Drept să spun, când vine vorba despre tradiţionalele bilanţuri ale sfârşitului/începutului de an, nu sunt mai breaz ca alţii, care-şi pun imaginaţia la treabă pentru a scorni motive tocmai ca să scape de treabă. La fel mă comport şi eu, numai că de data asta nu mă simt în putere nici măcar să vă mint. Plus că tocmai citesc (da, abia acum) „Ghidul leneşului” de Tom Hodgkinson, care m-a câştigat definitiv.

Aşadar fără bilanţ anul ăsta. Nu că organizaţia noastră n-ar avea ce înşira pe listă – cenacluri, evenimente, premii, integrală, antologie (vai, iar am folosit termenul greşit!) şamd. Dimpotrivă. Pe de altă parte, nici n-a survenit vreo surpriză în ce priveşte reacţiile analiştilor de nod în papură, de la care poţi spera, în cazul unei reuşite, cel mult o tăcere distrată. Sunt bune şi tăcerile, însă, mai ales după nişte dureri de cap.

O să mi se reproşeze că folosesc instituţia publică a editorialului în scopuri personale. Aş vrea ca el să fie însă interpretat mai degrabă drept o confesiune şi un unghi de percepţie. Ca membru al SRSFF am avut, ca să zic aşa, riscând nişte glume proaste, destule satisfacţii în peisajul sefe. Ca individ, nu mi-au lipsit decepţiile, ba chiar dimpotrivă, în cadrul aceluiaşi peisaj. E vorba mai ales despre decepţii rezultând din aprecierea eronată a unor relaţii cu alţi oameni. Am ieşit încet dintr-o utopie pe care mi-o ţes deseori când vine vorba de prietenii şi-am intrat în „normalitatea” realităţii.

Câteva cuvinte totuşi în legătură cu o realizare, cred eu, cel puţin la fel de importantă ca evenimentele pe care NU le trecem în revistă: la nivel organizaţional, ne-am concentrat bine asupra propriilor noastre proiecte. În consecinţă, am alocat cea mai mare parte a resurselor pentru îndeplinirea acelor obiective, nu confruntărilor cu terţi indispuşi de o iniţiativă sau alta a SRSFF. Am constatat de asemenea existenţa unei părţi nevăzute, dar remarcabile, a aisbergului, un public cvasianonim consumator de sefe, care nu se manifestă decât rareori în bătăliile blogosferei (şi-atunci ca să şi-o fure, spre învăţătură de minte), oameni nu mai puţin oneşti decât aceia care-şi susţin cu virulenţă opiniile. Acestora trebuie să le mulţumim că şi-au sacrificat un sfert de ceas ca să parcurgă rubricile site-ului nostru, nu să ne întristăm că n-au mai pierdut unul pentru a ne băga în seamă cu un comentariu. A fost şi acesta un semn, nu al ieşirii din utopie, ci mai degraba al maturizării.

Ca un corolar al strategiei de resurse amintite mai sus, la nivel individual mi-am impus să nu depăşesc cantitatea de o singură replică la comentariile vizând un produs, eveniment, proiect în care m-am implicat. Din două motive simple:

a. Nu agreez polemicile sterile, mai ales bulgării de zăpadă rostogoliţi ca să se umfle, în nucleul cărora descoperi reaua credinţă mascată cu „argumente”. Îmi exprim poziţia o dată şi cu asta basta.

b. Recunosc că am ciudăţenia de a nu accepta ca la un comentariu decent şi politicos să mi se răspundă ca unui golan, agresiv sau băşcălios.

Dacă nu m-am încumetat la un bilanţ detaliat al activităţii SRSFF din 2010 (asta şi de teama comparaţiei stupide cu discursurile autolaudative ale congreselor comuniste, comparaţie de care-am avut parte anul trecut) pot măcar să exprim pe scurt ce m-a descumpănit cel mai mult. M-a descumpănit senzaţia că o parte importantă a actorilor fandomului, din afara SRSFF, aşteaptă s-o zbârcim cu ceva, orice. Ei, dacă e nevoie de atât de puţin ca să faci pe cineva fericit, mă bucur că am putut fi de folos din când în când…

N-o să înşir o listă de obiective pentru anul 2011. Toate ar fi automat etichetate drept promisiuni ferme, şi apoi, dacă vreuna nu iese chiar aşa cum ne-am propus, să te ţii lacrimi de crocodil, din partea observatorilor noştri, pe umărul publicului înşelat în aşteptări. (Şi n-am vrea un public reumatic, nu?) Pot să mărturisesc însă că intenţiile sunt dintre cele mai bune şi în 2011 vom veni cu toate cele de până acum, plus nişte surprize de nivelul Integralei Science Fiction, ori al Marii Antologii.

Va urma o perioadă bună, la sfârşitul căruia promit un bilanţ adevărat, cu bune şi rele. Anul acesta, cel puţin în ceea ce mă priveşte, fără ca asta să devină obligatoriu poziţia oficială a SRSFF, voi continua să susţin credinţa că merită pe deplin să încerci, chiar dacă nu eşti pe deplin convins de reuşită. Este şi acesta un fragment de utopie, utopia din care tocmai ieşim, ca un talisman cu firimituri de soare pe care ţi-l prinzi la gât înainte de a te cufunda în realitatea ceţoasă, rece…

Dănuţ Ungureanu