularul, oricât i-ar fi strigat deşteptarea – binevoitorii aceştia semnându-şi îndrumările cu nume aţâţătoare, de zeiţe păgâne, şi făcându-i pe cititori să vină în genunchi spre poşta redacţiei cu tot soiul de întrebări legate de ce-ar vrea ei să le facă femeilor, că-s capriciene, că-s venetice, şi de ce oare nu pot. Ieşeau ceva bani din osteneala asta, după cum ieşeau şi din osteneala celuilalt soi de pamfletar nou, care îndrăgise mai ales vrajbele politice şi arăta ca un buldog englezesc, mic, gras şi rău, dar pe care, dacă a apucat să-şi încleşteze fălcile într-o bucă de-a ta, nu-l mai smulgi de acolo decât cu chirurgul, decupând şi făcând repede uitată partea rămasă ca amintire în botul lui mârâitor.
Dar, dacă stau să mă gândesc bine, lirele cele mai multe ieşeau din mângâierea pe creştet a marii dorinţe capriciene de a trăi necontenit senzaţii tari. În această privinţă, spre fala lor, pamfletarii locului s-au dovedit de neîntrecut, încât mă şi mir de unde or fi învăţat meseria şi, dacă mi-ar sta în putinţă, i-aş îndemna şi pe pamfletarii de la Londra să vină cu curaj la şcoala aceasta. Poate că universitatea lui Felix-băiatul nu e tocmai străină de o asemenea fericit aleasă pregătire, după câte materii noi şi bine călăuzite spre nevoile realităţii şi-a vârât în programă. Şi, oricât mi-aş fi propus să însemn pe hârtie cât mai multe născociri inspirate din acest gen de distracţii folositoare pentru minte, inimă şi învăţătură, va trebui să mă rezum la câteva, ca să nu abuzez de răbdarea cititorului. Dintre acestea, însă, nu poate să lipsească o ştire care m-a lăsat şi pe mine cu gura căscată, fiindcă oricât de lămurit aş fi putut fi în privinţa orătăniilor din curţile englezeşti sau de pe unde mi-a mai fost dat să calc prin lume, tot nu mi-aş fi putut închipui că găinile din Capricia pot naşte pui vii, cum au observat la un moment dat nişte pamfletari puşi pe cercetări amănunţite, iar ca urmare a acestei uimitoare înzestrări, pot şi alăpta, întrucât nu s-a mai auzit de vreun pui ieşit cu totul altfel decât din albuş şi gălbenuş, şi care să ciugulească grăunţe. Dimpotrivă, pamfletarii care s-au dus să vadă cu ochii lor minunea în cuibarul unui caprician din apropierea satelor balnibarbe, a găsit la faţa locului o găină cu gâtul golaş şi cu un uger micuţ, având trei ţâţe de care trăgeau cu nesaţ puii născuţi dintr-o sarcină quintuplă, şi care tocmai pentru că erau cam mulţi pentru puterile încă modeste ale ugerului, păreau sortiţi unui viitor nesigur – cel puţin doi dintre ei.
Au fost şi unii care să spună că o asemenea minunăţie nu putea să apară decât dintr-o împreunare conta naturii a găinii cu stăpânul ei, care era într-adevăr un ţăran cam posac, însă cu frica lui Isa Lapedat, şi a putut jura la tribunal că în niciun caz nu se dădea în vânt după găinile cu gât golaş, fiindcă nu erau destul de dezvelite ca să-i stârnească lui poftele, iar dacă i le-ar fi stârnit prea mult, le-ar fi tăiat şi le-ar fi zvârlit în oala de supă. Pamfletele au întors întâmplarea pe toate feţele fără s-o poată lămuri întru totul, dar pentru mulţi capricieni care aflaseră de ea nici nu trebuia făcut mai mult. Restul îl făceau ei înşişi, purtând răstălmăcirile din uşă în uşă şi adăugând presupuneri fiecare cât îl ducea capul. Şi parcă nici n-ar fi fost de ajuns cu ciudăţenia acestui fapt: în scurtă vreme pamfletele au publicat informaţii despre nenorocirea abătută asupra găinii de care vorbim, în sensul că a început, spre disperarea puilor săi nevolnici, să-i scadă laptele de la o zi la alta. Când a rămas cu totul stearpă, proprietarul s-a văzut nevoit să alăpteze puii cu biberonul, până când micuţii aceia au dat de gustul ierbii şi s-au putut descurca pe picioarele lor.
Au apărut atunci, în alte pamflete de senzaţie, speculaţii ştiinţifice privitoare la moroi, despre care se spune că sunt un fel de morţi fără odihnă ce ies noaptea din cimitir şi, rupţi de foame, caută orice le-ar putea astâmpăra pentru moment poftele disperate. De obicei, nasul lor fin îi conducea spre grajd, unde puteau da peste vreo vacă neştiutoare, cu ugerul mare cât o pernă şi în care mai rămânea uneori, după mulsul de seară, destul lapte cât să se sature şi moroiul. Dar, spuneau unii comentatori din pamflete, nimic nu-l împiedica pe moroi să ia la ochi şi ugerul găinii în caz că nu găsea vacă în grajd, ci cuibul ei cu puişori abia adormiţi după cină. Şi chiar dacă nu s-ar fi săturat atunci din puţinul găsit, putea veni din nou în noaptea următoare, şi tot aşa, până când biata pasăre rămânea stearpă, după cum spun pamfletele vremii că s-a şi întâmplat.
Asemenea lucruri n-aveau cum să treacă pe lângă sensibilitatea capricienilor fără să lase urme. Iar urmele acestea au dus curând la descoperirea altor situaţii greu de explicat prin experienţa tradiţională a insularilor, însă capabile să le stârnească lor în egală măsură curiozitatea şi neliniştea. Dacă moroiul intrat în relaţie cu găina n-a fost prins niciodată, alţii, în schimb, n-au avut noroc şi, întrucât s-au legat fără prea multă iscusinţă de diverşi oameni nevinovaţi, au sfârşit rău de tot. Am citit despre unul, moroi sau strigoi, naiba mai ştie ce-o fi fost, care răspândea teroare printr-un cartier mărginaş din Cetăţuia Soarelui, trezindu-se noaptea din cimitir şi apărând pe neaşteptate acasă, unde văduva nu mai avea clipe liniştite cu el până nu-i aşternea cina pe masă, ca în zilele de odinioară. Mai multe nu s-au putut afla, fiindcă, deşi descusută cu pricepere de pamfletari, văduva s-a încăpăţânat să nu spună. Alt strigoi nu se mulţumea doar cu vizite paşnice, făcea tărăboi pe sub ferestrele oamenilor, cânta în miezul nopţii la trompetă, încât tot satul acela învecinat cu capitala a trebuit să-şi piardă nopţile organizând pânde şi alungându-l, când se întâmpla să i se dea de urmă, înapoi în cimitir cu trompetă cu tot.
Dar strigoii ăştia par să fi fost dintre cei mai paşnici, semănând cu fantoma tatălui lui Hamlet şi cu alte fantome care, dinspre Danemarca, au dat buzna şi peste regatul Marii Britanii, cuibărindu-se mai ales prin Scoţia, pe unde au putut pune ochii pe câte un castel. Aici, în Capricia, există însă şi un neam de strigoi însetaţi nu de lapte, ci de-a dreptul de sânge. În limba locului, lumea le spune „drăcoveni”, după numele unuia dintre principii care i-au urmat lui Capricius la cârma Stânii Stânilor, şi care în documentele istoricilor e trecut când Vladovan, când Dracovan. Drăcovenii ăştia, din câte am auzit, nu se mulţumesc să sperie oameni nevinovaţi trezindu-i din somn cu trompeta ori târându-şi lanţurile pe scările palatelor de locuit, de la etajul ultim până la parter, cum fac fantomele englezeşti prin castelele scoţienilor. Pamfletele au scris despre mai multe atacuri la beregată, fie asupra unor bieţi neajutoraţi căzuţi prin dositurile întunecoase de lângă speluncile unde apucaseră să se îmbete până rămăseseră fără grai, fie asupra unor colege de-ale distinsei demoazele Nora Dulcişora, ademenite cu sclipiri de lire pe lângă statuile din parcuri. Una dintre nefericitele acelea, care o dată reuşise să scape cu fuga (din păcate nu şi a doua oară, când i-au găsit trupul în iarbă, despuiat şi complet golit de sânge), a apucat să descrie drăcovanul ca pe un mort frumos cu ochii vii şi cu nişte colţi ce nu i se văzuseră de la început, fiind ascunşi cu grijă sub mustaţă şi buză, dar care i-au ţâşnit ca nişte pumnale îndată ce şi-a deschis gura, stând el ca un halucinat cu privirile aţintite la carotida ei. Nu mi-a fost greu să-mi închipui cum arătau, amintindu-mi că văzusem deja faţa unuia pe un tricou cu care era îmbrăcat Felix-băiatul în prima noastră întâlnire, la Cap Mamaiana. Iar Lady Maricika mi-a spus că într-o vreme nu trecea o săptămână fără ca pamfletele să mai descrie o astfel de întâmplare sângeroasă, de nu mai îndrăzneau capricienele să iasă din casă după lăsarea serii, ca să nu dea cumva cu ochii de vreun drăcovan, ori mai degrabă să nu dea drăcovanul cu ochii de ele.
Tot din pamflete s-a aflat cum poţi scăpa de drăcovenii ăştia fioroşi: înfigându-le cu sete în inimă un ţăruş bine ascuţit, lucru ce le-a reuşit de minune unora care se săturaseră de câte răutăţi le făcuse drăcovanul de pe strada lor. Nu putuseră să-l prindă, oricât îl pândiseră în grup mai multe nopţi la rând, până când cuiva i-a venit în minte că nu putea fi decât un vecin mort cu o săptămână în urmă şi îngropat cu un popă beat. Luminaţi, oamenii i-au căutat în noaptea următoare mormântul, l-au dezgropat zorit, pe lună plină, şi îndată ce capacul a fost tras deoparte, s-au repezit cu parul ascuţit asupra răposatului, luptând din greu cu putoarea de cadavru ce se ridica peste ei din sicriu, încât le întărea convingerea că se aflau pe drumul cel bun şi că din momentul acela aveau să scape de necazuri. Din păcate, necazurile lor mari abia atunci urmau să înceapă, căci luna plină foloseşte nu doar moroilor în plimbările lor vinovate printre cei vii, ci şi poliţiştilor aflaţi în rond. Atraşi de umbrele săpătorilor pe tăcute, putuseră să-şi facă apariţia chiar pe când capricienii aceia de ispravă se ocupau de drăcovan, părându-le oamenilor legii că-i buzunăreau costumul de mort, ceea ce le dădea lor dreptul să-i aresteze ca jefuitori de cadavre. Lucru greu de negat, întrucât unul dintre săpători nu putea să explice de ce purta două lanţuri de aur la gât, iar altul, de ce aruncase prin iarbă mai multe inele despre care spunea că habar n-avea cum crescuseră acolo. Asta îmi arată mie cât de uşor poţi să ajungi, în Cetăţuia Soarelui, din cititor de pamflete, chiar personaj al pamfletelor de senzaţie, fiindcă a doua zi tot oraşul vuia de întâmplare, încât nu mai puteai şti care era drăcovanul adevărat.
– Să fi văzut, măi Lemuel, ce-a mai fost şi când cu gaura neagră! mi-a zis Master Dinu într-o zi, când apucasem să afirm că drăcovenii ăştia din Capricia sunt nişte ciudăţenii cum nu s-au mai văzut în Marea Britanie, bătându-mă gândul să fac şi despre ei o comunicare la Academia Regală, când mă întorc.
Nici despre vreo gaură neagră nu cred să se ştie la Londra, dacă n-o fi cumva vreo fundătură oribilă de pe lângă cheiurile Tamisei, ori vreun nume de speluncă marinărească, unde trebuie să ai mult curaj ca să intri şi niciodată nu poţi fi sigur că mai şi ieşi viu. Nici gazdele mele nu m-au putut lămuri prea bine, spunându-mi totuşi că gaura lor neagră se deschide mai mult prin cer, iar câteodată, când o ia razna, mai apare şi pe Pământ, ori prin pământ, de înnebunesc pamfletele şi-i înnebunesc şi pe cititorii lor, de la un capăt la altul al arhipelagului. Ceea ce pentru mine e o dovadă că nenorocirea asta umblă mai mult prin capetele oamenilor, dar poate că şi prin lumile de dincolo de orizont.
Am aşteptat să se întoarcă Felix-băiatul de la o discuţie de afaceri – ce afaceri nu l-am întrebat, mi s-a părut că nici nu vrea să se ştie şi nici nu se cuvine. În casa aceea el era specialistul în cer, din moment ce mai frunzăreşte din când în când o carte de astronomie. A căutat pe undeva, pe la mijlocul jerpeliturii, şi mi-a arătat niste desene din care am înţeles mai nimic, decât că-i vorba de o stea străpunsă de o ţepuşă de lumină şi care îşi roteşte ţepuşa în aşa fel încât face nişte pâlnii lungi, şi sus şi jos, iar din mişcarea asta se deschide gaura neagră, despre care iarăşi n-am priceput mare lucru, decât că-i o fundătură unde orice intră se duce la dracu, fiindcă nici lumina nu mai are putere să iasă de-acolo, ca dintr-un butoi fără fund. Ori mai degrabă dintr-unul pe deplin înfundat, neavând legătură nici cu iadul, nici cu raiul, aşa că vai de cine nimereşte acolo, că-i definitiv pierdut! Asta da, asta am înţeles-o, şi cred că nici nu trebuie mai mult ca să-ţi dai seama că nu-i deloc de glumit cu gaura neagră, indiferent ce-o fi ea, unde-o fi ea şi ce are cu tine: important e ca tu să nu ai nimic cu ea şi să fugi cât te ţin puterile când ţi se nimereşte prin preajmă, cu pâlniile ei sugătoare şi cu ţepuşa de lumină rotită, de-ţi vine ameţeală şi ţi se taie genunchii dacă întârzii fie şi câteva clipe cu ochii boldiţi la minunea ei. Păţeşti ca femeia lui Lot din Biblie, care, din prea multă curiozitate, a intrat şi ea într-o gaură fără întoarcere, dar albă, că era plină de sare.
Dacă mie, care sunt doctor de flotă şi onorabil cetăţean al regatului Marii Britanii, mi-a fost totuşi atât de greu să mă lămuresc cu un fenomen atât de complicat precum gaura neagră, vă puteţi da seama ce putea înţelege un caprician de rând, ba chiar şi un pamfletar din Cetăţuia Soarelui, care o fi avut el bunăvoinţă la învăţat măcar cât cititorii lui, dar nu avea timp. Grăbit să-şi însăileze articolele de pe-o zi pe alta, îmi pare că învăţa, cum se spune, din zborul păsării şi după ureche, ceea ce-i un lucru bun dacă-l compari cu cine nu vrea să înveţe chiar nimic. Dar e şi lucru rău, dacă te gândeşti că mai şi uiţi repede ce-ai învăţat în fugă şi la suprafaţă, încât ce scrii azi se bate cap în cap cu ce-ai scris ieri, iar despre ce-ai scris cu două săptămâni în urmă nici nu-ţi vine să-ţi mai aminteşti, dai din prima vina pe altul. Tot buchisind în cartea lui de astronomie populară, Felix-băiatul a ajuns la concluzia că găurile negre sunt mai ales stele hămesite, care sorb tot ce întâlnesc în jurul şi în calea lor, planete proprii sau de-ale altora, înmormântate ca nişte căcăţişuri de muscă în gropile acelea uriaşe, în ciuda regatelor şi imperiilor înflorite de pe suprafaţa lor. Dar pamfletarii care n-au astronomii populare la căpătâi mai vorbeau şi de nişte găuri negre mici cât vârful de ac, tot atât de hulpave ca şi stelele cu ţepuşă de lumină, şi care pot să-ţi apară oriunde, în curtea casei, în tronul cu apă din baie, ori – ferească Isa Lapedat! – chiar sub patul unde dormi şi visezi, ca să nu spun nimic mai mult.
Unii şi-au amintit că pe mare, între insulele Oregan şi Cumingia, există un triunghi unde în decursul timpului s-au pierdut fără urmă numeroase pirogi de pescari, legând imediat întâmplările acelea de o gaură neagră aflată pe fundul oceanului şi care îşi suge victimele prin nişte sorburi învârtejite, dar numai când are ea chef. Iar alţii, mai înfigăreţi şi mai dedaţi pândelor cercetătoare cărora ei le spun în limba capriciană „investigaţii”, au descoperit că undeva, la poalele vulcanului Kilaluea, zis şi Pilaluea, la vreo sută de yarzi sub pământ, tramontanii au un atelier secret de făurit găuri negre pe care vor să le folosească în războiul cu nepământenii, în caz că aceia care îşi lăsaseră steagul înfipt în praful lunar aveau să-şi facă la un moment dat apariţia de pe faţa nevăzută a Lunii, cerând arhipelagului să li se predea lor fără condiţii. Mulţi cititori de pamflete socotesc că o asemenea tactică e lucru înţelept, speriaţi fiind de ce-ar fi însemnat o invazie de nepământeni în oraşele şi prin apartamentele lor, în vreme ce alţii văd acolo o înşelătorie de-a guvernanţilor, interesaţi să ascundă adevăratele scopuri ale experienţelor. Oameni nervoşi, care n-au auzit niciodată în viaţa lor de proverbialul nostru calm englezesc, ies mereu să se învârtă în cerc prin faţa palatului princiar din Tramontana, purtând tăbliţe pe care scrie „Vrem adevărul” şi „Jos gaura neagră”. Asemenea demonstraţii mi-a fost dat şi mie să văd dinaintea Parlamentului din Capricia, numai că aici militanţii împotriva găurilor negre care, oricât de mici să fi fost, puteau absorbi în străfundul lor nesăţios întregul arhipelag, mai amestecă printre tăbliţele lor şi unele pe care scrie „Hoţii! Hoţii!”, strigând spre ferestrele oarbe şi surde măscări în versuri şi pretenţii legate de salariile capricienilor, jumulite şi în bună măsură intrate în nişte buzunare de moguli şi miniştri care funcţionează mai teribil decât toate găurile negre produse de tramontani la un loc.
Pe un asemenea fond de superstiţie capriciană, ne-am trezit într-o seară că ne vizitează cunoştinţa noastră mai veche, Rem-tatuatul. În vreme ce eu stăteam la taclale cu gazdele, musafirul l-a tras pe Felix-băiatul în bucătărie şi s-au pus acolo pe şuşotit. N-a trecut mult până au venit dincoace, anunţându-mă că trebuie să plec cu ei, fiindcă Rem are de gând să-mi arate nişte prieteni de-ai lui de care o să-mi placă.
– La ora asta? s-a mirat Lady Maricika, privind pe fereastră întunericul de afară.
Întrucât mă arătasem şi până atunci dornic să cunosc cât mai multe lucruri despre insulă, nu m-am codit, ci am fost gata să plec cu ei. Trăsura lui Rem era în marginea aleii, mai dichisită ca oricând, tocmai scoasă de la un atelier de reparaţii, unde stăpânul ei şi-o dusese cu vreo două săptămâni în urmă, după ce-l ciocnise, cum spunea el, „o japiţă de babă de vreo patruzeci de ani, care abia atunci învăţa să conducă”. Ne-am urcat în trăsură, unde ne aştepta un alt tânăr, chel, dar cu o căciuliţă verde din lână împletită, trasă până la rădăcina nasului. Rem mi l-a prezentat ca fiind Serafino Ursa, făcătorul de gravuri în serie (ei îi zic, în capriciană, „fotograf”) al pamfletului Libertatea învinge. Dar tânărul s-a arătat ofensat, ţinând să precizeze imediat că nu mai lucra acolo, fiindcă mogulul său slăbise în urma unor jocuri la ruletă prosteşti şi trebuise să-şi vândă pamfletul unui alt mogul, mai dat dracului în relaţiile cu angajaţii, însă nespus de grijuliu cu banii lui. Ca urmare, mai mulţi lucrători din redacţie – cei mai buni, ne asigura Serafino – îşi strânseseră catrafusele şi plecaseră, făcând un pamflet nou intitulat Libertatea întotdeauna învinge, şi unde ostenea el acum.
Rem-tatuatul ne-a scos afară din Cetăţuia Soarelui, apucând-o pe un drum cotit printre dealuri şi luminat doar de lămpaşele puternice ale trăsurii. Luminat şi de lună, fiindcă globul ei turtit stătea spânzurat deasupra tufişurilor şi i se vedeau câteva pete pe care cartea lui Felix-băiatul le numea mări şi oceane, poate în bătaie de joc, pentru că mie, ca vechi marinar, nu mi-a fost dat să văd vreodată o mare sau vreun ocean fără apă şi cu fundul plin de praf gros.
– Rem, scumpule, tu unde mă duci? am întrebat eu nedumerit, văzând că ne afundăm în noapte şi printre pâlcuri de copaci care se îndeseau din ce în ce.
Rem nu s-a grăbit să răspundă, lungind cât mai mult secretul, însă Felix-băiatul a socotit necesar să-mi spună că era pe acolo, prin marginea capitalei, o pădure mai puţin cunoscută, unde se întâmplau mereu lucruri ciudate, şi tocmai de aceea obişnuiau să meargă ei acolo şi să se distreze. Uneori mergeau şi cu fetele, mai mult ziua, dar acum spuseseră că le era frică şi rămăseseră acasă.
– Mie nu mi-e frică deloc, se grozăvea Felix-băiatul. Mai ales că s-ar putea să nu găsim nimic din ce ne aşteptăm.
Nici în ruptul capului n-a vrut însă să-mi spună la ce se aşteptau. Ne-am oprit într-o poiană şi am coborât din trăsură, Serafino împovărat de aparatele lui de gravat cu fulger de lumină, noi ceilalţi mai uşori, pentru că n-aveam nimic de cărat. M-am învârtit o vreme printr-un capăt al poienii, aşteptând să văd ce fac tinerii, care şi ei se învârteau, ca şi cum le era greu să se hotărască. Ori poate că, sub luna aceea palidă, cercetau după miros şi auz ceva ce nu putea fi văzut.
După câteva minute, amândoi s-au repezit spre un loc unde copacii erau năpădiţi de hăţişuri şi i-am văzut că scotocesc pe acolo, mutându-se când mai în stânga, când mai în dreapta. Tocmai voiam să le spun că după ciuperci era mai bine de venit ziua, când l-am auzit pe Rem exclamând cu o voce înăbuşită, agitat, dar nu speriat de moarte:
– Mi-a dispărut mâna!
Eu nu vedeam decât că-i dispăruse printre nişte crengi pline de frunziş des, din cauza căruia în locul acela era beznă deplină. El, care era mai aproape de mâna lui decât eram eu, susţinea că mâna îi dispăruse pur şi simplu de la cot în jos, ca şi cum şi-ar fi trecut-o printr-un perete de aer într-o lume nevăzută.
– Care mână? l-am auzit pe Felix-băiatul că întreabă. Aia cu inimă străpunsă de săgeată şi cu „Te iubesc Dora” într-o împletitură de liane?
Din mormăielile lui Rem-tatuatul am priceput că era chiar mâna aceea.
– Poate că ar fi mai bine s-o laşi acolo, vorbi în glumă fiul lui Master Dinu. Dacă tot v-aţi despărţit şi i-ai pasat-o lui Coco…
L-am auzit pe Rem înjurând şi am văzut că se grăbea să-şi tragă braţul dintre crengi.
– Nu vrei să încerci şi tu, Lemuel? m-a ispitit Felix-băiatul.
I-am spus că, din păcate, eu n-am inimi tatuate pe mână, aşa că nu mi-e chiar indiferent ce pierd. Eram, totuşi, destul de curios ca să merite să-i trag de limbă, şi în felul acesta am aflat de o lume ce s-ar afla dincolo de paravanul pădurii, şi care n-are iarbă şi frunziş, ci nisip gol şi umed, după câte simt degetele scăpate prin spărtura aceea.
– Bine, dar de ce vă băgaţi numai mâinile şi nu vă băgaţi acolo capul, ca să şi vedeţi, nu doar să pipăiţi pe orbecăite? m-am mirat eu.
Din răspunsurile lor cam vagi şi ocolitoare n-am prea ştiut ce să iau: ba că gaura aceea (bine măcar că nu era neagră!) e prea mică şi nu poate trece capul prin ea, ba că nu poţi vedea, fiindcă dincolo-i multă ceaţă, lucru ce apare şi în gravurile lui Serafino Ursa, care s-a grăbit să ne prezinte în maşinăriile lui braţul lui Rem înconjurat de o ceaţă ca laptele, de nu i se mai observa nici urmă din tatuaj. Nu voiau să recunoască, dar le era frică să-şi vâre capul într-un loc despre care nu ştiau ce-i, şi pe care până nu demult îl cercetau doar cu vârful băţului şi abia de puţină vreme îi apucase îndrăzneala să-l pipăie şi cu mâna. Le-am dat multă dreptate, spunând că nici eu n-am chef să privesc lumea de dincolo acum, din moment ce o să pot face treaba asta până-mi vine greaţă după ce trec pragul cel mare. Iar pe de altă parte, am recunoscut cu un pic de jenă că nu-s chiar atât de curajos încât să dau zor să aflu cu un ceas mai devreme ceea ce poate că nu mi se cuvine, sau poate-mi face rău, dacă aş vedea eventual lucruri care, prin comparaţie, mă dezgustă de viaţa de aici, de pe Pământ, încât să ajung să-mi doresc moartea înainte de sorocul ce mi se hotărâse. Aici tinerii capricieni s-au repezit să mă corecteze, mirându-se că mă gândeam la prostii, când ştie toată lumea că nu de moarte era vorba, ci de lumile paralele, cu care în anume locuri de pe planetă avem câte un perete comun şi în caz fericit mai găsim şi spărturi, căutând cu răbdare, fără să ne descurajăm de greutatea sarcinii. O fi sarcina voastră, le-am spus, şi e bine că nu vă lăsaţi descurajaţi, dar sarcina mea e să mă întorc acasă, în iubita mea Anglie, iar dacă aş fi sigur că o găsesc dincolo de peretele ăsta de crengi printre care scotociţi voi, nimic nu m-ar putea împiedica să vin mâine cu un târnăcop şi să lărgesc spărtura, ca să mă pot strecura prin ea şi s-o iau la pas în direcţia Londrei, ori cu o barcă pe Tamisa în sus, dacă m-aş poticni de fluviul acela, care şi mie mi-e tot atâta de drag cât vă este drag vouă Dembowitzul vostru, că altceva n-aveţi.
Tot filozofând astfel şi pipăind toţi trei pe sub coroanele copacilor, printre ramuri de alun şi tufe de spini, n-am apucat să observăm două lucruri importante. Mai întâi, că trecuse un ceas bun de la sosirea noastră acolo, iar luna se înălţase binişor şi începea să se facă frig. Un alt lucru de care nu ne-am putut da seama, prea absorbiţi de aventura noastră prin marginea lumilor paralele, a fost acela că eram pândiţi tot timpul. Nu de moroi sau vârcolaci, ci de poliţistul din satul de sub pădurea aceea minunată, care – aveam să aflăm a doua zi din pamflete – fusese înştiinţat „pe căi specifice” că în pădurea din parohia lui se produc cu adevărat lucruri de necrezut, bunăoară noaptea, pe furiş, vin hoţii de lemne să taie copaci şi pe alese, şi la întâmplare, după cum li se vedea. Acum se vedea destul de bine în poiană, iar poliţistul, care venise însoţit de paznicul de noapte al satului, un caprician scund, cu suman de oaie miţos, şi strângând în mâini o bâtă cu noduri menită să-i facă lui curaj mai degrabă decât să le facă altora frică, îşi aşezase omul într-un tufiş, pe când el înainta tiptil în pas cu noi, pe dincolo de copaci, aşteptând să ne prindă că intrăm în vreun trunchi cu securile. Cred că bâjbâiala noastră tăcută prin frunziş îl uluia de-a binelea, fiindcă nu astfel lucrează hoţii de pădure, sau cel puţin nu i se mai întâmplase lui să dea peste unii ca noi. Pe când el nu ştia ce să facă, iar noi nu ştiam de existenţa lui, s-a auzit deodată un zbârnâit tremurat, ca din lumea paralelă, iar Rem-tatuatul, îndreptându-şi dintr-o dată spinarea, a rostit cu înfiorare:
– Vin!
Mi-am amintit că fusesem invitat la întâlnirea cu nişte prieteni de-ai lui, iar dincolo de rândul acela de copaci, poliţistul îşi închipuia şi el că veneau alţi tâlhari de codru, cei cu securile, fiindcă asupra noastră nu văzuse nimic de felul acesta. Iar în clipa aceea începea pesemne să-şi facă socoteala că el şi paznicul de noapte erau prea puţini ca să ţină piept, singuri, la o trupă mare.
De venit, au venit într-adevăr cunoştinţele acelea ale lui Rem (aveam să aflu mai târziu că se vedea cu ei pentru a doua oară), dar într-un fel pe care nu mi-l imaginasem nici eu, nici poliţistul, şi cu atât mai puţin paznicul de noapte, care îndrăznea în sfârşit să-şi scoată nasul din tufa unde se pitulase pe vine, sprijinit în ciomag ca într-un picior mai puţin tremurător decât picioarele lui. Au venit pe sus, peste vârfurile copacilor din marginea poienii, într-o caleaşcă ce nu s-a mai văzut, turtită ca o farfurie uriaşă şi având de jur-împrejur lumini pâlpâitoare, roşii şi verzi. Zbârnâitul de la început s-a făcut tot mai puternic, un fel de şuierat ascuţit, de-mi vibra părul din perucă. Apoi, dintr-o dată, sunetul s-a stins, iar caleaşca a rămas suspendată la vreun yard deasupra ierbii din poiană, cu luna chiar deasupra ei. Au ieşit din ea trei omuleţi. Nu erau verzi, cum îi arată serialele din cutiile de umbre, ci albi la corp şi la faţă, cu mâini subţiri şi capete alungite pe care se vedeau nişte ochi mari, rotunzi, şi urechile clăpăuge.
– Măi, Rem, măi, am apucat să-i şoptesc tatuatului, de care mă sprijineam fără să vreau, ca să nu mă clatin. Ăştia n-or fi şi ei nişte drăcoveni de care scriu pamfletele…?
În luminile jucăuşe ale acelui lucru mare şi zburător, gurile le apăreau mici şi fără dinţi, ceea ce m-a mai liniştit întrucâtva, dar nu întru totul, fiindcă prea semănau cu nişte ventuze. Cei trei omuleţi s-au învârtit pe lângă farfuria-caleaşcă preţ de vreun minut, dar parcă mai era cine să ţină atunci socoteala exactă a timpului! În vremea asta bodogăneau fără grabă în limba lor nepământeană, privindu-ne pe rând din lunecarea lor zburată în cerc, de parcă nouă ni se adresau. Şi poate chiar ni se adresau, încât mi s-a părut că ar fi nedemn de noi să nu le răspundem, salutându-i şi urându-le bun venit în poiană. M-am gândit că se cuvenea să le vorbesc eu, ca mai în vârstă, dar mi se cam amestecau gândurile în minte şi mă temeam că n-o să-mi iasă prea bine discursul, nici măcar în engleza învăţată de la mama, necum în capriciana în care încă mai făceam greşeli. Apoi am găsit salvarea şi l-am împins pe Rem-tatuatul în faţă, să-şi salute el prietenii coborâţi din Lună, că nu-i vedea pentru prima oară, cum îi vedeam eu. Numai că şi lui i se cam înmuiase curajul şi se trăgea înapoi, gata să mă răstoarne, că era mai bine clădit ca mine.
Şi în vreme ce noi doi ne împingeam unul pe altul, nehotărându-se cine şi cu ce să înceapă, s-a întâmplat iarăşi ceva de mirare. Am văzut o arătare dând buzna spre noi peste poiană, dintr-un capăt al ei unde luna lumina acum un cort pus lângă o zdreanţă de trăsură, aproape o ruină pe roţi. Nu le observase nimeni până atunci. Arătarea era o femeie, care din fugă îşi smulgea părul din cap şi urla cât o ţinea gura:
– Haoleu, iar au venitără! Săriţi, mânca-v-aş, că-mi iau plodul la experienţe!
Şi în loc de discursul nostru, omuleţii au trebuit să asculte discursul ei, plin de ţipete ascuţite şi de văicăreli şi de scrofăieli din care eu, unul, n-am putut pricepe cuvintele decât pe sărite. Dar nepământenii aceia fie că le-au înţeles, fie că s-au speriat de agitaţia femeii sau de pietrele şi crengile pe care le arunca spre ei, neîndrăznind totuşi să vină prea aproape. Era o supusă de mai slabă condiţie de-a regelui Maidan I, rătăcitoare cu cortul prin pustietăţile Capriciei, iar din zbierătele ei am putut să-mi dau seama că omuleţii îi mai răpiseră un copil cu un an în urmă, de i-l găsise poliţia abandonat ca zăpăcit în partea cealaltă a insulei, şi nimeni nu-i putuse spune „ce-au făcutără strigoii ăştia cu el”. Dinspre corturi se vedeau acum venind gălăgioşi şi bărbaţii familiei, abia treziţi din beţie, dar omuleţii cei albi arătau deja că se pierduseră cu firea şi dădeau zor să intre, unul peste altul, în farfuria lor zburătoare.
De parcă n-ar fi fost destul, în momentul acela s-a dezmeticit şi poliţaiul pânditor printre copaci şi, ca să nu fie singur când se repede în poiană, a strigat ca un disperat: „Paza! Paza!”, băgându-ne în sperieţi pe toţi. Paznicului atâta i-a trebuit pentru ca în tufa lui să se răsucească pe loc şi, părăsindu-şi ciomagul, s-o ia la goană spre satul din vale, de-i sfârâiau călcâiele, cum zicem noi în Marea Britanie. Văzându-se singur printre atâţia străini întâlniţi în pădure, omul legii şi-a zis că nu-şi mai putea face altfel curaj decât ridicându-şi muscheta spre lună şi trăgând un foc de-a hăulit pădurea şi toată lumea s-a făcut nevăzută la auzul lui: şi maidanaşii, şi omuleţii de pe faţa de dincolo a Lunii, şi noi. Pe când ne înghesuiam zoriţi în trăsura lui Rem, am mai apucat să observ farfuria nepământenilor ţâşnind de-a dreptul în sus, apoi luând-o razna cu o viteză ameţitoare pe lângă locul unde sclipeau, departe, luminile de noapte din Cetăţuia Soarelui şi pierzându-se în întuneric.
A doua zi erau pline toate pamfletele de istorisiri despre întâmplarea noastră. Cel mai cumpărat a fost, fără îndoială, Libertatea întotdeauna învinge, unde munca lui Serafino Ursa se lăbărţa pe aproape fiecare pagină. Celelalte pamflete au pus în relatările lor gravuri mai vechi şi mai şterse, pe care capricienii nesăţioşi de lucruri nemaivăzute trebuiau să le ia ca mărturii proaspete de la faţa locului.
Fragment de roman
Mircea Opriţă